ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1813/2019

Cererile de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 decembrie 2014, sub nr. x/2015, reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Timișoara, a solicitat: - obligarea pârâtului la plata sumei de 827.351,44 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafața de pădure de 1472,60 ha (UP III Rau Ses - 24,30 ha și UP V Lăpușnic - 1448,30 HA), situate în zona de conservare totală a Parcului Național Retezat, în zona/tipul funcțional T1 și T2, cu titlu de compensații/ajutoare de stat, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2013; - plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, în cuantum de 827.351,44 RON, începând cu data de 7 ianuarie 2014, data la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat cererea nr. x din 7 ianuarie 2014 către A., până la plata efectivă a debitului principal; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 aprilie 2015, astfel cum a fost îndreptată prin cererea de îndreptare eroare materială depusă la data de 26 mai 2015, reclamanta Academia Română a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că: - a solicitat și anularea Adresei nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice), prin care s-a comunicat refuzul nejustificat cu privire la avizarea și acordarea despăgubirilor și a dobânzilor aferente anului 2013; - a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor. 1.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 9 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Timișoara, a solicitat: - obligarea pârâtului la plata sumei de 716.771,97 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafața de pădure de 1472,60 ha (UP III Rau Ses - 24,30 ha și UP V Lăpușnic - 1448,30 HA), situate în zona de conservare totală a Parcului Național Retezat, în zona/tipul funcțional T1 și T2, cu titlu de compensații/ajutoare de stat, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2012; - plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, în cuantum de 716.771,97 RON, începând cu data de 16 decembrie 2013, dată la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat cererea nr. x din 16 decembrie 2013 către A., până la plata efectivă a debitului principal; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul cauzei la data 06 mai 2015, reclamanta Academia Română a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că: - a solicitat și anularea Adresei nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice), prin care s-a comunicat refuzul nejustificat cu privire la avizarea și acordarea despăgubirilor și a dobânzilor aferente anului 2012; - a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor. 1.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 6 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Timișoara, a solicitat: - obligarea pârâtului la plata sumei de 717.402,37 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafața de pădure de 1472,60 ha (UP III Rau Ses - 24,30 ha și UP V Lăpușnic - 1448,30 HA), situate în zona de conservare totală a Parcului Național Retezat, în zona/tipul funcțional T1 și T2, cu titlu de compensații/ajutoare de stat, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2011; - plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, în cuantum de 717.402,37 RON, începând cu data de 16 decembrie 2013, data la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat Cererea nr. x din 16 decembrie 2013 către A., până la plata efectivă a debitului principal; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 aprilie 2015, reclamanta Academia Română a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că: - a solicitat și anularea Adresei nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice), prin care s-a comunicat refuzul nejustificat cu privire la avizarea și acordarea despăgubirilor și a dobânzilor aferente anului 2011; - a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor. 1.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 6 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Timișoara, a solicitat: - obligarea pârâtului la plata sumei de 807.644,34 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafața de pădure de 1472,60 ha (UP III Rau Ses - 24,30 ha și UP V Lăpușnic - 1448,30 HA), situate în zona de conservare totală a Parcului Național Retezat, în zona/tipul funcțional T1 și T2, cu titlu de compensații/ajutoare de stat, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2010; - plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, în cuantum de 807.644,34 RON, începând cu data de 16 decembrie 2013, data la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat Cererea nr. x din 16 decembrie 2013 către A., până la plata efectivă a debitului principal; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 mai 2015, reclamanta Academia Română a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că: - a solicitat și anularea Adresei nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice), prin care s-a comunicat refuzul nejustificat cu privire la avizarea și acordarea despăgubirilor și a dobânzilor aferente anului 2010; - a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor. 2. Conexarea cererilor de chemare în judecată Prin încheierea de ședință din 27 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de conexitate și a dispus conexarea Dosarelor nr. x/2015, nr. y/2015 și nr. 87/30/2015, la Dosarul nr. x/2015. 3. Soluționarea conflictului negativ de competență Prin Sentința civilă nr. 930 din 16 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin Sentința civilă nr. 234 din 28 septembrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict. Prin Decizia nr. 3809 din 26 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. 4. Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 83 din 28 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererile conexate, astfel cum au fost precizate, formulate de reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Timișoara (actual Garda Forestieră Timișoara) și Ministerul Mediului și Pădurilor, obligând pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor să plătească reclamantei compensații/ajutoare de stat, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, în cuantum de: 807.644,34 RON pentru anul 2010, 717.402,37 RON pentru anul 2011, 717.771,97 RON pentru anul 2012 și 827.351,44 RON pentru anul 2013. Totodată, prima instanță a obligat pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor la plata dobânzilor legale aferente sumelor mai sus-menționate, începând cu data de 2 iulie 2014 și până la plata efectivă a debitelor și a respins, în rest, acțiunea.

Calea de atac exercitată în cauză 5.1. Împotriva Sentinței civile nr. 83 din 28 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Garda Forestieră Timișoara (fostă Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Timișoara), întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond și, în rejudecare, respingerea acțiunii. În dezvoltarea recursului, pârâta a criticat hotărârea fondului întrucât nu a avut în vedere Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. x/2015, ale cărei considerente corespund răspunsurilor comunicate reclamantei și apărărilor invocate prin întâmpinările depuse de recurenta-pârâtă. Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în prezent, nu există bază legală pentru acordarea compensațiilor, în lipsa hotărârii de guvern prin care să fie aprobate normele metodologice, având în vedere că, după intrarea în vigoare a O.G. nr. 14/2010, normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 861/2009 nu mai produc efecte. Procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, până în prezent, prin adoptarea hotărârii de guvern. 5.2. Prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 7 iunie 2018, recurenta-pârâtă Garda Forestieră Timișoara a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile vizând acordarea contravalorii produselor de masă lemnoasă, aferente anilor 2010 și 2011. Recurenta-pârâtă a susținut că excepția poate fi invocată în faza procesuală a recursului, în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958 și a Deciziilor nr. 1/2014 și nr. 3/2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii, iar termenul general de prescripție de 3 ani este împlinit, întrucât reclamanta s-a adresat instanței de judecată în anul 2015, solicitând obligarea pârâților la plata despăgubirilor aferente anilor 2010 și 2011.

Apărările formulate în cauză 6.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 02 august 2016, intimata-reclamantă Academia Română a susținut nulitatea recursului declarat în cauză, din perspectiva netimbrării căii de atac, a nemotivării și neindicării motivelor de casare, a nedepunerii delegației consilierului juridic, precum și ca urmare a nerespectării termenului de declarare a căii de atac, în acest din urmă caz intimata-reclamantă arătând că nu mai susține problema tardivității declarării căii de atac, în situația în care recurenta-pârâtă a respectat termenul legal prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004. În subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că prima instanță a respectat prevederile Legii nr. 157/2005 prin care România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la uniunea Europeană, iar în raport de dispozițiile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, prevederile Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. 6.2. Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 22 iunie 2018, intimatul-pârât Ministerul Apelor și Pădurilor a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta Garda Forestieră Timișoara, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., cuprinzând concluzia admisibilității căii de atac, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 23 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin aceeași încheiere s-a dispus rectificarea citativului, în sensul menționării, în calitate de intimat-pârât, a Ministerului Apelor și Pădurilor, în locul Ministerului Mediului și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice), în raport de modificările succesive de ordin legislativ, survenite prin adoptarea O.U.G. nr. 96/2012, O.U.G. nr. 86/2014 și O.U.G. nr. 1/2017. Prin Rezoluția din 22 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În ceea ce privește apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, referitoare la neîndeplinirea cerințelor de admisibilitate ale cererii de recurs, Înalta Curte reține că, prin concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a căii de atac, potrivit art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a reținut că recursul este admisibil. Astfel, în verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, s-a reținut că recursul este scutit de obligația achitării taxei judiciare de timbru, conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, că este respectat termenul pentru declararea căii de atac, prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 și că este îndeplinită cerința motivării recursului, criticile de nelegalitate formulate fiind circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea intimatei-reclamante privitoare la neîndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligației de a anexa, la cererea de recurs, delegația consilierului juridic, conform art. 486 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că această delegație nu este necesară întrucât recursul poartă semnătura reprezentantului legal al instituției, alături de cea a consilierului juridic, iar prin Decizia nr. 485/2015, Curtea Constituțională a decis că sunt neconstituționale dispozițiile art. 13 alin. (2) teza a II-a, ale art. 84 alin. (2), precum și ale art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., cu referire la mențiunile ce decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic. Prin urmare, cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 486 - 488 C. proc. civ., aspectele de nulitate a căii de atac, invocate de intimata-reclamantă din perspectiva netimbrării, nemotivării, nerespectării termenului de declarare a căii de atac și nedepunerii delegației consilierului juridic, fiind neîntemeiate. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Garda Forestieră Timișoara este fondat, pentru următoarele considerente: Intimata-reclamantă Academia Română a solicitat instanței de contencios administrativ cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor de a plăti compensațiile solicitate pe perioada 2010-2013, pentru lipsa de folosință a terenurilor forestiere aflate în zona de protecție de tip T1 și T2 din siturile Parcul Național Retezat și Munții Retezat, parte a sitului Natura 2000. Contrar soluției primei instanțe, care a reținut caracterul nejustificat al acestui refuz, instanța de control judiciar consideră că poziția exprimată de recurentul-pârât Ministerul Apelor și Pădurilor este una justificată, în raport de cadrul normativ incident atât la momentul soluționării cererii în procedura administrativă ce a generat emiterea actului administrativ atipic, cât și pe parcursul soluționării dosarului, până la pronunțarea unei decizii definitive în cauză. II.1. Situația de fapt Reclamanta Academia Română este proprietara suprafeței de 2722,20 ha pădure, situate în zona de conservare totală a Parcului Național Retezat, în zona/tipul funcțional T1 și T2, potrivit titlului de proprietate nr. x/22 decembrie 2008. Din totalul acestei suprafețe, o suprafață de 1472,60 ha a fost cuprinsă în aria protejată a Rețelei Ecologice Europene Natura 2000 în România, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 1964/2007 al Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile (actual Ministerul Apelor și Pădurilor), Anexa nr. 1, pct. 217 ROSCI0217 - Situl Parcul Național Retezat și pct. 0084 ROSCI0084 - Situl Munții Retezat, având rol de păduri de protecție situate în zone de tip funcțional T1 și T2 (zonele de protecție absolută - rezervații științifice și peisagistice, respectiv zonele care fac obiectul unui regim de conservare specială - păduri seculare, virgine sau semivirgine), aspecte necontestate în cauză de către pârât și atestate de înscrisurile de la dosar. În considerarea calității de proprietară, reclamanta a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Timișoara cererile emise sub nr. x, nr. y și nr. z din 16 decembrie 2013, respectiv sub nr. x din 07 ianuarie 2014 și înregistrate sub nr. x, nr. 8597, nr. 8598 din 18 decembrie 2013, respectiv sub nr. x din 09 ianuarie 2014, înaintând centralizatorul suprafețelor ce se încadrează în prevederile legii pentru acordarea compensațiilor și solicitând ajutorul de stat aferent anilor 2010, 2011, 2012 și 2013. Prin Adresa nr. x din 26 mai 2014, pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Timișoara (actual Garda Forestieră Timișoara) a adus la cunoștința reclamantei refuzul plății compensațiilor solicitate cu titlu de ajutor de stat, aferente anilor 2010 - 2013, refuz menținut și prin Adresa nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (actual Ministerul Mediului și Pădurilor) ca răspuns la plângerile prealabile formulate de reclamantă cu privire la Adresa nr. x din 26 mai 2014. Ca urmare a refuzului acordării compensațiilor, reclamanta a sesizat instanța de judecată, solicitând obligarea autorității ministeriale la plata sumelor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară în anii 2010, 2011, 2012 și 2013, precum și la plata dobânzii aferente. II.2. Scurtă prezentare a cadrului legislativ II.2.1. Cadrul legislativ comunitar a) În temeiul art. 107 alin. (1) din TFUE, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre. b) Conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier în perioada 2007 - 2013 (paragraful 176), Comisia va declara ajutorul de stat pentru împădurirea terenurilor agricole sau neagricole, crearea de sisteme agroforestiere pe terenuri agricole, plățile Natura 2000, plățile pentru silvo-mediu, refacerea potențialului forestier și introducerea de acțiuni de prevenire, precum și investițiile neproductive compatibile cu articolul 87 alin. (3) litera (c) din Tratat, în cazul în care ajutorul îndeplinește condițiile prevăzute la articolele 43 - 49 din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 și nu depășește valoarea maximă prevăzută de acesta. Ajutorul din cauza de față privește suprafețele forestiere cu funcție de protecție de tip T1 (zonele de protecție absolută - rezervații științifice și peisagistice) sau T2 (zonele care fac obiectul unui regim de conservare specială- păduri seculare, virgine sau semivirgine) situate în întregime în zona Natura 2000. c) Conceptul de ajutor existent la data aderării Necesitatea introducerii acestui concept a fost legată de acordarea unor certitudini legale; practic, măsurile de sprijin implementate de Statele Membre înainte de intrarea în vigoare a Tratatului nu vor fi considerate ajutoare ilegale și Comisia Europeană nu va putea dispune recuperarea acestora. Conceptul de ajutor existent apare menționat în art. 108 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, unde se specifică următoarele: "Comisia, împreună cu Statele Membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea Pieței comune." O definiție concretă a acestui concept se regăsește la articolul 1 lit. b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999, care statuează că ajutorul existent este "orice ajutor care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului în aceste State Membre, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare anterior și care se aplică și ulterior intrării în vigoare a Tratatului." Per a contrario, obligația de a nu pune în aplicare măsurile de ajutor în lipsa unei decizii finale a Comisiei cu privire la compatibilitatea acelei măsuri de ajutor se aplică numai măsurilor de ajutor puse în aplicare după intrarea în vigoare a tratatului pentru statul membru în cauză. În cazul României, tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, iar la data aderării, acest ajutor era deja pus în aplicare. II.2.2. Cadrul legislativ intern Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a comunicat Comisiei Europene, în anul 2007, măsurile de sprijin existente în domeniul agriculturii, dezvoltării rurale, precum și cele aplicabile în sectorul forestier, prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 1071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea și controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora. Până la data de 31 decembrie 2009, nu s-a pus problema conformării măsurilor de ajutor de stat aflate în discuție cu legislația europeană, în acest sens fiind prevederile anexei nr. V pct. 3 "Agricultura" lit. (b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, potrivit cărora ajutoarele acordate înainte de data aderării sunt calificate ca "ajutoare existente", în înțelesul art. III - 168 alin. (1) din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, "până la sfârșitul celui de-al treilea an de la data aderării". Acest aspect a fost recunoscut atât în practica administrativă a instituțiilor publice cu competențe în domeniu, cât și în jurisprudența instanțelor de contencios administrativ. Prin H.G. nr. 861 din 22 iulie 2009, au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale și pentru aprobarea Procedurii de realizare a serviciilor silvice și de efectuare a controalelor de fond (fiind abrogată Hotărârea Guvernului nr. 1.071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea și controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 23 august 2006). Prin urmare, Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 861/2009 se înscriu în cadrul de reglementare al ajutoarelor de stat existente până la sfârșitul anului 2009. Conform art. 6 din aceste Norme Metodologice: "(1) Formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoane juridice și la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat. (2) Toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat." Pentru perioada de referință 2010 - 2013, prezintă relevanță dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007, potrivit cărora "ajutorul de stat nou, supus obligației de notificare, nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat." De asemenea, art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 stabilește în mod explicit faptul că "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat." Prin dispozițiile O.G. nr. 14/2010, a fost stabilit cadrul juridic privind condițiile generale pentru acordarea ajutoarelor de stat în agricultură, în conformitate cu Liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007 - 2013. În concret, prin art. 4 lit. s) pct. 4 din acest act normativ, se conferă Guvernului competența de a acorda forme de ajutor de stat pentru activitățile de dezvoltare rurală, respectiv pentru plățile Natura 2000. În continuare, prin art. 5 din O.G. nr. 14/2010, se menționează faptul că "normele metodologice privind modul de acordare a ajutoarelor de stat prevăzute la art. 4 se aprobă prin hotărâri ale Guvernului, cu respectarea prevederilor comunitare și naționale în domeniul ajutorului de stat, și reglementează scopul, obiectivul, durata, cuantumul ajutorului exprimat ca procent din cheltuiala eligibilă și valoare în RON, fluxurile financiare pentru acordarea ajutoarelor de stat, criteriile de eligibilitate, procedurile de implementare, supraveghere și control." În baza celor două dispoziții normative anterior enunțate, a fost elaborat proiectul de Hotărâre a Guvernului privind Normele metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanță comunitară Natura 2000 și a fost concepută schema de ajutor de stat pentru acordarea acestor compensații. Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană a notificat Comisiei Europene această schemă de ajutor de stat, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. II.2.3. Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012, emisă de Comisia Europeană Prin decizia menționată, a fost avizată favorabil schema de ajutor de stat prezentată în proiectul de Hotărâre a Guvernului, apreciind că ajutoarele prevăzute în cadrul acesteia sunt compatibile cu piața internă. Relevante în acest sens sunt dispozițiile pct. 5 din Decizia Comisiei Europene în care se arată că "temeiul juridic al schemei este proiectul de hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice pentru acordarea de ajutoare de stat pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice și a costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor." La pct. 6 din Decizia Comisiei Europene se precizează cuantumul ajutorului compensatoriu, elementele formulei de calcul, cu referire la datele extrase din lucrarea "Statistica activităților din silvicultură în 2010", iar la pct. 7 din decizie se menționează că ajutorul se aplică suprafețelor forestiere cu funcție de protecție de tip T1 sau T2 situate în întregime în zona Natura 2000. Semnificative pe aspectul analizat sunt prevederile pct. 11 din Decizia Comisiei Europene în care se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie și publicată în Monitorul Oficial al României (...)." II.3. Analiza motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cererea de față are ca obiect acordarea alocațiilor bugetare prev. de art. 97 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic aferente anilor 2010, 2011, 2012 și 2013. Înalta Curte constată că plata compensațiilor solicitate de către reclamanta-intimata, este condiționată de îndeplinirea a două condiții cumulative, în baza cărora se pot acorda ajutoarele de stat, pentru persoane fizice și juridice care dețin păduri incluse în zonele T1 și T2, din siturile Natura 2000, respectiv: (i) emiterea Deciziei Comisiei Europene de autorizare a ajutorului de stat conform 107 TFUE; (ii) adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii Guvernului pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor, condiție ce nu a fost îndeplinită. II.3.1. În ceea ce privește prima condiție, referitoare la emiterea deciziei Comisiei Europene, necesitatea îndeplinirii condiției rezultă din coroborarea prevederilor anexei nr. V pct. 3 "Agricultura" lit. (b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană cu prevederile art. 6 din H.G. nr. 861/2009 și art. 4 și art. 5 din O.G. nr. 14/2010. Astfel, pentru ajutorul de stat solicitat ulterior datei de 1 ianuarie 2010, este necesară decizia de aprobare a Comisiei Europene. - Pentru anii 2010 și 2011 Cum prin pct. 11 din Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012 emisă de Comisia Europeană se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie și publicată în Monitorul Oficial al României (...)", rezultă că, pentru anii 2010 și 2011 nu a existat aprobarea Comisiei Europene cu privire la acordarea ajutor de stat, cât timp schema aprobată își produce efectele din 19 iulie 2012 și până la data de 31 decembrie 2013. În ceea ce privește posibilitatea aplicării acestei decizii și pentru perioada anterioară (2010 și 2011), Înalta Curte constată că relevante în acest sens sunt câteva decizii din jurisprudența CJUE, care conchid că o consecință a prevederilor art. 107 alin. (3) din Tratat este aceea că nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi pusă în aplicare în baza niciunui act cu efect retroactiv înainte de aprobarea de către Comisie. Astfel, în paragraful 63 al deciziei date în Cauza C-262/01 Van Calster, se arată că decizia finală a Comisiei de constatare ca fiind compatibil a unui ajutor de stat ce nu a fost notificat de statul membru în cauză nu are efectul de validare ex post facto a unor măsuri de punere în aplicare care erau invalide deoarece fuseseră luate cu încălcarea interdicției din teza finală a art. 99 alin. (3) al Tratatului, din moment ce efectul direct al interdicției ar fi diminuat, iar interesul particularilor, care trebuie protejat de instanțele naționale, ar fi desconsiderat. Orice altă interpretare ar avea efectul acordării unui rezultat favorabil situației de nerespectare a prevederilor de către statul membru în cauză și ar lipsi această interdicție de efectivitatea sa. Aceleași considerente se regăsesc și în paragraful 41-2 al deciziei date în Cauza C-368/04 Transalpine Ölleitung in Österreich GmbH și alții. În concluzie, pentru perioada 2010 - 2011, nu este îndeplinită condiția de a fi existat o Decizie a Comisiei Europene de autorizare a ajutorului de stat conform 107 TFUE. - Pentru anii 2012 și 2013 Cum prin pct. 11 din Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012 emisă de Comisia Europeană se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie și publicată în Monitorul Oficial al României (...)", rezultă că, pentru perioada 2012 - 2013, a existat aprobarea Comisiei Europene cu privire la acordarea prezentului ajutor de stat. II.3.2. Cu privire la condiția de a fi aprobate Normele metodologice de punere în aplicare a schemei de ajutor de stat Această condiție va fi analizată în principal pentru compensațiile aferente anilor 2012 și 2013, iar pentru compensațiile aferente anilor 2010 și 2011 doar în subsidiar, cât timp s-a constatat deja neîndeplinirea primei condiții (din cele două cerute cumulativ), prin lipsa unei decizii a Comisiei Europene. a) Necesitatea îndeplinirii condiției Înalta Curte constată că această necesitate rezultă din prevederile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 mai sus citate, din care reiese că normele metodologice ce urmează a fi adoptate de către legiuitorul delegat au un rol determinant în individualizarea dreptului la compensații al beneficiarului, în condițiile în care au ca obiect de reglementare atât modul de calcul, cât și criteriile de eligibilitate, procedurile de supraveghere și control, aspect subliniat prin decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraf 67). De asemenea, relevant sub acest aspect este și pct. 11 din Decizia nr. 5166/2012 a Comisiei Europene, care se referă la publicarea schemei în Monitorul Oficial al României, schema fiind prezentată în proiectul de Hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice ce fusese înaintat Comisiei pentru avizare și menționat la punctul 5 al Deciziei Comisiei. Astfel, nu punctul 19 al deciziei Comisiei Europene este cel care impune necesitatea emiterii normelor metodologice, ci art. 5 din O.G. nr. 14/2010, astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. b) Neîndeplinirea condiției Prin Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut că nu poate fi primită teza potrivit căreia, după intrarea în vigoare a O.G. nr. 14/2010, Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 861/2009 continuă să producă efecte juridice. Astfel, Înalta Curte va înlătura considerentele primei instanțe, care a reținut că lipsa unor norme metodologice nu constituie un impediment la stabilirea și achitarea compensațiilor solicitate, întrucât un astfel de act normativ există deja în cadrul legislativ național, acesta fiind H.G. nr. 861/2009. Nu se poate constata, astfel cum a reținut prima instanță, faptul că există în cadrul legislativ național un act normativ în vigoare care reglementează metodologia de acordare a compensațiilor, cât timp art. 6 din H.G. nr. 861/2009 coroborat cu art. 5 din O.G. nr. 14/2010 (emisă tocmai în vederea stabilirii cadrului juridic privind condițiile generale pentru acordarea ajutoarelor de stat în agricultură, în conformitate cu Liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007 - 2013, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 319 din 27 decembrie 2006, pentru realizarea unor producții competitive și în scopul asigurării securității alimentare a populației și pentru protejarea mediului) a prevăzut explicit ca etapă ulterioară emiterea de norme metodologice referitoare la modul de calcul și la criteriile de eligibilitate, precum și la procedurile de supraveghere și control. De asemenea, tot prin Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut că procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, în condițiile în care nu a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanță comunitară Natura 2000. Ca atare, nu există baza legală pentru acordarea compensațiilor, în lipsa hotărârii guvernului cu obiectul de reglementare mai sus arătat. Cum normele metodologice anterioare datei de 1 ianuarie 2010 nu mai puteau fi aplicate, față de prevederile exprese ale art. 6 din H.G. nr. 861/2009 și față de cele statuate cu forță juridică obligatorie prin Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, era necesară emiterea unor noi norme metodologice în conformitate cu schema aprobată de Comisia Europeană, iar acestea au fost emise abia în anul 2017 (H.G. nr. 447/2017), se pune problema de drept a aplicabilității sau nu a H.G. nr. 447/2017 și pentru compensațiile aferente perioadei 2010 - 2016, iar în subsidiar, a dreptului la acordarea acestor compensații, în lipsa unor norme metodologice. Din punct de vedere al aplicabilității H.G. nr. 447/2017 și pentru compensațiile aferente perioadei 2010-2016, se constată că în mod clar aceasta nu poate fi aplicată decât cererilor de acordare a compensațiilor ulterioare intrării în vigoare a acestei hotărâri. Astfel, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 447/2017 statuează în sensul că prezenta schemă aplică dispozițiile prevăzute la secțiunea 2.2 a capitolului 2 din "Orientările Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol și forestier și în zonele rurale pentru perioada 2014 - 2020 (2014/C 204/01)", publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 204 din 1 iulie 2014, denumite în continuare Orientările UE. Art. 7 alin. (5) arată că "pentru anul 2017 se acordă compensații numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și data de 31 decembrie", iar art. 11 prevede că "durata de aplicare a prezentei scheme este de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și până la data de 31 decembrie 2020, inclusiv." Ca atare, atât principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, cât și obiectul specificat al domeniului de reglementare al acestui act normativ, se opun aplicării H.G. nr. 447/2017 anterior datei de 30 iunie 2017. Cum Înalta Curte a înlăturat și argumentul în sensul că mai putea fi aplicată H.G. nr. 861/2009 ulterior datei de 1 ianuarie 2010, rezultă că, pentru compensațiile aferente anilor 2010, 2011, 2012 și 2013, nu a fost îndeplinită condiția de a exista norme metodologice care să pună în aplicare schema de ajutor de stat aprobată de Comisia Europeană. c) Consecințele lipsei normelor metodologice În ceea ce privește acest aspect, pe de o parte, reclamanta a invocat existența unui refuz nejustificat al autorității de acordare a compensațiilor în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, iar pe de altă parte, încălcarea dreptului la proprietate privată conform art. 44 și 136 alin. (5) din Constituție, în lumina art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. c.1) În ceea ce privește existența unui refuz nejustificat, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 Conform textului menționat, prin refuz nejustificat se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, iar prin exces de putere se înțelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor (art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ). Problema de drept ce trebuie dezlegată de instanță este dacă refuzul autorității publice de a acorda un ajutor de stat ce a fost aprobat de Comisie, dar nu a fost pus în aplicare printr-un act normativ intern a cărui necesitate a fost statuată prin acte normative cu forță juridică superioară, reprezintă sau nu un refuz nejustificat. Înalta Curte constată că rezolvarea acestei probleme de drept este dată de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care, prin Decizia din data de 20 noiembrie 2008, pronunțată în Cauza C-18/08 Foselev Sud-Quest SARL contra Administration des douanes et droits indirects, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, a statuat următoarele: "Decizia 2005/449/CE a Comisiei din 20 iunie 2005 privind o cerere de scutire de taxa pe vehiculele cu motor introdusă de Franța în temeiul art. 6 alin. (2) lit. b) din Directiva 1999/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri nu poate fi invocată de un particular în raporturile cu Republica Franceză, destinatară a acestei decizii, în scopul de a beneficia de scutirea autorizată prin decizia menționată începând de la momentul notificării sau al publicării acesteia." La baza acestei concluzii, a stat următorul raționament: o decizie a Comisiei Europene este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi indică, dar destinatarul deciziei de aprobare a schemei de ajutor de stat era statul membru, nu particularul potențial beneficiar al ajutorului de stat. Apoi, s-a mai reținut faptul că o prevedere a unei decizii adresate unui stat membru poate fi invocată de particular în raporturile cu acest stat membru atunci când dispoziția în cauză impune destinatarului său o obligație necondiționată și suficient de clară și de precisă. În cauza respectivă, s-a constatat că acordarea ajutorului era subordonată aprobării de către Comisie a unui proiect de punere în aplicare, astfel că s-a reținut că, "în pofida intervenției Comisiei, statele membre dispun de o largă putere de apreciere atât în ceea ce privește decizia de a utiliza această posibilitate, cât și în ceea ce privește cuprinsul măsurii avute în vedere, fără ca, din aprobarea acestei măsuri de către Comisie, să poată decurge vreo obligație de a utiliza respectiva posibilitate." Astfel, se reține că obținerea