ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1168/2016

Decizia nr. 1168/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 21 februarie 2013, sub nr. x/30/2012, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei, conform sentinței nr. 111 din 18 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. Timiș:

- anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 7069 din 24 iunie 2011 emisă de pârâtă, prin care reclamanta a fost obligată la plata taxei pe valoare adăugată, pentru anul 2007, 2009, 2010, plata de majorări de întârziere pe perioada 2007, 2009, 2010 până în 24 iunie 2011 și plata de penalități de întârziere pentru perioada 01 iulie 2010-24 iunie 2011;

- anularea parțială a Raportului de inspecție fiscală nr. 7069 din 27 iunie 2011;

- anularea parțială a Deciziei nr. 1948/500 din 10 noiembrie 2011 privind soluționarea contestației prealabile înregistrate la B. Timiș, cu privire la pct. 1, 3, 4, 5, decizie ce i-a fost comunicată reclamantei în data de 10 decembrie 2011;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de acest litigiu, în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință publică din 25 iunie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei privind acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta

B. Timiș, până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare relevante într-unul din Dosarele nr. x/85/2011 al Curții de Apel Alba Iulia, nr. x/2/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție și nr. x/59/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizări privind interpretarea Directivei nr. 2006/112/CE, în materia T.V.A.

Prin rezoluția președintelui secției de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 septembrie 2015 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei, constatându-se încetarea cauzei suspendării, fiind acordat termen la data de 12 octombrie 2015.

Prin sentința civilă nr. 251 din 12 octombrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat perimată cauza privind acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. Timiș (în prezent, C. Timișoara).

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, examinând cu prioritate excepția perimării cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, a reținut că î

n speță, cauza a fost suspendată la data de 25 iunie 2013, până la pronunțarea unei hotărâri preliminare relevante de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cele trei cauze în care a fost sesizată de către instanțele române, pentru interpretarea legislației europene în materia T.V.A. și pe aspecte similare speței deduse judecății, fiind necontestat că hotărârea relevantă în acest sens este cea pronunțată la data de 07 noiembrie 2013, în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, Tulică și Plavosin.

Întrucât cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, de către instanță la termenul din 12 octombrie 2015, iar hotărârea amintită a fost publicată în noiembrie 2013, este evident că suspendarea cursului perimării a operat până la data încetării cauzei de suspendare, iar după această dată, respectiv, pe o perioadă de aproximativ 2 ani, suspendarea a fost cauzată de lipsa de stăruință a părților la judecată, în sensul art. 250 alin. (1) C. proc. civ. și, conducând la perimarea cererii de chemare în judecată, care a rămas în nelucrare din vina părții o perioadă mai mare de un an, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Prima instanță a reținut că invocarea de către reclamantă a necunoașterii pronunțării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, de o importanță hotărâtoare pentru jurisprudența națională în materie, mai ales că reclamanta a fost cea care a solicitat suspendarea propriei cauze în acest scop, echivalează cu invocarea propriei culpe, inadmisibilă în cauză.

Pe de altă parte, în aceste condiții, devine irelevantă o nouă eventuală cerere de suspendare a cauzei, indiferent de temeiul acesteia, întrucât aceasta presupunea, în prealabil, o cerere de repunere pe rol din partea reclamantei. Or, tocmai lipsa acestei cereri a fost determinantă pentru intervenirea perimării.

3.

Calea de atac exercitată în cauză;

Împotriva sentinței

civile nr. 251 din 12 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termen legal, reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de reclamantă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat casarea hotărârii atacate și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în esență, pentru următoarele motive:

1) Instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 250 alin. (1) C. proc. civ.

, în sensul că suspendarea a fost cauzată de lipsa de stăruință a părții la judecată pentru că nu a solicitat repunerea pe rol a cauzei în interiorul termenului de perimare.

