ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 110/2015

Decizia nr. 110/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 513 din 4 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., și a constatat calitatea de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe pârât.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, reținând, în esență, următoarele:

Din cuprinsul Notei de Constatare din 02 mai 2012 și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei se reține că în anul 1987 pârâtul B.

a fost recrutat pentru supravegherea informativă a personalului muncitor din cadrul atelierului de instalații din Institutul de Proiectare Județean Giurgiu;

potrivit documentelor identificate în dosarul fond rețea nr. x (vol. 1, fila 5), al cărui titular este pârâtul, acesta a semnat un Angajament, preluând numele conspirativ „x”.

Din conținutul Notei informative din data de 27 decembrie 1987, furnizată de către pârât Securității și identificată în dosarul personal al acestuia rezultă următoarea delațiune efectuată de către pârât: „Sursa a surprins în urmă cu câteva zile o discuție purtată între mai mulți membrii ai colectivului de arhitectură printre care se află x (tehnician arhitect) și mai mulți stagiari ale căror nume sursa nu le cunoaște în care unul dintre arhitecți afirma că numiții x și y ar fi înscriși la excursii în unele țări occidentale din care intenționează să nu mai revină. Sursa nu poate preciza de unde știa cel care a făcut afirmația de intențiile celor doi, și nici dacă aceștia sunt în legătură. x este arhitect în cadrul Inspectoratului de Poliție a Județului Giurgiu. A mai efectuat călătorii în perioada studenției, povestind uneori la modul elogios unele aspecte văzute în străinătate.”

Se reține că intenția unei persoane de a se stabili într-un alt stat era o atitudine extrem de gravă din perspectiva regimului, iar cei care luau o astfel de hotărâre erau priviți ca niște trădători de patrie. Persoanele care, prin diferite metode, reușeau să-și îndeplinească visul de a rămâne în străinătate erau denumite batjocoritor „fugiți”, iar bunurile rămase în țară le erau confiscate.

Cei ale căror intenții de plecare definitivă din țară erau descoperite - cu ajutorul informatorilor, cum este cazul pârâtului din prezenta cauză sau prin alte mijloace - erau denumiți „suspecți de evaziune” și persecutați de organele represive ale regimului.

Aceste din urmă persoane nu mai puteau spera că li se va elibera vreodată pașaport, nici măcar pentru o călătorie într-o țară socialistă. În plus, evoluția profesională a celor care încercaseră să forțeze frontiera avea de suferit, îngrădindu-li-se accesul la anumite funcții și profesii.

Intenția de a părăsi definitiv țara era considerată un afront direct la adresa regimului, care pretindea că asigură cetățenilor români cele mai bune condiții de viață. Pentru acest motiv, regimul nu a recunoscut niciodată, oficial, existența fenomenului emigrării. De asemenea, din aceeași categorie a „manifestărilor potrivnice”, face parte și exprimarea liberă a părerilor referitoare la „aspecte văzute în străinătate”.

De asemenea, informațiile furnizate de către pârât în calitate de colaborator al Securității au fost de natură să îngrădească drepturile și libertățile fundamentale ale omului, întrucât activitatea pârâtului a fost făcută în mod conștient, cu reprezentarea clară a faptului că relatări ca cele prezentate anterior nu rămâneau fără urmări. Altfel spus, prin furnizarea acestor informații, pârâtul a conștientizat că asupra persoanelor la care s-a referit în delațiunea sa se pot lua măsuri de urmărire și verificare (încălcarea dreptului la viață privată) și, prin urmare, a vizat această consecință. Informațiile furnizate de pârât au vizat îngrădirea dreptului la viață privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și a dreptului la liberă exprimare, prevăzut de art. 28 din Constituția României, coroborat cu art. 19 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

Nu pot fi reținute susținerile pârâtului, conform cărora informațiile pe care le-a furnizat nu au fost de natură să îngrădească drepturile și libertățile fundamentale ale omului întrucât cei față de care s-a solicitat furnizarea de informații „nu au pățit nimic în acest sens, nimeni și niciodată nu i-a întrebat nimic”. Aceasta întrucât, potrivit legii este necesar și suficient ca respectivele informații să vizeze îngrădirea de drepturi sau libertăți fundamentale, esențială fiind latura subiectivă, respectiv caracterul conștient și reprezentarea pentru pârât că semnalarea anumitor împrejurări, aspecte, informații putea antrena anumite urmări. Or, pârâtul nu putea să nu conștientizeze aceste aspecte, de altfel nici nu a invocat o astfel de împrejurare.

