ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3047/2015

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 27 iunie 2013, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, anularea deciziei nr. 2060 din 21 decembrie 2012 privind soluționarea contestației sale formulate împotriva deciziei privind atragerea răspunderii solidare nr. 1915 din 03 noiembrie 2011, anularea deciziei nr. 1915/2011 privind atragerea răspunderii solidare, prin care s-a decis angajarea răspunderii sale în solidar cu SC B. SRL din Timișoara, pentru recuperarea creanțelor fiscale în sumă totală de 31.319.136 lei și, pe cale de consecință, exonerarea sa de la plata sumei de 31.319.136 lei. În subsidiar, a solicitat anularea deciziei nr. 2060 din 21 decembrie 2012 privind soluționarea contestației și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației înregistrate sub nr. 37307 din 10 august 2012. Prin sentința civilă nr. 31 din 24 ianuarie 2014, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Reclamanta A. a formulat recurs împotriva sentinței, solicitând casarea ei, reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fond, admiterea cererii, conform capetelor de cerere formulate în principal. 2.1. Motivele de casare Susținerile recurentei-reclamante se pot încadra între motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. 2.2. Principalele argumente invocate Recurenta arată că hotărârea instanței de fond a fost dată fără a se avea în vedere situația de fapt și de drept din litigiul dedus judecății, aspect care a condus la soluționarea greșită a cauzei, cu interpretarea și aplicarea eronată/subiectivă a dispozițiilor de lege imperative incidente în cauză. Astfel, instanța de fond a analizat în mod greșit temeiul juridic în baza căruia s-a dispus antrenarea răspunderii solidare a reclamantei, respectiv dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Decizia privind atragerea răspunderii solidare este nelegală întrucât nu a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc. și nu au fost respectate regulile de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii reclamantei în solidar cu debitoarea B. SRL. Instanța de fond nu a luat în considerare efectele juridice și considerentele sentinței comerciale nr. 364/2013 a Tribunalului Timiș, secția falimente, pronunțată în Dosarul nr. x/30.2010/a2, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 738/2013 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a respins angajarea răspunderii administratorului C., conform art. 138 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, prima instanță nu a luat în considerare efectul pozitiv al lucrului judecat ce rezultă din decizia civilă nr. 1784/2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/325/2012, prin care s-au anulat, pentru nelegalitate, atât titlul executoriu emis în baza deciziei contestate cât și adresele de înființare a popririi asupra disponibilităților bănești ale recurentei-reclamante. Nu a fost avută în vedere nici ordonanța de clasare din data de 13.03.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, dată în Dosarul nr. x/P/2013, prin care s-a dispus clasarea cauzei care a privit-o pe reclamantă, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 4, art. 9 alin. (1) lit. b) și f) din Legea nr. 241/2005 și art. 43 din Legea nr. 82/1991, ca urmare a sesizărilor formulate de către D.G.F.P. Timiș și Garda Financiară - Secția Timiș. Organul de urmărire penală a constatat că tranzacțiile efectuate de societatea al cărei administrator a fost recurenta-reclamantă, considerate nereale prin actele de control și impunere fiscală, au fost încheiate în deplină legalitate. Cele reținute de organul de urmărire penală consfințesc, sub puterea lucrului judecat, împrejurarea că nu sunt îndeplinite condițiile imperativ prevăzute de legiuitor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a recurentei-reclamante. Mai arată recurenta că la data de 11.12.2009 a încetat calitatea sa de administrator al societății B. SRL, dată la care societatea nu înregistra nicio obligație fiscală neachitată, iar decizia de impunere suplimentară a fost emisă, în urma unui control fiscal, în anul 2011, când reclamanta nu mai avea calitatea de administrator al societății. Greșit s-a reținut ca îndeplinită prima condiție pentru atragerea răspunderii și anume ca societatea debitoare să fi fost declarată insolvabilă întrucât procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. 19445 din 30 iulie 2010 a fost emis de organul fiscal ulterior cesionării de către reclamantă a părților sociale pe care le deținea la societate. De asemenea, nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între faptele reclamantei și nedeclararea/neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale debitoarei și nu s-a dovedit reaua-credință a reclamantei prin sustragerea de la efectuarea verificărilor fiscale.