O asemenea interpretare este nelegală și dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în speță, suspendarea nu a fost cauzată de lipsa de stăruință în judecată a părții ci, a fost determinată de un caz obiectiv, prevăzut de art. 244 pct. 1 C. proc. civ., respectiv

pentru exprimarea punctului de vedere de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene privind modalitatea de interpretare a unui text de lege care are incidență în cauza dedusă judecății (cauza Plavosin, cauza Roșu, cauza Ienciu și alte cauze similare, cum este cauza Salomie), astfel că nu se poate reține culpa reclamantei.

Prin hotărârea pe care a pronunțat-o, instanța de fond a ignorat faptul că textul de lege în discuție se referă la noțiunea de

„cauză a suspendării”. În niciun caz nu se poate pune semnul egal între noțiunea de „suspendare cauzată de lipsa de stăruință a părții” cu noțiunea de „suspendare care a persistat din culpa părții, pentru că aceasta nu a repus cauza pe rol”, cum greșit a reținut instanța de judecată.

Așadar, instanța de fond a ignorat faptul că pe toată durata suspendării cauzei în temeiul art. 244 C. proc. civ., termenul de perimare este suspendat. Aceasta nu a înțeles să facă aplicarea prevederilor art. 250 C. proc. civ., dând acestui text de lege o interpretare proprie, nelegală.

2) În mod greșit a reținut instanța de fond culpa reclamantei pentru faptul că nu a solicitat repunerea pe rol a cauzei în termen de un an de la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărârii preliminare din data de 7 noiembrie 2013.

Sub acest aspect, reclamanta nu a fost parte în niciunul dintre dosarele în care s-au formulat cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, astfel că, nu i-au fost comunicate și nu a avut cunoștință de momentul pronunțării lor. Totodată, acest tip de hotărâri nu se publică în M. Of. al României pentru a putea lua cunoștință de acestea.

Prin urmare, avându-se în vedere aspectele invocate, nu se poate reține culpa reclamantei pentru lipsa diligențelor de repunere pe rol a cauzei.

Totodată, pentru a opera perimarea trebuie să fie îndeplinite cele două condiții prevăzute, în mod cumulativ, de art. 248 C. proc. civ., respectiv: a) cauza să fi rămas în nelucrare timp de 1 an și b) rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părții.

Or, chiar dacă prima condiție este îndeplinită în speță, nu se poate reține incidența celei de-a doua condiții pentru a opera perimarea, respectiv, culpa reclamantei, întrucât, instanța de fond nu și-a îndeplinit obligația de a verifica periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea, fixând, în acest sens, termene de judecată de verificare, conform dispozițiilor art. 106 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Intimata-pârâtă C. Timișoara a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca legală și temeinică, apreciind, în esență, că prima instanță a constatat, în mod corect, perimarea cauzei. Astfel, pentru perioada 25 iunie 2013 - 7 noiembrie 2013, cursul perimării a fost suspendat, însă ulterior, pe o perioadă de 2 ani, suspendarea a fost cauzată de lipsa de stăruință a părții în judecată, fapt ce a condus la perimarea cererii de chemare în judecată care a rămas în nelucrare din culpa părții, o perioadă mai mare de un an.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză;

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat.

Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă are ca obiect verificarea legalității hotărârii instanței de fond prin care s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. Timișoara, având ca obiect anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 7069 din 24 iunie 2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. 7069 din 27 iunie 2011 și a Deciziei nr. 1948/500 din 10 noiembrie 2011 privind soluționarea contestației administrative, în ceea ce privește pct. 1, 3, 4 și 5 din decizie.

Judecătorul fondului a constatat că în cauză a intervenit perimarea cererii de chemare în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 250 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte nu împărtășește opinia exprimată de prima instanță, care reflectă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., „Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare, se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an”, iar conform art. 249 C. proc. civ., „Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică interes.”

Totodată, prevederile art. 250 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc următoarele: „Cursul perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea judecării, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 244, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.”

În conformitate cu dispozițiile legale menționate, perimarea este o sancțiune procedurală de aplicație generală, ce operează de drept, atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având un caracter mixt, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare de judecată, determinată de lipsa de stăruință a părților în soluționarea pricinii.

