ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1323/2015

Decizia nr. 1323/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat anularea refuzului nejustificat emis de B. prin adresa din 29 noiembrie 2012; anularea refuzului nejustificat emis de C. prin adresa din 19 noiembrie 2012; anularea în parte a Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995 al B., respectiv a art. 2 și 27 din Anexa nr. 1 a acestui ordin; anularea Ordinului nr. 2911/C/2009 privind aprobarea Regulamentului de organizare și desfășurare a concursului de schimbare a sediilor precum și anularea Regulamentului C.; admiterea cererii de schimbare a sediului biroului notarial din localitatea Râciu, jud. Mureș, în municipiul Târgu Mureș, jud. Mureș; emiterea Ordinului ministrului justiției și libertăților cetățenești de schimbare a sediului biroului notarului public din localitatea Râciu, jud. Mureș, în municipiul Târgu Mureș, jud. Mureș.

În motivarea acțiunii s-a susținut că pretențiile acestuia de a schimba sediul notarial în municipiul Târgu Mureș, din localitatea Râciu (unde reclamantul are sediul, fiind numit notar prin Ordinul nr. 99/C/2010 al Ministrului justiției) este îngrădită de piedici de ordin administrativ normativ, respectiv prevederile art. 2 și 27 din Ordinul nr. 710/C/1995, care însă încalcă prevederile art. 53 din Constituție, în sensul că drepturile și libertățile reclamantului au fost restrânse printr-un act normativ cu forță juridică inferioară legii, respectiv printr-un ordin al Ministrului Justiției și normele de drept comunitar și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

S-a susținut că, prevederile art. 27 din Ordinul nr. 710/C/1995, ale cărei ultime modificări au avut loc prin Ordinul nr. 2910/C/2009 contravin prevederilor art. 4 din Legea nr. 24/2000, nesocotind principiul ierarhiei actelor normative întrucât, atâta timp cât Legea nr. 36/1995 nu condiționează schimbarea sediului biroului notarial, Ordinul nr. 710/C/1995 și Ordinul nr. 2911/C/2009 nu pot adăuga la lege și astfel să legifereze condiții privind schimbarea de sediu.

Reclamantul a arătat că toate motivele aduse în favoarea anulării în parte a dispozițiilor normative atacate cuprinse în cadrul Ordinului nr. 710/C/1995, se circumscriu în tot atâtea motive de nelegalitate a Ordinului nr. 2911/C/2009, urmând ca instanța să analizeze legalitatea acestui act administrativ normativ și să dispună anularea lui.

Prin precizarea de acțiune formulată la 9 mai 2013, reclamantul a solicitat, cu privire la petitul 3 din cererea de chemare în judecată, anularea parțială a art. 2 alin. (1) din Anexa 1 a Ordinului nr. 710/C/1995, în sensul înlăturării prin hotărâre a sintagmei „din localitățile”;anularea art. 2 alin. (2) lit. d) din Anexa 1 a Ordinului nr. 710/C/1995;anularea, în parte a prevederilor din art. 27 alin. (1) al Anexei 1 a Ordinului nr. 710/C/1995, respectiv a dispoziției nelegale care privește exclusiv „schimbarea sediului biroului notarului public din localitatea în care își desfășoară activitatea într-o localitate din cadrul aceleiași circumscripții”.

Prin precizarea de acțiune formulată la termenul din 25 septembrie 2013, s-a solicitat de către reclamant, întregirea acțiunii prin anularea actelor emise de C. care au stabilit rezultatele finale ale concursului cu privire la schimbarea sediului biroului notarial în municipiul Târgu Mureș din data de 23 noiembrie 2011, odată cu anularea rezultatelor finale viciate ale aceluiași concurs; obligarea corelativă a intimatei să refacă și să organizeze, în termen de 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, a unui nou concurs pentru ocuparea postului de notar public vacant prin schimbarea sediului biroului notarial în municipiul Târgu Mureș, care s-a stabilit prin Hotărârea nr. 214 din 26 iunie 2011 a C.

În motivarea acestor petite, s-a susținut că Regulamentul nu impune stabilirea unor subiecte de evaluare clare, concise, exacte, care raportat la baremul de notare stabilit, să fie apte de a impune procedură de corectare cât mai obiectivă și exactă în vederea stabilirii corecte a notării lucrărilor și a departajării candidaților.

Prin întâmpinare, C. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată de B. s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 7 din 13 ianuarie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții C. și B. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 8.469,87 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C.

