ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2648/2011

Asupra contestației în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din data de 14 iulie

2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, a fost învestită, în

primă instanță, Curtea de Apel București. secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793 din 03

aprilie 1995, emis de Ministerul Industriilor(în prezent Ministerul Economiei,

Comerțului și Mediului de Afaceri) în favoarea SC E.M. SA.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 285 din 19 ianuarie 2009,

a respins excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria M03 nr. 1793 din 03 aprilie 1995, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamantul V.C.T., întemeiat pe prevederile art. 304/1 C. proc. civ.,

invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul-reclamant a arătat că

soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793, emis

la 03 aprilie 1995, este nelegală, întrucât instanța trebuia să se pronunțe pe

fondul acestei excepții.

In criticile aduse hotărârii instanței

de fond, recurentul a arătat în motivele de recurs că instanța a făcut o

analiză a excepției de nelegalitate prin prisma instanței de drept comun,

respectiv Judecătoria sectorului 5 București, în fața căreia s-a invocat

excepția, or această excepție ar fi fost inadmisibilă în condițiile în care

temeiul de drept ar fi fost altul decât Legea 554/2004. Totodată, a adus

critici și în ceea ce privește cadrul procesual fixat de instanța de apel,

arătând că acesta a fost depășit, încălcându-se și principiul disponibilității

părților, pentru că s-a substituit instanței de fond, depășindu-și competența

și atribuțiile conferite de Legea 554/2004.

În ce privește referirile în motivarea

sentinței cu privire la litigiile care au avut loc pe rolul instanțelor în

legătură cu actul administrativ atacat, recurentul a arătat că acestea nu

exonerează instanța de la analizarea excepției cu care a fost învestită.

Înalta Curte de Casație, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3549 din 15 iulie 2010 a respins

recursul declarat ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

recurs a reținut că, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, la practica CEDO precum și la reglementările comunitare și

jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, dispozițiile art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 trebuie înlăturate în măsura în care ele permit

cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, având în vedere că aceste

dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a

căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale

omului.

Cu privire la raportul dintre dreptul

internațional și dreptul intern, Înalta Curte a reținut că art. 20 alin. (2)

din Constituția României, instituie, în situația în care există un conflict

între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele

internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu

prioritate a tratatelor internaționale (mai puțin în situația existenței unor

dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern).

Din această perspectivă, judecătorul

național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei

Convenții, asigurându-le preeminența deplină și efectivă față de orice altă

prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte

abrogarea acesteia de către legiuitor.

Înalta Curte a apreciat că

dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea 554/2004 care permit repunerea în

discuție, în mod repetat și fără limită de timp, a legalității oricărui act

administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia,

încalcă principiile fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului

cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile Cartei

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la principiul

securității raporturilor juridice și contravin jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului și a Curții de Justiție de la Luxemburg exprimată în

situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor

administrative individuale admiterea excepției de nelegalitate produce efecte

similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamantul V.C.T. a formulat contestație în anulare invocând dispozițiile art.

317 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că recursul s-a judecat cu încălcarea

normelor de procedură privind legala citare pentru ședința din data de 15 iulie

2010 și că astfel a fost în imposibilitate de a-și exercita dreptul de apărare

și art. 318 teza ultimă, C. proc. civ., potrivit căruia instanța de recurs a

omis să se pronunțe asupra unor motive de modificare a sentinței instanței de

fond.

Înalta Curte, analizând actele și

lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale

aplicabile, constată că cererea este neîntemeiată.

Contestația în anulare este o cale de

atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres

și limitativ prevăzute în art. 317 și art. 318 C. proc. civ. Nu pot fi invocate

pe această cale, aspecte legate de greșita apreciere a probelor sau aplicare a

legii, care pot constitui doar motive de reformare a hotărârii în cadrul

recursului.

I. Î

n ceea ce privește motivul întemeiat

pe art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc.

civ., „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru

motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe

calea apelului sau recursului:

pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii;"

Înalta Curte reține că, în cauză,

acest motiv nu este incident.

Verificând dosarul nr. 7228/302/2009

în care s-a pronunțat decizia nr. 3549/2010, se constată că, pentru data de 15

iulie 2010 când s-a soluționat cauza, recurentul V.C.T. a fost citat prin

afișare la domiciliul indicat prin cererea de recurs, respectiv în municipiul

Craiova județul Dolj, în condițiile prevăzute de art. 92 alin. (3) și (4) C.

proc. civ. Această constatare rezultă din procesul verbal de îndeplinire a

procedurii de citare încheiat de agentul procedural și aflat la fila 13 a

dosarului de recurs.

Astfel că, motivul contestației în

anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) C. proc. civ. nu este îndeplinit.

2.

Î

n ceea ce privește

motivul întemeiat pe art. 318 C. proc. civ.

Potrivit

art. 318 C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite,

reglementare de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis să cerceteze, din greșeală, vreunul dintre motivele de

modificare sau de casare - teză pe care s-a întemeiat calea de atac exercitată

în cauză, contestatoarea susținând că instanța de recurs nu s-a pronunțat

asupra tuturor mijloacelor de probă, motivelor de recurs și cererilor

formulate.

Prin

contestația în anulare formulată, contestatorul susține că instanța de recurs a

omis să se pronunțe asupra unor motive de modificare în sensul că a avut în

vedere, prin admiterea excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate,

preeminența dreptului comunitar față de dreptul național, fără a supune

analizei, prin viziunea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

aplicabilitatea art. 20 alin. (2) din Constituția României, care inserează o

excepție de la prioritatea dreptului comunitar"cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Or art. 4

din Legea nr. 554/2004, susține contestatorul, reprezintă o astfel de excepție.

Acest

motiv nu se încadrează în teza a

II

a

art. 318 C. proc. civ.

Instanța

de recurs a analizat motivele de recurs, normele comunitare în raport cu

normele constituționale și a stabilit, în ceea ce privește cauza de față,

inaplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Contestatorul

dorește de fapt o reanalizare a recursului ceea ce o cale extraordinară de atac

nu permite.

Prin

urmare, instanța supremă reține faptul că susținerile contestatorului fac

trimitere la greșeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi

extraordinare de atac, care este o cale de retractare și nu o cale de reformare

a soluției atacate.

Ca

atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în

sprijinul incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care

apreciază că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 317 și art. 318 C.

proc. civ.

În

consecință, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația

în anulare formulată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de V.C.T. împotriva Deciziei nr. 3549 din 15

iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.