Analizând cerințele prevăzute de lege pentru a interveni sancțiunea perimării, ce decurg din conținutul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absența oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (un an), iar culpa părții reprezintă o chestiune de fapt pe care instanța de judecată o stabilește de la caz la caz.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură, îndeplinit de părți sau de instanță, și care nu a mai fost urmat, din vina părții, de alte acte de procedură în scopul judecării pricinii.

În cauză, din verificarea actelor dosarului se constată că prin încheierea de ședință din 25 iunie 2013, instanța de primă jurisdicție a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

până la pronunțarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene într-una din cele trei cauze în care a fost sesizată de către instanțele române, pentru interpretarea Directivei nr. 2006/112/CE în materia T.V.A., aspecte similare cauzei deduse prezentei judecății.

Hotărârea relevantă în acest sens a fost pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 7 noiembrie 2013, în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12.

Prin rezoluția judecătorului fondului din data de 17 septembrie 2015, s-a stabilit termen de judecată la 12 octombrie 2015, dispunându-se citarea părților cu mențiunea că a încetat cauza suspendării și urmează a fi pusă în discuție excepția perimării cererii.

Prin sentința civilă nr. 251 din 12 octombrie 2015, prima instanță a constatat perimată cauza.

Examinând condițiile legale care trebuie întrunite cumulativ pentru a opera perimarea, se constată că, deși prima cerință este îndeplinită, cauza rămânând în nelucrare un an, în speță, nu este incidentă a doua condiție prevăzută de lege și anume, culpa recurentei-reclamante.

În acest sens, relevante în cauză sunt dispozițiile art. 106 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, „Pentru cauzele a căror judecată se suspendă, instanța verifică periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea, fixând în acest scop termene de verificare. Aceste termene de verificare vor fi menționate în registrul de termene al arhivei. În cauzele penale, termenele de verificare nu pot fi mai mari de 3 luni.”

Astfel, din analiza actelor de procedură întocmite în dosarul primei instanțe, Înalta Curte reține că, ulterior datei de 25 iunie 2013, când s-a dispus suspendarea judecății în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța de fond nu a verificat periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea litigiului, deși avea obligația de a fixa termene de verificare în acest scop, astfel cum prevăd dispozițiile art. 106 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Verificarea în mod periodic a subzistenței cauzei care a determinat suspendarea se impunea în cauză, cu atât mai mult cu cât, suspendarea judecății s-a dispus până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene într-una din cauzele în care a fost sesizată de către instanțele române, litigii în care recurenta-reclamantă nu a deținut calitatea de parte în proces.

În consecință, în mod greșit prima instanță a reținut culpa reclamantei în lăsarea cauzei în nelucrare, în condițiile în care, instanța nu a făcut aplicarea în speță a prevederilor art. 106 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, situație în care, potrivit tezei finale a art. 248 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate reține culpa recurentei-reclamante, o interpretare contrară a dispozițiilor legale anunțate lipsind de conținut textul art. 250 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, în mod neîntemeiat judecătorul fondului a apreciat că invocarea de către reclamantă a faptului că nu a cunoscut pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, echivalează cu invocarea propriei culpe.

Considerentele instanței de fond sunt combătute de practica constantă a instanțelor de judecată în materie, care în cauzele în care au dispus suspendarea judecății până la pronunțarea hotărârilor preliminare relevante de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, au verificat periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea litigiului și în situația în care au constata încetat motivul suspendării, au dispus din oficiu, repunerea pe rol a cauzei și citarea părților pentru exprimarea poziției procesuale cu privire la măsura suspendării judecății.

În contextul arătat, reținând că excepția perimării cererii este nefondată, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru continuarea judecății, în vederea asigurării accesului părților la dublul grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului

declarat de reclamanta A., casarea sentinței atacate și rejudecând, va respinge excepția perimării, ca nefondată, urmând a trimite cauza primei instanțe pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 251 din 12 octombrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând, dispune:

Respinge excepția perimării ca nefondată.

Trimite cauza instanței de fond pentru continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2016.