Apărările intimatei Prin întâmpinare, intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara solicită respingerea recursului ca nefondat. În motivare reiterează apărările formulate în fața primei instanțe, referitoare la corecta comunicare a deciziei de atragere a răspunderii solidare și la corecta respingere a contestației administrative, ca tardiv formulată. Cât privește motivele de recurs, arată că decizia de atragere a răspunderii solidare este urmarea actului de impunere suplimentară a societății B. SRL, impunere suplimentară care s-a bazat pe controale fiscale încrucișate care au relevat caracterul nereal al tranzacțiilor societății amintite cu pretinșii furnizori de cereale, împrejurare care a atras neluarea în considerare a acestor tranzacții, în temeiul art. 11 C. fisc. și respectiv impunerea suplimentară cât privește TVA și impozitul pe profit. Potrivit fișei pe plătitor editată la 14.07.2011, societatea B. SRL figurează cu obligații fiscale în cuantum total de 31.319.136 lei, în proporție de 99% stabilite prin decizia de impunere nr. 199/2010 și prin decizia impunere nr. F-TM 270/2011. Începând cu data de 21.07.2010, debitoarea a fost declarată inactivă, iar începând cu 30.06.2011 este în procedură de insolvență. Administratori societății au acționat cu rea-credință, sustrăgându-se de la efectuarea verificărilor fiscale, respectiv de la stabilirea obligațiilor datorate bugetului de stat. Astfel, au fost considerate îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii solidare în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003. Față de caracterul de solidaritate al răspunderii, pentru obligațiile fiscale restante ale debitoarei a fost atrasă răspunderea și a lui D. și a lui C.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 04.02.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 13.05.2015 completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat.

Soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, Curtea o constată nefondată pentru următoarele argumente: 5.1. Argumentele de fapt și de drept relevante asupra fondului recursului Criticile din recurs se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Se impune o precizare prealabilă analizării propriu-zise a motivelor de recurs invocate. Prima instanță, în considerentele sentinței recurate, a constatat greșita respingere a contestației reclamantei în procedura administrativă, ca tardiv formulată și a procedat la analiza legalității deciziei de atragere a răspunderii solidare a recurentei-reclamante, în urma căreia a concluzionat că, și în ipoteza în care contestația administrativă ar fi fost analizată pe fond, soluția ar fi fost tot de respingere, dar ca neîntemeiată. Apărările intimatei-pârâte privitoare la prima parte a considerentelor arătate în precedent tind la reformarea sentinței în privința motivelor pe care se sprijină și nu pot fi primite, respectiv analizate, întrucât intimata-pârâtă nu a formulat recurs la sentință, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Printr-un prim motiv de recurs se invocă analizarea de către instanța de fond în mod greșit a temeiului juridic în baza căruia s-a dispus antrenarea răspunderii solidare a recurentei reclamante, și anume a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, întrucât dispozițiile anterior menționate (prin care a fost reglementată angajarea răspunderii solidare pentru fapte de natura celor imputate recurentei-reclamante), au intrat în vigoare la data de 23.06.2010, în urma modificării C. proc. fisc., prin O.U.G. nr. 54/2010. Criticile recurentei reclamante sunt nefondate având în vedere că prima instanță a analizat motivul de nelegalitate a actelor administrative referitor la neretroactivitatea legii și a reținut că instituția răspunderii solidare a administratorului pentru fapte precum cele imputate în cauză era reglementată atât la data înstrăinării de către reclamantă a părților sociale, prin art. 27 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, cât și la data emiterii deciziei de atragere a răspunderii, prin art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003. Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod legal că indicarea greșită a temeiului legal nu constituie motiv de nulitate a deciziei de atragere a răspunderii solidare dacă faptele reținute se încadrează în ipoteza legală incidentă. Astfel, temeiul de drept al angajării răspunderii reclamatei în solidar cu societatea B. SRL a fost indicat în decizia de atragere a răspunderii ca fiind art. 27 alin. (2) lit. d) din OG nr. 92/2003, în forma modificată prin O.U.G. nr. 54/2010. Răspunderea recurentei-reclamante în calitate de administrator și asociat a fost atrasă pentru fapte datând din perioada în care a deținut aceste calități (01.10.2003-10.12.2009), perioadă în care potrivit art. 27 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, răspund solidar cu debitorul administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință, sub orice formă, a activelor debitorului. Potrivit modificărilor aduse art. 27 în anul 2010, este mai bine circumstanțiată ipoteza răspunderii administratorilor