Examinând cauza, Curtea de apel a reținut că, deși acțiunea introductivă, așa cum a fost precizată la termenele de judecată din 9 mai 2013 și 25 septembrie 2013, cuprinde mai multe petite, unele vizând anularea unor acte administrative emise de pârâți (adresa din 29 noiembrie 2012, respectiv din 19 noiembrie 2012 și cele emise de C., care au stabilit rezultatele finale ale concursului cu privire la schimbarea sediului notarial în municipiul Târgu Mureș din data de 23 noiembrie 2011 și implicit anularea rezultatelor finale ale aceluiași concurs), altele, anularea unor dispoziții normative emise de B. (anularea parțială a art. 2 alin. (1), alin. (2) lit. d) și, în parte, art. 27 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul nr. 710/1995, anularea Ordinului nr. 2911/2009); sau obligarea pârâților la o conduită solicitată de reclamant (obligarea B. să emită Ordinul de schimbare a sediului biroului notarului public din com. Râciu în municipiul Târgu Mureș, respectiv obligarea C. să admită cererea de schimbare a sediului biroului notarial, să refacă și să organizeze în termen de 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii a unui concurs pentru ocuparea postului de notar public vacant, prin schimbarea sediului biroului notarial în Târgu Mureș), chestiunea esențială, dedusă judecății este centrată pe dispozițiile art. 2 și 27 din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 710/1995.

Apreciind asupra conformității prevederilor art. 2 și 27 din Ordinul nr. 710/1995 emis de B., cu jurisprudența comunitară, Curtea de apel a reținut că aceste dispoziții nu contravin reglementărilor de drept comunitar și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru cele ce urmează.

În acest sens, s-a avut in vedere că în cauzele indicate a fi relevante în speța dedusă judecății (C-47/08, C50-54/08) se statuează în principal asupra unei pretinse discriminări pe bază de cetățenie, în exercitarea unor profesii liberale.

În ceea ce privește faptul că activitățile notariale nu ar fi asociate direct și specific exercitării autorității publice, în sensul Tratatului, s-a remarcat că, deși Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în acest sens (a se vedea, parag. 82, din C-50/08) nu este mai puțin adevărat că, în aceeași măsură, s-a reținut ca „faptul că activitățile notariale urmăresc obiective de interes general care vizează în special asigurarea legalității și a securității juridice ale actelor încheiate între particulari reprezintă un motiv imperativ de interes general care permite să se justifice posibile restricții în ceea ce privește art. 43 Convenția Europeană (n.n. - art. 49 din Tratat, versiunea consolidată) rezultate din caracteristicile proprii ale activității notariale (a se vedea, parag. 87 din C-50/08, parag. 97 din C-51/08, parag. 96 din C-53/08, parag. 98 din C-54/08).

Așa fiind, s-a stabilit cu titlu exemplificativ că ar reprezenta excepții de la aplicarea deplină a dreptului de stabilire „încadrarea la care sunt supuși notarii în cadrul procedurilor de recrutare aplicate, limitarea numărului acestora și a competențelor lor teritoriale sau regimul de remunerare, de independență, de incompatibilități și de inadmisibilitate, în măsura în care aceste restricții permit atingere obiectivelor (…)”; aceste obiecții fiind asigurarea respectării dreptului de stabilire pentru exercitarea profesiunilor liberale.

Concluzionând, Curtea de apel a reținut că jurisprudența comunitară invocată de reclamant este relevantă sub aspectul faptului că activitățile notariale nu sunt asociate exercitării directe/indirecte a autorității publice, dar în aceeași măsură, după cum s-a statuat în toate cauzele invocate în probațiune, în susținerea pretențiilor vizând primul petit al acțiunii, nu a făcut obiectul aprecierii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nici statutul și nici organizarea profesiei de notar în vreuna dintre ordinile juridice supuse dezbaterii Curții prin prisma încălcării prevederilor art. 49 din Tratat, versiunea consolidată.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, de către dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) lit. d), precum și art. 27 alin. (1) din Anexa 1 a Ordinului nr. 710/1995 a prevederilor constituționale, instituite prin prevederile art. 53, Curtea de apel a remarcat că în cauză nu există vreo încălcare a prevederii constituționale precitate, în condițiile în care reclamantul a fost cel care a consimțit să își stabilească sediul biroului notarial în com. Râciu, conformându-se prevederilor legale din Legea nr. 36/1995, odată cu numirea sa prin Ordinul nr. 99/C/2010 al ministrului Justiției.

