ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2648/2011

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 14 iulie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, a fost învestită, în primă instanță, Curtea de Apel București. secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793 din 03 aprilie 1995, emis de Ministerul Industriilor(în prezent Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri) în favoarea SC E.M. SA. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 285 din 19 ianuarie 2009, a respins excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793 din 03 aprilie 1995, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul V.C.T., întemeiat pe prevederile art. 304/1 C. proc. civ., invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Recurentul-reclamant a arătat că soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793, emis la 03 aprilie 1995, este nelegală, întrucât instanța trebuia să se pronunțe pe fondul acestei excepții. In criticile aduse hotărârii instanței de fond, recurentul a arătat în motivele de recurs că instanța a făcut o analiză a excepției de nelegalitate prin prisma instanței de drept comun, respectiv Judecătoria sectorului 5 București, în fața căreia s-a invocat excepția, or această excepție ar fi fost inadmisibilă în condițiile în care temeiul de drept ar fi fost altul decât Legea 554/2004.

Totodată, a adus critici și în ceea ce privește cadrul procesual fixat de instanța de apel, arătând că acesta a fost depășit, încălcându-se și principiul disponibilității părților, pentru că s-a substituit instanței de fond, depășindu-și competența și atribuțiile conferite de Legea 554/2004. În ce privește referirile în motivarea sentinței cu privire la litigiile care au avut loc pe rolul instanțelor în legătură cu actul administrativ atacat, recurentul a arătat că acestea nu exonerează instanța de la analizarea excepției cu care a fost învestită. Înalta Curte de Casație, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3549 din 15 iulie 2010 a respins recursul declarat ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica CEDO precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuie înlăturate în măsura în care ele permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, având în vedere că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

Cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, Înalta Curte a reținut că art. 20 alin. (2) din Constituția României, instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale (mai puțin în situația existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern). Din această perspectivă, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei Convenții, asigurându-le preeminența deplină și efectivă față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor.

Înalta Curte a apreciat că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea 554/2004 care permit repunerea în discuție, în mod repetat și fără limită de timp, a legalității oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la principiul securității raporturilor juridice și contravin jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție de la Luxemburg exprimată în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor administrative individuale admiterea excepției de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul V.C.T. a formulat contestație în anulare invocând dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că recursul s-a judecat cu încălcarea normelor de procedură privind legala citare pentru ședința din data de 15 iulie 2010 și că astfel a fost în imposibilitate de a-și exercita dreptul de apărare și art. 318 teza ultimă, C. proc. civ., potrivit căruia instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra unor motive de modificare a sentinței instanței de fond. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că cererea este neîntemeiată. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute în art. 317 și art. 318 C. proc.

civ. Nu pot fi invocate pe această cale, aspecte legate de greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care pot constitui doar motive de reformare a hotărârii în cadrul recursului. I. Î n ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. Când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;" Înalta Curte reține că, în cauză, acest motiv nu este incident. Verificând dosarul nr. 7228/302/2009 în care s-a pronunțat decizia nr. 3549/2010, se constată că, pentru data de 15 iulie 2010 când s-a soluționat cauza, recurentul V.C.T.

a fost citat prin afișare la domiciliul indicat prin cererea de recurs, respectiv în municipiul Craiova județul Dolj, în condițiile prevăzute de art. 92 alin. (3) și (4) C. proc. civ. Această constatare rezultă din procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare încheiat de agentul procedural și aflat la fila 13 a dosarului de recurs. Astfel că, motivul contestației în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) C. proc. civ. nu este îndeplinit. 2. Î n ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 318 C. proc. civ. Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, reglementare de art. 317 C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze, din greșeală, vreunul dintre motivele de modificare sau de casare - teză pe care s-a întemeiat calea de atac exercitată în cauză, contestatoarea susținând că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor mijloacelor de probă, motivelor de recurs și cererilor formulate. Prin contestația în anulare formulată, contestatorul susține că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra unor motive de modificare în sensul că a avut în vedere, prin admiterea excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate, preeminența dreptului comunitar față de dreptul național, fără a supune analizei, prin viziunea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., aplicabilitatea art. 20 alin. (2) din Constituția României, care inserează o excepție de la prioritatea dreptului comunitar"cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Or art. 4 din Legea nr. 554/2004, susține contestatorul, reprezintă o astfel de excepție. Acest motiv nu se încadrează în teza a II a art. 318 C. proc. civ. Instanța de recurs a analizat motivele de recurs, normele comunitare în raport cu normele constituționale și a stabilit, în ceea ce privește cauza de față, inaplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 554/2004. Contestatorul dorește de fapt o reanalizare a recursului ceea ce o cale extraordinară de atac nu permite. Prin urmare, instanța supremă reține faptul că susținerile contestatorului fac trimitere la greșeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare și nu o cale de reformare a soluției atacate.

Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. În consecință, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de V.C.T. împotriva Deciziei nr. 3549 din 15 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.