pentru cazul în care, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale - ipoteza art. 27 alin. (2) lit. d), însă aceasta nu înseamnă că faptele recurentei, în calitate de administrator al societății nu se încadrează și în sintagma de ascundere, sub orice formă, a activelor debitorului. Deciziile de impunere suplimentară a societății debitoare au avut în vedere caracterul nereal al tranzacțiilor de achiziții de cereale înregistrate în contabilitatea societății debitoare, în temeiul art. 11 C. fisc., organul fiscal înlăturând caracterul deductibil al cheltuielilor pretins făcute cu aceste achiziții. Rezultă astfel că administratorul a provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin ascunderea cu rea credință a activelor, respectiv a veniturilor pretins plătite pentru achiziții. În concluzie, Înalta Curte constată că temeiul antrenării răspunderii solidare a reclamatei a fost corect identificat de prima instanță iar faptele săvârșite de recurenta-reclamantă se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/20203, în forma în vigoare la data săvârșirii lor. Recurenta a criticat hotărârea primei instanțe și sub aspectul reținerii îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii. Astfel, a arătat că, pe de o parte, debitoarea a fost declarată insolvabilă ulterior cesionării de către reclamantă a părților sociale și, respectiv, încetării mandatului său de administrator și, pe de altă parte, nu s-a dovedit reaua sa credință. Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a stabilit că actul administrativ este legal și temeinic sub aspectul îndeplinirii condițiilor de atragere a răspunderii. Este nerelevantă împrejurarea că starea de insolvabilitate a fost declarată la data de 30.07.2010, întrucât prevederile art. 27 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 nu cer ca insolvabilitatea să fi fost declarată în perioada în care persoana a cărei răspundere solidară este atrasă deținea încă acea calitate care a atras răspunderea. Condiția prevăzută de textul de lege este strict aceea a declarării insolvabilității persoanei juridice debitoare. Este nerelevant și că debitele suplimentare au fost stabilite în sarcina societății ulterior încetării calității recurentei-reclamante, câtă vreme obligațiile suplimentare de plată au fost generate de controlul fiscal exercitat pentru perioada în care reclamanta a reținut calitatea de asociat, ca și pe aceea de administrator al societății. Reaua-credință în ascunderea activelor rezultă atât din împrejurările reținute de prima instanță, care nu vor mai fi reiterate, cât și din înseși faptele care au condus la impunerea suplimentară respectiv nerealitatea operațiunilor pretins realizate de către societatea debitoare, prin reprezentantul său-administratorul societății cu alte societăți indicate drept furnizoare de cereale. Cât privește criticile din recurs referitoare la neacordarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat pentru hotărârile pronunțate în dosarul de faliment cât privește angajarea răspunderii administratorului, în contestația la executare îndreptată împotriva titlului executoriu emis în baza deciziei de atragere a răspunderii și pentru ordonanța de clasare a procurorului din 13.03.2014 dată în Dosarul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici. Anularea formelor de executare urmate în baza deciziei de atragere a răspunderii solidare (prin decizia nr. 1784/2013 a Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/325/2012) s-a datorat unor neregularități în procedura de comunicare a actelor de executare și nu are nicio relevanță în cauza de față. Considerațiile instanței de executare se referă strict la actele de executare emise ulterior constituirii titlului de creanță care face obiectul controlului în contencios administrativ în cauza de față. Neatragerea răspunderii patrimoniale a unui alt administrator al societății reclamante în procedura falimentului societății B. SRL este de asemenea complet nerelevantă în cauza de față și nu produce nici un efect juridic demn a fi luat în considerare în legătură cu legalitatea și temeinicia deciziei de atragere a răspunderii solidare a recurentei reclamante, care se bazează pe fapte proprii ale acesteia și care își are temeiul juridic în prevederile C. proc. fisc. Cât privește ordonanța de clasare menționată, acest act al procurorului nu se opune cu putere de lucru judecat instanței civile care analizează legalitatea și temeinicia deciziei de atragere a răspunderii. Răspunderea penală pentru care au fost întreprinse actele de urmărire penală este diferită de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile C. proc. fisc. Eventualele considerații care ar fi fost făcute în cadrul ordonanței privitoare la realitatea operațiunilor societății B. SRL cu furnizorii menționați în actele de control fiscal sunt nerelevante câtă vreme actele administrative de impunere suplimentare se bucură de prezumția de legalitate conferită de lege. De altfel, în speță, ordonanța procurorului nu se referă la realitatea operațiunilor anterior menționate. 5.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ.