ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2200/2016

DECIZIA nr. 2200/2016

Asupra revizuirii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

La data de 2 martie 2016 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cererea de revizuire a Deciziei nr. 4433 din 20 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, formulată de A. în calitate de Președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin Sentința nr. 2920 din 2 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor) și A. - Președinte al Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, având ca obiect obligarea conducătorului autorității publice pârâte, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând din data de 18 iunie 2012 și până la executarea efectivă a Sentinței nr. 5095 din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 2748 din 18 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în București, str. Argintului nr. 14, sector 3, obiect al Dosarului nr. x/CC.

Prin Decizia nr. 4433 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamantul B. împotriva Sentinței nr. 2920 din 2 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A fost casată sentința atacată și s-a admis acțiunea formulată de reclamant.

A fost aplicată președintelui Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor o amendă de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu data de 21 iunie 2013 până la data de 23 aprilie 2014.

În susținerea cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., cu titlu preliminar, s-a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile Codului de procedură civilă de la 1865, având în vedere că revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care se vizează, în speță, retractarea unei hotărâri pronunțate într-un proces început înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., fiind astfel aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) și art. 27 din Legea nr. 134/2010.

Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., înscrisul pe care revizuentul înțelege să îl invoce în cadrul căii de atac exercitate fiind soluția de principiu din data de 19 noiembrie 2016 adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în cererile formulate în temeiul art. 24, soluție comunicată revizuentului, la data de 2 februarie 2016, cu adresa nr. 341/SCAF din 28 ianuarie 2016, la solicitarea acestuia.

S-a considerat că soluția sus-menționată adoptată la data de 19 noiembrie 2012, anterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, nu a fost avută în vedere la momentul pronunțării Deciziei nr. 4433 din 20 noiembrie 2014, pârâții neavând cunoștință despre existența acestei soluții, motiv pentru care nu au avut posibilitatea de a o invoca în apărare.

Așadar, s-a apreciat că, dacă la momentul judecării recursului revizuentul ar fi avut posibilitatea invocării, în apărare, a soluției de principiu menționate, instanța de recurs ar fi analizat cu adevărat conduita sa în executarea hotărârii judecătorești și ar fi avut în vedere demersurile întreprinse de către acesta până la punerea efectivă în executare a hotărârii, fapt care ar fi determinat o altă soluție față de cea pronunțată în recurs.

Intimații nu au depus întâmpinare la cerere de revizuire.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin declarația depusă la dosar la data de 2 august 2016, revizuentul A. în calitate de Președinte al Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor a precizat că înțelege să renunțe la calea extraordinară de atac formulată împotriva Deciziei nr. 4433 din 20 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Cererea de renunțare a fost comunicată intimaților care au formulat puncte de vedere prin care și-au exprimat acordul privind cererea de renunțare la judecata revizuirii.

Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra revizuirii

Deși revizuentul a invocat prevederile Codului de procedură civilă de la 1865, Înalta Curte constată că în cauză se aplică principiul general introdus prin art. 24 - 25 din Noul C. proc. civ. și de art. 3 din Legea 76/2012, respectiv al aplicării noilor norme numai proceselor și executărilor silite începute ulterior intrării în vigoare.

Or, reținând că dosarul în care a fost pronunțată hotărârea atacată a fost înregistrat pe rolul instanțelor la data de 15 aprilie 2013, Înalta Curte constată că, în fapt, motivele revizuirii în anulare se circumscriu dispozițiilor art. 509 pct. 5 din Noul C. proc. civ..

Înalta Curte, sesizată cu soluționarea cererii de revizuire, constată faptul că revizuentul A. în calitate de Președinte al Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor a formulat declarație de renunțare la judecarea cererii de revizuire.

Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata revizuirii, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al revizuentului, care nu este supus cenzurii instanței de judecată, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Totodată, se constată că intimații și-au exprimat acordul cu privire la renunțarea la judecată și nu au solicitat acordarea de cheltuieli de judecată.

În raport de dispozițiile art. 406 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă", având în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor cererii de revizuire, urmând să ia act de declarația revizuentului A. în calitate de Președinte al Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de renunțare la judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de declarația revizuentului A. în calitate de Președinte al Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, de renunțare la judecarea cererii de revizuire formulate împotriva Deciziei nr. 4433 din 20 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2016.

Procesat de GGC - GV