ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4433/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4433/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2920 din 2 octombrie 2013, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul R.Ș. în contradictoriu cu pârâții

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (fosta Comisie Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor) și G.B. - Președinte al Comisiei Naționale pentru

Compensarea Imobilelor, având ca obiect obligarea conducătorului autorității

publice pârâte, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la plata unei

amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând

din data de 18 iunie 2012 și până la executarea efectivă a Sentinței nr. 5095

din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr.

2748 din 18 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul emiterii

deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în

București, str. Argintului nr. 14, sector 3, obiect al Dosarului nr. 43693/CC.

1.2. În motivarea

soluției adoptate, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 24 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în ceea ce privește executarea

Sentinței civile nr. 5095/2011, irevocabilă prin Decizia nr. 2478 din 18 mai 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece anterior, de la 13 martie 2012

a intrat în vigoare OUG nr. 4/2012 care a suspendat emiterea titlurilor de

despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile de evaluare de la

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, suspendare care a durat până la 15 mai 2013.

A mai reținut că la

data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 care a stabilit că

obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a acestei

lege se vor executa potrivit prevederilor art. 21 din lege.

Astfel, a argumentat

instanța de fond, autoritatea publică „nu poate fi vinovată de refuz

nejustificat de a emite titlul, nici de rea-credință și nici de altă formă de

vinovăție care să justifice aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

exercitată

2.1. Împotriva

acestei soluții a formulat recurs reclamantul care a invocat ca temei

prevederile art. 6, 7 și 8 de la art. 488 din Noul Cod procedura civilă,

susținând în esență următoarele critici:

Cu privire la motivul

de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,

republicat, recurentul a arătat că atitudinea de rea credință a autorităților

pârâte, consta tocmai în refuzul nejustificat de a executa hotărârea unei

instanțe judecătorești, de la data rămânerii ei irevocabile, cunoscând

considerentele Deciziei nr. 2748/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

și prin tergiversare față de prevederile unei ordonanțe de urgență neaplicabile

în speță.

Referitor la motivul

de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.,

republicat, a apreciat că noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările

irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub

aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile

ulterioare, invocând Decizia nr. 2748 din 18 mai 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Prima instanță

ignorând faptul ca printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a statuat cu

putere de lucru judecat că reclamantului nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G.

nr. 4/2012.

În fine, cu privire

la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ., republicat, recurentul a arătat că prezentul litigiu a avut în

vedere legea aplicabilă la momentul sesizării inițiale, Legea nr. 247/2005, respectiv

Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 4/2012 nu are aplicabilitate în cauză, astfel cum

s-a stabilit prin decizia sus menționată.

Faptul că în luna mai

2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 care stabilește la art. 33 noi

termene pentru entitățile învestite de lege cu obligația de a soluționa

cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, nu este de natură a „bloca"

judecarea cererii de chemare în judecată promovată sub imperiul vechii legi -

în vigoare și în prezent, ci doar de a stabili noi coordonate în procedura de

acordare a măsurilor reparatorii, prin raportare la modalitățile prevăzute de

noua lege.

2.2. Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, susținând că

soluția instanței de fond este legală și temeinică și solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

Odată cu notele de

ședință depuse la data de 31 iulie 2014, autoritatea publică intimată a depus

Decizia de compensare nr. 1126 din 24 aprilie 2014 care a fost emisă de

președintele CNCI, prin care a fost validată Dispoziția nr. 9202 din 30

noiembrie 2007 a primarului municipiului București, în favoarea

recurentului-reclamant R.Ș. pentru 1.332.054 puncte și a numitei P.M. pentru

1.332.054 puncte, un punct având valoarea de 1 leu.

de recurs

Recursul este

întemeiat în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Din actele și

lucrările cauzei, instanța de recurs reține că prin Decizia nr. 2478 din 18 mai

2012, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal al Înaltei

Curți, care a modificat în parte Sentința nr. 5095 din 14 septembrie 2011, în sensul

că a fost înlăturată obligarea la plata penalităților de întârziere, fosta

Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, actualmente Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor, a rămas obligată ca, în termenul

legal, să finalizeze procedura de evaluare și să emită titlul de despăgubiri în

favoarea reclamanților R.Ș. și P.M.

În hotărârile

pronunțate, Sentința nr. 5095/2011 și, respectiv, Decizia nr. 2478/2012, nu a

fost stabilit în mod expres un termen limită pentru finalizarea procedurii de evaluare

și emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamanților, astfel că în

cauză au fost sunt incidente prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art.

24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 128/2014:

„dacă în urma admiterii acțiunii, autoritatea publică este obligată să încheie,

să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris

sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii

definitive se face de bună voie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar

în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii”.

