ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2256/2016

Decizia nr. 2256/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Departamentul Ape, Păduri și Piscicultura, a solicitat:

- anularea Adreselor nr. 56752/GP din 14 noiembrie 2013 și nr. 15181/EGE din 12 februarie 2014 ca fiind netemeinice și nelegale, emise cu exces de putere, prin care Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura i-a comunicat refuzul/avizul negativ la solicitările sus-menționate, cu privire la avizarea și acordarea despăgubirilor și dobânzilor aferente anului 2009,

- obligarea pârâtului la plata sumei de 898.675,94 lei reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 1253,20 ha (UP III Rau Ses-24,30 ha și UP V Lapusnic-1228,90 ha), situate în zona de conservare totală a Parcului Național Retezat în zona/tipul funcțional T1 și T2, respectiv în raza localității Râu de Mori, județul Hunedoara. Aceste terenuri forestiere sunt administrate în totalitate de Ocolul Silvic Retezat, Direcția Silvica Hunedoara, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2009;

- obligarea pârâtului la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 898.675,94 lei, începând cel puțin cu data de 30 septembrie 2013, data la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice a refuzat nejustificat, cu exces de putere, să dispună plata compensațiilor cuvenite, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2113 din 02 iulie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Departamentul Ape, Păduri și Piscicultură.

A anulat adresele nr. 56752/GP din 14 noiembrie 2013 și nr. 15181/EGE din 12 februarie 2014 emise de Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură din cadrul Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 898.675,94 lei cu titlu de compensații aferente anului 2009 pentru contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară a unei suprafețe de 1253,20 ha pădure situată în zona de conservare a Parcului Național Retezat, tipul funcțional T1 și T2 din cauza funcțiilor de protecție stabilite prin angajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale calculată asupra debitului principal în cuantum de 898.675,94 lei, începând cu data de 14 noiembrie 2013 și până la data achitării debitului și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a motiva această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, dreptul reclamantului de a beneficia de compensațiile aferente anului 2009 pentru contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară a unei suprafețe de 1253,20 ha pădure situată în zona de conservare a Parcului Național Retezat, tipul funcțional T1 și T2 din cauza funcțiilor de protecție stabilite prin angajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă în baza H.G. nr. 861/2008.

Împotriva Sentinței civile nr. 2113 din 02 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor prin Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

S-a solicitat casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu cauza.

A fost criticată soluția instanței de fond deoarece:

- cererea de chemare în judecată a fost depusă la instanța necompetentă din punct de vedere material, soluționarea acesteia fiind de competența materială a tribunalului.

Având în vedere modalitatea pe care reclamanta a ales-o să-și urmărească pretențiile, recurenta a considerat că raportul juridic supus analizei instanței este unul de drept civil, iar nu de drept administrativ, deoarece urmărește antrenarea răspunderii civile a acesteia.

În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. intimata nu este ținută de temeiul de drept și, în virtutea principiului contradictorialității și al rolului activ, se impune recalificarea temeiului de drept și declinarea competenței către tribunalul corespunzător.

- acțiunea a fost insuficient timbrată.

Reclamanta a încercat eludarea dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prin achitarea taxei de timbru într-un cuantum cu mult sub cel impus de lege, or, modalitatea taxei judiciare de timbru în cuantumul legal atrage sancționarea anulării cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată.

- acțiunea trebuia respinsă ca prescrisă.

Pentru că reclamanta pretinde o sumă de bani aferentă anului 2009, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, instanța de fond ar fi trebuit să rețină această excepție a prescripției dreptului material la acțiune și să respingă acțiunea ca prescrisă.

- trebuia admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea Adreselor nr. 56752/GP din 14 noiembrie 2013 și 15181/EGE din 12 februarie 2014 privind presupusul refuz de acordare a compensațiilor aferente anului 2009 pentru suprafața de 1.253,20 ha deținută în proprietate și cuprinsă în aria protejată Natura 2000.

