ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 547/2015

Decizia nr. 547/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea instanței de recurs;

Prin Decizia nr. 1401 din 22 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 928 din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și, în consecință, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului A., constatând autoritatea de lucru judecat.

Din argumentele expuse, Înalta Curte a reținut după examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, că în prezenta cauză, instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1995 emis în favoarea intimatei SC B. SA București.

Excepția autorității de lucru judecat, invocată de C. a fost respinsă de instanța de fond ca neîntemeiată, dar a fost invocată, în cadrul recursului, prin întâmpinare de către intimata SC B. SA.

Mai reține instanța de control judiciar că, anterior prezentului litigiu, pe rolul instanțelor au fost înregistrate alte cauze ce au avut ca obiect excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1995 emis în favoarea intimatei SC B. SA București, ce au fost soluționate prin sentința nr. 12417 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 3783 din 19 august 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, sentința nr. 1906 din 06 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin adresa din 29 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și sentința nr. 285 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 3549 din 15 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, toate soluțiile fiind de respingere a excepției de nelegalitate invocată.

În continuare, a susținut că, deși excepția de nelegalitate este un mijloc de apărare, chiar și în cazul acesteia poate fi analizată autoritatea de lucru judecat în situația în care există litigii având ca obiect excepția de nelegalitate a aceluiași act administrativ, între aceleași părți și fiind invocate aceleași motive de nelegalitate deoarece în virtutea autorității de lucru judecat, chestiunea tranșată de către instanță nu mai poate fi repusă în discuție într-un alt litigiu, asigurându-se astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Din analiza hotărârilor pronunțate rezultă că motivele excepției de nelegalitate au fost aceleași în cauzele soluționate și fiind îndeplinită condiția triplei identități se constată autoritatea de lucru judecat.

Însă, pentru a nu permite, în principiu, ca promovarea unui drept să se facă prin intermediul unei ilegalități, trebuie amintit că și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, se putea invoca excepția de nelegalitate dar în fața instanței de fond învestită cu soluționarea pe fond a litigiului, iar efectul admiterii acesteia consta în înlăturarea, la soluționarea cauzei, a efectelor unui act administrativ emis cu nesocotirea legii.

În consecință, reține instanța, o astfel de excepție poate fi cercetată de instanța în fața căreia a fost invocată ca mijloc de apărare, dacă vizează un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Calea de atac extraordinară exercitată în cauză;

Împotriva Deciziei nr. 1401 din 22 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare A., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 317 alin. (1) și art. 318 C. proc. civ. în drept solicitând admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată.

În expunerea motivelor, contestatorul, în esență, a susținut următoarele:

Din punct de vedere procedural, pentru termenul de judecată stabilit pentru data de 22 februarie 1013, în vederea soluționării recursului, în opinia contestatorului, instanța a soluționat cauze, fiind lipsă de procedură. Mai susține în acest sens că, în data de 8 08 februarie 2012 (fila 96), (termen a care părțile nu au fost prezente și nici citate, fiind un termen pentru soluționarea cererii de recuzare formulata în ședința din 15 ianuarie 2013), instanța de control judiciar a dispune amânarea cauzei pe data de 22 februarie 2012, în vederea soluționării cererii de abținere, prorogând discutarea excepției invocate în cauză, respectiv excepția autorității de lucru judecat. Față de aceste aspecte, arată că instanța a pronunțat o decizie lovită de nulitate invocând aplicarea prevederilor art. 105 C. proc. civ.

De asemenea, în susținea motivelor încadrate în prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorul a arătat, în esență, că instanța a omis să se pronunțe asupra criticilor formulate de recurent împotriva încheierii pronunțată în aceeași cauză din data de 08 februarie 2012.

Instanța de control judiciar nu s-a pronunțat asupra cererilor prealabile formulate de recurent.

Instanța a omis dispoziția instanței de fond prin care a respins excepția autorității de lucru judecat

, dispoziție care nu a fost recurată de nici una dintre parate, astfel devenind irevocabilă în prezenta cauză.

Soluția Înaltei Curți privind contestația în anulare;

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare nu poate fi primită și o va respinge, ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Astfel, art. 317 alin. (1) C. proc. civ. stabilește regula după care hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare pentru motivele arătate la pct. 1 și 2 (neregularitatea procedurii de citare în ziua judecării, respectiv pronunțarea hotărârii cu încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență), numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Referitor la susținerea contestatorului că pentru termenul din data de 22 februarie 2013 nu a fost îndeplinită procedura de citare cu părțile din dosarul cauzei, întrucât cu zece zile înainte, pe data de 12 februarie 2013 a avut loc ședința în care s-a pus în discuție cererea de abținere, ședință la care nu au participat părțile din dosar aceasta nu poate fi reținută.

Din actele și lucrările dosarului, reiese că la termenul de judecată din data de 8 februarie 2013, s-a formulat în ședință publică o cerere de abține de către un membru al completului de judecată constituit pentru data respectivă iar, în ședință publică, s-a acordat termen în continuare că pentru soluționarea recursului, respectiv 22 februarie 2013, când toate părțile au avut acest termen în cunoștință.

Totodată, s-a dispus de către instanță prorogarea discutării excepției de lucru judecat, excepție invocată în cauză.

Mai mult decât atât, din practicaua prezentei decizii contestate, rezultă că prezenta cauză a fost solicitată de către recurent, căruia personal, i s-a comunicat de către președintele completului că dosarul va fi luat la sfârșitul ședinței de judecată, având în vedere că prin încheierea de ședință din data de 8 februarie 2013, s-a admis cererea de abținere formulată în cauză.

Astfel, acest motiv invocat în calea de retractare a contestației în anulare, nu se încadrează în condițiile prevăzute art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Totodată, s-a dispus de către instanță prorogarea discutării excepției de lucru judecat, excepție invocată în cauză.

În ce privește susținerea contestatorului potrivit căruia instanța de recurs a invocat din oficiu, excepția autorității de lucru judecat, aceasta nu poate fi primită, deoarece din actele dosarului reiese că a fost invocată chiar de intimatul C.

În plus, în virtutea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța stăruie în aflarea adevărului, î

n exercitarea rolului activ, fiind îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Față de cele ce precedă, analizând argumentele expuse în motivarea contestației în anulare, Înalta Curte constată că aspectele invocate de către contestator nu pot fi încadrate în nici una dintre ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 318 alin. (1)C. proc. civ.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

Nu este vizată stabilirea situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze înscrisurile cauzei sau prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Din această perspectivă, se constată că argumentele dezvoltate de contestator în susținerea ipotezei erorii materiale, nu se încadrează în dispozițiile legale sus citate.

Ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent.

Cea dea doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte.

Se constată că, în speță, contestatorul reia în bună parte susținerile din motivarea recursului, critici directe ale raționamentului instanței de control judiciar, a modului în care aceasta s-a raportat la probele administrate, a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente problemei de drept deduse judecății, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului, ceea ce este inadmisibil.

Instanța de control judiciar a analizat temeinic și exhaustiv, în limitele în care a fost învestită,

recursul fiind soluționat în baza unei excepții nemaiputând fi analizate celelalte motive de recurs invocate de recurent,

neputându-se astfel reține incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. numai pentru că instanța de recurs a admis excepția autorității de lucru judecat.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui „defect fundamental” (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, etc).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte a statuat că greșeala materială, fiind legată de aspectele formale ale judecării recursului nu este de natură să conducă la o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, referindu-se, printre altele, la neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.

Văzând și dispozițiile art. 319 C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1401 din 22 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 februarie 2015.