Deci, legiuitorul,

prin reglementarea de la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a instituit

o obligație generală în sarcina autorităților publice, anume aceea ca în

materia contenciosului administrativ, „executarea hotărârii definitive se face

de bună voie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui

astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii”.

Astfel, per a

contrario, neexecutarea „de bună voie” în termenul prevăzut sau în termenul

legal „de cel mult 30 de zile”, reprezintă o manifestare de rea voință din

partea autorității publice obligate, legiuitorul instituind o prezumție de

vinovăție împotriva autorității care nu a pus în executare hotărârea de bună

voie.

În cauza de față,

însă, la data de 15 martie 2012 fusese publicată în M. Of., Partea I, nr. 169/2012,

O.U.G. nr. 4/2012, care, prin alin. (1) din articolul unic stabilea că „la data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data

de 15 mai 2013 emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie,

precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă

despăgubiri…”.

Astfel fiind,

instanța de recurs constată că, până la data de 15 mai 2013, a existat o cauză

legală care a împiedicat autoritatea publică obligată să pună în executare, „de

bună voie” Sentința nr. 5095 și Decizia nr. 2478, dar după această dată, era

datoare să se conformeze prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că

potrivit art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, publicată în M. Of., Partea

I nr. 278 din 17 mai 2013, s-a prevăzut că „obligațiile privind emiterea

titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se va executa potrivit

art. 21”, care la data respectivă a avut următorul conținut: „Art. 21, - (1) În

vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi

restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului

Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri

compensatorii. întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și

documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la

momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții

demolate.

(2) Deciziile

entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă

imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte

imobile/ bunuri/ servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.

(3) Dispozițiile

autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit

Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate

de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, rămân aplicabile.

(4) Comisiile

județene de fond funciar și Comisia de Fond Funciar a Municipiului București pot

propune Comisiei Naționale, soluționarea cererilor de retrocedare prin acordare

de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi numai după epuizarea

suprafețelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la

nivel local.

(5) Secretariatul

Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea

dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se

consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor

din dosar. Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în

completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror

altor instituții care ar putea deține documente relevante.

(6) Evaluarea

imobilului ce tace obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale

valabile la data intrării în vigoare a prezentai legi de către Secretariatul

Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.

(7) Numărul de puncte

se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate

pentru imobilul evaluat conform alin. (6).

(8) Ulterior verificării

și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale. Comisia

Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și,

după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).

(9) În cazul

validării deciziei entității învestite de lege, Comisia Națională emite decizia

de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv”.

Din analiza

prevederilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, rezultă că în cazul obligațiilor

la care se referă art. 41 alin. (5) din aceeași lege, dispozițiile art. 24 din

Legea nr. 554/2004 rămân pe deplin aplicabile.

Referirea instanței

de fond, precum și a autorității intimate la termenele reglementate la art. 33

din Legea nr. 165/2013 este lipsită de temei, dispozițiile și termenele

respective fiind aplicabile exclusiv soluționării cererilor formulate potrivit

Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în

vigoare a acestei legi.

A admite că

autoritatea intimată avea latitudinea să execute o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă în termenele la care se referă art. 33 din Legea nr. 165/2013,

echivalează cu înlăturarea efectelor unei hotărâri judecătorești și cu

acceptarea faptului că accesul la justiție al recurentului a fost unul iluzoriu

și ineficient.

Astfel fiind,

instanța de recurs reafirmă că după data de 15 mai 2013, când a expirat

perioada de suspendare stabilită prin O.U.G. nr. 4/2013, dispozițiile art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 sunt pe deplin aplicabile, autoritatea publică

obligată fiind datoare ca, în termen de cel mult 30 de zile, să execute

hotărârea judecătorească în sensul stabilit de instanța supremă, lucru pe care

nu l-a făcut decât la data de 24 aprilie 2014, când a emis Decizia de

compensare nr. 1126/2014, care se află depusă la dosar.

Pe cale de

consecință, devin aplicabile și prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

potrivit cărora „în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică

conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate, o amendă

de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere”, în cauză

recurentul-reclamant necerând penalități.

În concluzie, pentru

considerentele de mai sus, recursul este întemeiat, urmând ca sentința atacată

să fie casată, iar acțiunea reclamantului să fie admisă, în sensul că se va

aplica amenda de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere,

începând cu data de 21 iunie 2013 și până la data de 23 aprilie 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de R.Ș. împotriva Sentinței nr. 2920 din 2 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată. Admite acțiunea formulată de reclamant.

Aplică președintelui

Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor o amendă de 20% din salariul

brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu data de 21 iunie 2013, până

la data de 23 aprilie 2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2014.