Or, adresele indicate reprezintă refuzul dat plângerii prealabile formulate și nu au fost emise în cadrul procedurii speciale din contestația administrativă, iar capătul de cerere privind anularea acestora trebuia respins ca inadmisibil.

- nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate.

Recurentul susține că a invocat, în fața primei instanțe, excepția necompetenței materiale a instanței, a insuficientei timbrării și a inadmisibilității, instanța de fond nu a procedat la examinarea acestora și nu s-a pronunțat asupra lor fiind încălcat principiul rolului activ al judecătorului, prevederile art. 6 parag. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

- cererea este neîntemeiată

Din examinarea conținutului adresei de răspuns din perspectiva dispozițiilor legale rezultă că acestea nu pot fi apreciate ca reprezentând un refuz nejustificat de soluționare a cererii, întrucât prin această adresă s-a comunicat acestuia imposibilitatea acordării compensațiilor solicitate ca urmare a faptului că nu a fost elaborată metodologia de calcul a compensațiilor.

În măsura în care au fost demarate procedurile în vederea aprobării normelor metodologice necesare, fiind redactată integral hotărârea de guvern ce viza aceste despăgubiri, nu se pot elibera la plată sume din bugetul instituțiilor publice în lipsa metodologiei.

Trecând peste aceste aspecte, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor necesare acordării despăgubirilor solicitate conform celor cuprinse în Decizia Comisiei Europene nr. C/2012/5126 final  din 19 iulie 2012 cu privire la aprobarea la plată a ajutoarelor de stat pentru proprietarii privați din zonele sit-urilor Natura 2000 și nu și-a probat pretențiile în mod temeinic.

În art. 10 din această decizie sunt enumerate condițiile ce trebuie îndeplinite de beneficiarii vizați pentru a primi ajutorul Natura 2000, iar intimata-reclamantă nu a făcut dovada că sunt îndeplinite toate cerințele prevăzute prin acte normative invocate și, de aceea, trebuia ca acțiunea să fie respinsă ca neîntemeiată.

Intimata Academia Română a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin Încheierea din 20 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a dispus comunicarea raportului, iar părțile nu au transmis un punct de vedere cu privire la acesta.

La termenul din 22 septembrie 2016, în condițiile în care raportul a fost declarat admisibil, toți membrii completului au fost de acord, iar problema de drept nu este controversată și face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a procedat la analiza fondului recursului, fără citarea părților, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu acțiunea în anulare a două adrese emise de recurent prin care i-a comunicat reclamantei refuzul/avizul negativ la solicitările cu privire la avizarea și acordarea despăgubirilor și dobânzilor aferente anului 2009, obligarea la plata sumei de 898.675,94 lei reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 1853,20 ha și la plata dobânzilor calculate începând cu 30 septembrie 2013.

Soluția de admitere a acțiunii reclamantei a fost atacată de către pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, dar criticile sunt nefondate.

Mai întâi, trebuie precizat că recurentul a invocat dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și a solicitat numai casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, dar a invocat și motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia o hotărâre este nelegală când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității este nefondat.

Deși nu a precizat expres, din modul de redactare al motivului de recurs rezultă că recurentul este nemulțumit de faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate și că hotărârea este nelegală pentru că cererea de chemare în judecată a fost depusă la o instanță necompetentă din punct de vedere material, a fost insuficient timbrată, acțiunea era prescrisă și inadmisibilă pentru unele capete de cerere.

Critica recurentului privind nepronunțarea instanței de fond asupra excepțiilor este nefondată.

În fața instanței de fond pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice - prin Departamentul Ape, Păduri și Piscicultură nu a formulat întâmpinare, deși a fost legal citat, așa cum se menționează în considerentele sentinței atacate, astfel că nu poate susține că a invocat în fața primei instanțe vreo excepție.

Nu se pot analiza susținerile recurentului care ar viza invocarea unor excepții în fața instanței de fond și asupra cărora aceasta nu s-ar fi pronunțat.

Excepția necompetenței materiale a curții de apel invocată de către recurent nu poate fi analizată de către instanța de recurs în condițiile în care această excepție nu a fost invocată în fața instanței de fond.