În al doilea rând, s-a reținut că, în condițiile în care acesta face parte deja din această profesie, organizată în cadrul C. este obligat să se supună regimului juridic național, așa cum este reglementat prin procedurile specifice, după cum a subliniat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa vezi cauzele C-50, 51-54/08).

Cu privire la susținerea că Legea nr. 36/1995 (în forma în vigoare la data solicitării reclamantului de schimbare a sediului biroului notarial), nu cuprindea vreo dispoziție relativă la schimbarea de sediu, fiind încălcate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, prin legiferarea primară în cuprinsul Ordinului nr. 710/C/1995 a condiționării schimbării sediului biroului notarilor publici în cadrul aceleiași circumscripții de existența unui post vacant, s-a reținut că jurisprudența instanței supreme a statuat că nu au fost încălcate normele de tehnică legislativă, deoarece B. este suprema autoritate competentă să adopte și implicit să modifice Regulamentul de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 36/1995, potrivit art. 103 din lege, în forma în vigoare la data solicitării reclamantului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 923 din 19 februarie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție).

Referitor la pretinsa încălcare de către dispozițiile art. 2 alin. (1), (2) lit. d) și art. 27 din Anexa 1 la Ordinul nr. 710/C/1995, a prevederilor cuprinse în Decretul nr. 16/1976, cuprinzând Normele de metodologii și tehnică legislativă, Curtea a apreciat că cercetarea acestui motiv de nelegalitate este inutilă, în condițiile în care prin art. 85 din Legea nr. 24/2000 a fost abrogat expres acest act normativ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 15 alin. (1) și (3) din Legea nr. 36/1995, s-a observat că, ceea ce a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 22/2006, este relevant în speță, întrucât, aceste dispoziții nu stabilesc restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, ci doar reglementează condițiile de exercitare a unei profesii, aspect asupra căruia și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit prin Hotărârile analizate deja, că fac parte din regimul juridic național, unde statului membru îi este permis să stabilească proceduri proprii care să vizeze statutul profesiei.

S-a mai arătat in sentința atacată că serviciile notariale sunt prestate în baza unor tarife de onorarii stabilite prin Ordin al ministrului Justiției, în baza art. 67 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, astfel că nu se poate susține cu suficient temei că piața serviciilor notariale ar fi una supusă rigorilor concurențiale sau că prin stabilirea unor tarife prin Ordin al ministrului Justiției s-ar aduce atingere concurenței pe piața românească, în sensul art. 5 alin. (1) lit. c), d) și g) din Legea nr. 21/2006.

Pentru aceste considerente, Curtea de apel a apreciat că art. 2 alin. (1) și (2) lit. d), art. 27 alin. (1) din Anexa 1 a Ordinului nr. 710/C/1995 nu sunt nelegale, prin raportare la dispozițiile legale invocate de reclamant, și pe cale de consecință, și celelalte petite, având un caracter subsidiar față de cel principal, nu încalcă legislația națională sau cea comunitară, astfel că acțiunea, așa cum a fost precizată se impune a fi respinsă ca nefondată.

Cu privire la solicitarea reclamantului de anulare a actelor emise de C., care stabilesc rezultatele finale ale concursului din 23 noiembrie 2011 și, respectiv, obligarea pârâtei C. să refacă și să organizeze în termen de 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, a unui nou concurs, Curtea de apel a apreciat că și aceste capete de cerere sunt nefondate, întrucât, pe de o parte, reclamantul acceptând să se prezinte la concurs, este cert că și-a însușit regulile de desfășurare a acestuia și, implicit, cele vizând procedura de soluționare a contestațiilor; și, pe de altă parte, procedura de organizare a concursului de schimbare a sediului biroului notarial s-a desfășurat conform dispozițiilor Regulamentului de organizare aprobat prin Ordinul nr. 2911/2009, pe care Curtea îl apreciază ca nefiind nelegal, pentru considerentele de mai sus, ca urmare a respingerii petitului vizând anularea parțială, pentru motiv de nelegalitate, a Ordinului nr. 710/C/1995 (prevederile art. 2 alin. (1), (2) lit. d) și ale art. 27 alin. (1)).

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., s-a apreciat ca întemeiată solicitarea pârâtei C. de obligare a reclamantului, căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, așa cum acestea au fost justificate (filele 82-90 și urm., vol. III).

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispozițiilor art. 304

1

, art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat în principal casarea în tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei la prima instanță apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a II-a ipoteza I.