În ce privește susținerea pârâtului în sensul că a fost forțat să semneze angajamentul de colaborare cu Securitatea, se reține că această apărare este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, susținerile pârâtului în acest sens fiind pur declarative. Această apărare este lipsită de relevanță, atât timp cât în baza angajamentului încheiat pârâtul a furnizat organelor Securității informații referitoare la activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, prin aceasta vizând îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dar și atât timp cât conținutul actului a fost însușit de către pârât prin semnarea lui, dată fiind semnificația deosebită și efectele juridice ale semnăturii personal executate.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul.

În motivarea recursului, pârâtul a reiterat apărările invocate în fața instanței de fond, susținând, în esență, că instanța de fond în mod greșit a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, că a fost constrâns prin amenințare și presiune verbală și psihică la adresa familiei și a sa să semneze notele de informare, că nu și-a dat consimțământul în vederea colaborării și că reclamantul nu a făcut dovada că informațiile furnizate prin notele întocmite ar fi avut vreun efect vătămător asupra persoanelor respective.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 2 lit. b) teza I-a din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, „colaborator al Securității este persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”.

Rezultă din textul legal citat, că nu este necesar ca informațiile furnizate să producă vreun efect concret asupra persoanei urmărite, fiind suficient ca acestea să fi vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, condiție care, în cauza de față, este satisfăcută pe deplin.

Astfel, așa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei (fila 46 și urm.), informațiile furnizate de recurentul-pârât s-au referit la discuțiile prin care persoanele urmărite își manifestau intenția de a părăsi definitiv țara și povesteau la modul elogios unele aspecte văzute în străinătate, cu prilejul unor călătorii anterioare în străinătate.

Or, declarațiile persoanelor la care se referă informațiile furnizate de recurent, constituie, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, atitudini potrivnice regimului totalitar comunist iar denunțarea lor vizează, în mod evident și implicit, îngrădirea dreptului la viață privată și liberă exprimare a persoanelor denunțate, ceea ce satisface condiția prevăzută de lege.

Este de notorietate că intenția unei persoane de a se stabili într-un alt stat era o atitudine extrem de gravă, considerată a fi îndreptată împotriva regimului comunist, cei care luau o astfel de hotărâre fiind priviți ca niște trădători de patrie, iar cei care reușeau să-și pună în practică hotărârea de a rămâne în străinătate erau deposedați de bunurile rămase în țară.

Nu poate fi reținută critica recurentului, prin care susține că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru constatarea în ceea ce îl privește a calității de colaborator al fostei Securități, întrucât informațiile furnizate nu au produs nicio consecință asupra persoanelor urmărite; aceasta, deoarece, așa cum rezultă din dispozițiile art. 2 lit. b) teza I-a din O.U.G. nr. 24/2008, mai sus citate, este suficient ca informațiile furnizate să fi vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, condiție care, în cauza de față, este satisfăcută pe deplin.

De asemenea, este neîntemeiată critica recurentului, potrivit căreia nu și-ar fi dat consimțământul în vederea colaborării, această susținere fiind contrazisă de înscrisul aflat la fila 27 din dosarul de fond, din care reiese în mod explicit că recurentul-pârât s-a angajat să colaboreze în mod secret și organizat cu organele Securității, sub numele conspirativ „x”, sub care, ulterior, a redactat mai multe note informative care se înscriu în ipoteza prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Nu poate fi reținută nici critica recurentului referitoare la constrângerile la care ar fi fost supus pentru a semna notele informative, întrucât, pe de o parte, situațiile invocate nu au fost dovedite și, pe de altă parte, acestea nu se încadrează în cele prevăzute de textul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit căruia „

Persoana care a furnizat informații (…) în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții” (

teza a II-a

) și „Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se coroborează cu alte probe” (

teza a III-a

).

Pentru considerentele arătate, constatându-se că, în cauză, instanța de fond a dat prevederilor legale aplicabile o interpretare corectă, în raport cu situația de fapt dovedită, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva sentinței nr. 513 din 4 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2015.