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți și de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În raport de aceste prevederi se poate considera că dacă necompetența materială ori teritorială de ordine publică nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, atunci instanța sesizată rămâne competentă să soluționeze cauza, invocarea ulterioară a excepției de necompetență nemaifiind posibilă, nici direct în fața instanței de recurs.

Numai în cazul în care excepția necompetenței materiale și teritoriale a fost invocată în fața primei instanțe și a fost respinsă ori instanța a omis să se pronunțe asupra excepției, atunci instanța de recurs ar putea să analizeze criticile din recurs ce ar viza această excepție.

Or, în speță, în fața instanței de recurs a fost invocată, pentru prima dată, această excepție de necompetență materială a primei instanțe de a soluționa cauza și, de aceea, această excepție va fi respinsă.

Excepția insuficientei timbrări a acțiunii este nefondată

În fața instanței de fond cererea de chemare în judecată a fost timbrată cu suma de 300 lei potrivit art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru potrivit cărora, în materia contenciosului administrativ, cererile cu caracter patrimonial, prin care se solicită și repararea pagubelor suferite printr-un act administrativ se timbrează cu 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 300 lei.

Criticile recurentului nu au vizat nerespectarea acestor prevederi ci a apreciat că cererea de chemare în judecată era una de drept comun și se impune plata unei taxe de timbru aferente, dar cum acțiunea este una adresată instanței de contencios administrativ, taxa de timbru a fost corect stabilită și achitată.

Excepția prescripției dreptului la acțiune va fi respinsă ca nefondată pentru următoarele considerente:

Prin cererea adresată instanței de fond s-a solicitat acordarea despăgubirilor aferente anului 2009, ca temei de drept fiind invocate mai multe acte normative, între care H.G. nr. 861/2008, iar autoritatea publică pârâtă a refuzat acordarea despăgubirilor cu motivarea că ajutoarele de stat se pot acorda după primirea deciziei Comisiei Europene și după publicarea Hotărârii Guvernului pentru aprobarea Normelor Metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat.

Recurentul susține că acțiunea reclamantei este prescrisă deoarece vizează anul 2009 pentru că prescripția este anterioară intrării în vigoare a Codului civil este supusă regimului juridic instituit de Decretul nr. 167/1958.

Într-adevăr, pentru că acțiunea vizează acordarea de despăgubiri aferente anului 2009, prescripția dreptului la acțiune este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958, dar ea nu este prescrisă, așa cum susține recurentul.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile H.G. nr. 861/2008 care prin art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 861/2008 prevede că "formele de ajutor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. a), de art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoanele juridice și de art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2009 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutorul de stat".

Această prevedere legală face pe deplin aplicabile în cauză art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia "Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul."

În speță, decizia Comisiei Europene a fost comunicată la 19 iulie 2012, iar reclamanta s-a adresat ITRSV Timiș cu cererea la 3 decembrie 2012, astfel că acțiunea sa nu este prescrisă.

Excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată este nefondată.

În privința acestei excepții, recurentul susține că, de fapt, capătul de cerere privind anularea Adreselor nr. 56752/GP din 14 noiembrie 2013 și nr. 15181/EGE din 12 februarie 2014 ar fi inadmisibil pentru că ele reprezintă răspunsul la plângerea prealabilă.

Din analiza conținutului celor două adrese rezultă că ele cuprind răspunsul autorității publice la solicitările reclamantei, răspunsuri în raport de care se stabilește dacă a existat sau nu un refuz nejustificat de soluționare a cererilor formulate din partea autorității publice care avea ca atribuții să aprobe plata despăgubirilor.

Cele două adrese emise de Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură din cadrul Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru că autoritatea publică a refuzat acordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă, astfel cum erau propuse de ITRSV Timișoara, astfel că nu era inadmisibil capătul de cerere privind anularea celor două adrese.