Astfel, a susținut recurentul că instanța nu s-a pronunțat asupra incidenței în situația de față a normelor prevăzute de Legea nr. 21/1996, respectiv nu a analizat nulitatea actelor normative atacate în raport cu aceste prevederi.

De asemenea, a susținut recurentul că instanța nu s-a pronunțat nici asupra tuturor motivelor cu care a fost investită în ce privește analizarea prevederilor ordinelor atacate cu Legea nr. 36/1995, nepronunțându-se asupra criticii potrivit căreia ordinele ar norma peste ipoteza avută în vedere de legiuitor.

Consideră recurentul că instanța nu s-a pronunțat nici asupra nulității ordinelor din perspectiva legislației europene respectiv a dispozițiilor art. 101 alin. (1) lit. b)-d), art. 102 lit. b)-c) totul prin raportare la prevederile art. 26 și art. 57 lit. d) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene și în aceste condiții apreciază că respectivele motive ale acțiuni nu au făcut obiectul analizării și pronunțării în primă instanță, ceea ce ar impune casarea cu trimitere la prima instanță.

În privința motivelor de nelegalitate a hotărârii prin raportare la prevederile Legii nr. 36/1995 și a Legii nr. 24/2000 recurentul a susținut că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., întrucât la pronunțarea hotărârii atacate nu s-a ținut cont de principiul supremației legii consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României și nici de principiul respectului caracterului ierarhic al normei juridice instaurat prin art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 24/2000, întrucât prin ordinul atacat se reglementează peste un act normativ având forță juridică superioară, invocând în acest sens dispozițiile art. 77 și 78 din acest act normativ.

În al doilea rând, în ceea ce privește obiectul litigiului, invocând dispozițiile art. 15 alin. (1) și (3) din Legea nr. 36/1995 dar și prevederile art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 710/c/1995 cât și art. 27 din același act administrativ atacat, recurentul susține că B. nu putea reglementa primar nici un raport social și cu atât mai puțin să modifice un raport juridic reglementat prin lege.

A mai susținut recurentul că în elaborarea actelor normative care au stat la baza modificării Ordinului nr. 710/c/1995 au existat o serie de nelegalități în ceea privește elaborarea și emiterea ordinelor succesive invocând în acest sens Ordinul ministrului Justiției nr. 1758/c/2004 care modifică art. 2 alin. (2) și art. 27 din Ordinul nr. 710/c/1995 cât și Ordinul ministrului Justiției nr. 2198/c/2006 vizând modificarea acelorași prevederi pentru care, susține că nu au fost semnate de conducătorul autorității publice.

În opinia recurentului, la data cererii de schimbare a sediului în cadrul aceleiași circumscripții nu exista o reglementare prin lege iar emitentul ordinului apare și ca un interpret, astfel că este sancționat cu nulitatea în termenii prevăzuți de Legea nr. 36/1995 în vigoare la data intentării acțiunii, mutarea sediului C. dintr-o localitate în alta a aceleiași circumscripții era posibilă, fără alte componente de procedură.

Sub aspectul analizării neconcordanței prevederilor art. 2 și art. 27 din Ordinul nr. 710/c/1995 și ale Ordinului nr. 2910/c/2009 cu prevederile art. 53 din Constituția României, recurentul a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra aspectelor cu care a fost investită precum și a faptului că aceasta a făcut o aplicare greșită a legii.

Recurentul a criticat soluția adoptată de instanța de fond și în ceea ce privește nelegalitatea prevederilor atacate în raport de prevederile Legii nr. 21/1996 apreciind că ipoteza avută în vedere de instanța de judecată, respectiv onorariului pentru serviciul prestat, nu poate fi primită, apreciind că prin sentința atacată au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 9 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996.

Un ultim aspect criticat de către recurentul-reclamant se referă la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că, în cauză, dovada efectuării respectivelor cheltuieli a fost depusă după ce s-a dat cuvântul părților în fond, fiind lipsite de posibilitatea de a fi puse în discuția contradictorie a părților problematica cheltuielilor de judecată.

Intimații B. și C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat și menținerea soluției instanței de fond ca legală și temeinică.

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant, a dispozițiilor legale incidente cât și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este, în parte, întemeiat, pentru considerentele expuse în continuare.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente cauzei, în raport cu starea de fapt reținută, sentința analizând punctual, cu argumente de fapt și de drept legalitatea actelor administrative supuse contestării cât și caracterul justificat al refuzurilor intimaților comunicate prin adresele contestate.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6

1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse judecății.