aprobării face posibilă acordarea ajutorului de stat, încă inexistentă în speță și care necesită un act național pentru punerea sa în aplicare, dar nu impune o astfel de acordare. În concluzie, cât timp nu se poate reține existența unei obligații necondiționate și suficient de clare și precise care să poată fi opusă statului membru, particularii nu pot invoca un drept întemeiat direct pe decizia Comisiei Europene, drept care să fie opozabil autorității publice din statul membru respectiv. În lipsa unui drept concret la acordarea ajutorului de stat față de lipsa cadrului legislativ intern de punere în aplicare a schemei de ajutor de stat, nu se poate reține existența unui refuz nejustificat de acordare a acestuia, neputându-se constata excesul de putere al autorității publice. c.2) În ceea ce privește protecția proprietății private Reclamanta a invocat, iar prima instanță a validat argumentul că reținerea apărării pârâtului legată de inexistența metodologiei de calcul a compensațiilor ar conduce la încălcarea dispozițiilor art. 44 și art. 136 alin. (5) din Constituția României, care garantează dreptul la proprietate privată, precum și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a argumentat pe ideea că efectul neadoptării într-un termen rezonabil a actului normativ este acela că reclamanta nu s-a putut folosi de atributul dreptului său de proprietate (folosința) timp de patru ani, iar restrângerea unui drept poate avea loc doar în condițiile art. 53 din Constituția României. Înalta Curte constată că, dincolo de împrejurarea că orice apărări prin care se invocă aspecte legate de protecția proprietății private reprezintă aspecte de natură civilă care nu pot face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ, calificarea ca ajutor de stat a compensațiilor acordate reclamantei exclude în mod logic argumentul legat de o eventuală vătămare a acesteia în raport de ceilalți deținători de fonduri forestiere. Astfel, conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier în perioada 2007 - 2013 (paragrafele 15 și 16), pentru a fi considerată compatibilă cu Piața comună, o măsură de ajutor trebuie să conțină un anumit element de stimulare sau să ceară o anumită contrapartidă din partea beneficiarului. Dacă în legislația comunitară sau în Liniile directoare nu sunt prevăzute expres excepții, măsurile unilaterale de ajutor de stat care sunt destinate pur și simplu îmbunătățirii situației financiare a producătorilor, dar care nu contribuie în nici un fel la dezvoltarea sectorului, în special ajutoarele acordate numai pe baza prețului, cantității, unității de producție sau unității de mijloace de producție sunt considerate drept ajutoare de operare care sunt incompatibile cu piața comună. În plus, prin însăși natura lor, există de asemenea probabilitatea ca astfel de ajutoare să afecteze mecanismele organizării comune a pieței. Din același motiv, ajutorul care este acordat retroactiv pentru activități care au fost deja întreprinse de către beneficiar nu poate fi considerat ca incluzând elementul de stimulare necesar și trebuie să fie considerat drept ajutor de operare destinat pur și simplu să elibereze beneficiarul de o povară financiară. Ca urmare, acest act comunitar reglementează atât ajutorul de stat cu caracter stimulativ, cât și ajutorul de stat cu caracter compensatoriu. Conform paragrafelor 18 și 19 din Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012 emisă de Comisia Europeană, ajutoarele vizate îndeplinesc condițiile pertinente din Liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007 - 2013. În speță, Comisia poate considera că ajutoarele notificate sunt ajutoare cu caracter compensatoriu, deoarece obiectivul urmărit nu este acela de a-i determina pe beneficiari să efectueze lucrări, ci de a compensa pierderile suferite de aceștia în urma interdicției de tăiere a masei lemnoase. Prin urmare, criteriul efectului stimulativ nu este pertinent în acest caz. Plățile Natura 2000 pentru sectorul forestier sunt reglementate de dispozițiile articolului 46 din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005, care prevede acordarea de ajutoare persoanelor fizice sau asociațiilor care au păduri în proprietate pentru a compensa costurile suportate și pierderile de venituri suferite având în vedere restricțiile la utilizarea pădurilor și a altor suprafețe împădurite rezultate în urma punerii în aplicare a directivelor 79/409/CEE și 92/43/CEE în zona în cauză. În plus, conform jurisprudenței Curții de Justiție, pentru a demonstra denaturarea concurenței, este suficient ca situația concurențială a întreprinderii să se amelioreze, conferindu-i astfel un avantaj pe care aceasta nu l-ar fi putut obține în condiții normale de piață și de care nu beneficiază celelalte întreprinderi concurente [cauza 730/79, Philip Morris/Comisie, Culegere (1980) p. 2671]. Ca urmare, cât timp acordarea acestor ajutoare reprezenta un avantaj economic în comparație cu alți deținători de fonduri forestiere, nu se poate invoca în mod eficient o vătămare adusă proprietății private prin neobținerea ajutorului de stat, chiar da