Nici criticile recurentului pe fondul cauzei nu sunt fondate

Potrivit Anexei nr. 1 lit. b) din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, "Parcurile naționale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice. Managementul parcurilor naționale asigură menținerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecția ecosistemelor, conservarea resurselor genetice și a diversității biologice în condiții de stabilitate ecologică, prevenirea și excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale și a folosințelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit. Regimul de gospodărire se stabilește prin regulamente și planuri proprii de protecție și conservare aprobate de autoritățile naționale științifice și administrative abilitate, potrivit dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracțiuni de ecosisteme terestre și acvatice cât mai puțin influențate prin activități umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naționale pot fi delimitate și puse sub un regim strict de protecție ca rezervații științifice. Parcurile naționale se întind în general pe suprafețe mari de teren. În perimetrul parcurilor naționale sunt admise doar activitățile tradiționale practicate numai de comunitățile din zona parcului național, activități tradiționale ce vor fi reglementate prin planul de management. Parcurile naționale corespund categoriei II IUCN "Parc național: arie protejată administrată în special pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere" .

În compensarea restricțiilor aduse proprietății prin instituirea regimului de arie naturală protejată, art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2007 prevede că: "Pentru terenurile din ariile naturale protejate, deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate".

Conform art. 97 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic: "în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (...) acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă.".

Prin H.G. nr. 861/2009 au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale destinate gestionarii durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale, prevăzute în Anexa nr. 1 la hotărâre.

Reclamanta a solicitat autorității recurente acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului proprietatea sa, având categoria de folosință păduri, amplasat într-o arie naturală protejată, în temeiul dispozițiilor normative anterior citate.

Înalta Curte constată că refuzul recurentului de a soluționa favorabil cererea intimatului de acordare a despăgubirilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îl dă acestei noțiuni.

Recurentul recunoaște că în speță sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 861/2009 intrată în vigoare la 8 august 2009, dar susține că nu a existat un refuz nejustificat al autorității publice în măsura în care au fost demarate procedurile pentru aprobarea normelor metodologice necesare care se află în procedura de avizare și aprobare, că reclamanta nu a îndeplinit condițiile cerute de decizia Comisiei Europene și că nu a dovedit temeinicia pretențiilor sale.

Așa cum a reținut și instanța de fond, condiția cerută de prevederile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 861/2009 a fost îndeplinită pentru că există decizia Comisiei Europene de avizare a schemei de ajutor de stat, iar în privința faptului că nu a fost adoptată și publicată hotărârea de guvern se poate aprecia că acesta nu reprezintă un motiv justificat de respingere a solicitărilor reclamantei.

Având în vedere că s-au solicitat despăgubiri pentru anul 2009, la soluționarea cauzei în procedura de filtru s-a avut în vedere tocmai faptul că există o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care au fost admise acțiunile formulate ce au vizat acordarea despăgubirilor conform art. 97 alin. (1) lit. b) C. silvic și H.G. nr. 861/2008 pentru perioada anterioară anului 2010.

În acest sens, trebuie amintite Decizia nr. 946 din 25 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - SCAF în Dosarul nr. x/33/2014, Decizia nr. 4838 din 20 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/54/2011.

În raport de această jurisprudență a instanței supreme și pornind de la considerentele hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Beian împotriva României potrivit cărora divergențele de jurisprudență constituie prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar, dar, cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții, iar nu acela de a deveni ea însăși sursa nesiguranței juridice, se constată că se impune respingerea recursului ce vizează fondul cauzei.

Cu privire la criticile referitoare la temeinicia pretențiilor reclamantei, acestea nu pot fi analizate având în vedere că recurentul nu a indicat norma de drept material ce a fost încălcată, iar potrivit procedurilor noului C. proc. civ. în calea de atac a recursului nu pot fi invocate decât aspecte de nelegalitate a sentinței atacate.

Cum în fața instanței de fond nu a fost criticată temeinicia cererii reclamantei, iar instanța de fond a admis cererea formulată, în recurs nu se poate critica lipsa de probă a pretențiilor reclamantei.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura împotriva Sentinței civile nr. 2113 din 02 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2016.

Procesat de GGC - NN