Pe de altă parte dreptul la un proces echitabil include printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, iar dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real examinate de către instanța sesizată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Respectarea acestei cerințe a motivării actului jurisdicțional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acțiunea dedusă judecății și de argumentele aduse în apărare de părțile adverse.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale cu privire la legalitatea actelor administrative atacate cât și cu privire la caracterul justificat al refuzului autorităților intimate exprimat prin adresele contestate de reclamant.

Astfel, în ceea ce privește susținerile recurentului-reclamant referitoare la dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 27 din Ordinul nr. 710/c/1995, care stabilesc numărul notarilor pe localități spre deosebire de dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate având în vedere că dispozițiile din Regulamentul de punere în aplicare a legii nu adaugă la lege ci stabilesc o procedură de urmat pentru asigurarea mobilității notarilor publici.

Nu pot fi reținute ca fondate nici susținerile recurentului privind încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de dispozițiile Legii nr. 24/2000, ordinul atacat fiind elaborat de B. în temeiul dispozițiilor art. 107 din Legea nr. 36/1995 prin care legiuitorul a delegat atribuția de adoptare a Regulamentului de punere în aplicare a legii aprobat prin Ordinul ministrului Justiției nr. 710/c/1995, către minister.

În ceea ce privește Ordinul ministrului Justiției nr. 291/c din 29 octombrie 2009 privind aprobarea Regulamentului de organizare și desfășurare a concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale, Înalta Curte constatată, contrar susținerilor recurentului-reclamant faptul că au fost respectate normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, fiind emis în temeiul acelorași dispoziții ale art. 107 din lege și în baza Hotărârii Consiliului C. nr. 319 din 2009 prin care au fost aprobate propunerile de modificare a Regulamentului de organizare și desfășurare a concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2159/c/2007 în baza dispozițiilor art. 59 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 precum și ale dispozițiilor art. 27 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 710/c/1995.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile recurentului-reclamant privind încălcarea prevederilor art. 53 din Constituție având în vedere faptul că prin dispozițiile art. 15 alin. (1) și (2), art. 16 lit. g) și art. 26 din Legea notarilor publici și a activității notariale nu stabilesc restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, reglementând în fapt condițiile de exercitare ale profesiei, în același sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 22/2006 și nr. 513/2006 prin care s-a reținut că aceste prevederi nu încalcă dreptul la muncă, alegerea profesiei, meseriei sau ocupației vizând posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o dorește în anumite condiții stabilite de legiuitor.

Astfel fiind, instanța de control judiciar în acord cu judecătorul fondului, constată că prevederile legale criticate nu limitează dreptul de alegere a locului de muncă ci doar condiționează schimbarea sediului notarial de îndeplinirea unor condiții care sunt aplicabile tuturor persoanelor interesate.

Urmare a hotărârilor invocate, prevederile art. 16 lit. a) din Legea nr. 36/1995 au fost modificate în sensul că a fost eliminată condiția restrictivă privind „numai cetățenia română” prin O.U.G. nr. 166/2008.

Recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de fond și sub aspectul nereținerii susținerilor sale vizând nelegalitatea prevederilor legale atacat în raport de Legea nr. 21/1996, apreciind că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9, instanța de fond aplicând în mod corect prevederile legale și reținând în raport de dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 că serviciile notariale sunt prestate în baza unor tarife de onorariu stabilite prin Ordin al ministrului Justiției și în consecință nu se poate susține că piața serviciilor notariale este supusă rigorilor concurențiale.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată în raport de prevederile Legii nr. 36/1995 care are la bază notarialul latin clasic că nu se poate vorbi de profesia notarială ca fiind una de-reglementată și că piața pe care acesta acționează este o piață concurențială, nefiind deci supusă reglementărilor prevăzută de Legea nr. 21/1996.

În ceea ce privește criticile formulate de recurent cu privire la cheltuielile de judecată acordate de către instanța de fond Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate și în consecință sentința atacată urmează a fi reformată cu privire la obligația de plată a acestora, în sensul că „partea căzută în pretenții”, respectiv reclamantul va fi obligat la plata sumei de 6.069,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C., diferența reprezentând cheltuieli nedovedite conform dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul formulat și va modifica în parte sentința atacată în sensul că va obliga reclamantul la plata sumei de 6.069,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C., menținând în rest celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 7 din 13 ianuarie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată în sensul că obligă reclamantul la plata sumei de 6.069,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C.

Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2015.