ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 832/2015

Decizia nr. 832/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1.Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2920 din 2 octombrie 2013, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. (fosta C.) și D. - președinte al B., având ca obiect obligarea conducătorului autorității publice pârâte, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând din data de 18 iunie 2012 și până la executarea efectivă a sentinței nr. 5095 din  14 septembrie 2011 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 2748 din 18 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în București, sector 3, obiect al Dosarului nr. x/CC.

1.2. În motivarea soluției adoptate, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în ceea ce privește executarea sentinței civile nr. 5095/2011, irevocabilă prin Decizia nr. 2478 din 18 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece anterior, de la 13 martie 2012 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 4/2012 care a suspendat emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile de evaluare de la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, suspendare care a durat până la 15 mai 2013.

A mai reținut că la data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 care a stabilit că obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a acestei lege se vor executa potrivit prevederilor art. 21 din lege.

Astfel, a argumentat instanța de fond, autoritatea publică „nu poate fi vinovată de refuz nejustificat de a emite titlul, nici de rea-credință și nici de altă formă de vinovăție care să justifice aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamantul care a invocat ca temei prevederile art. 6, 7 și 8 de la art. 488 din N.C.P.C.

Prin Decizia nr. 4433 din 20 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2920 din 2 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A casat sentința atacată și a admis acțiunea formulată de reclamant.

A aplicat președintelui B. o amendă de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu data de 21 iunie 2013, până la data de 23 aprilie 2014.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele:

Din actele și lucrările cauzei rezultă că prin Decizia nr. 2478 din 18 mai 2012, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți, care a modificat în parte sentința nr. 5095 din 14 septembrie 2011, în sensul că a fost înlăturată obligarea la plata penalităților de întârziere, fosta C., actualmente B., a rămas obligată ca, în termenul legal, să finalizeze procedura de evaluare și să emită titlul de despăgubiri în favoarea reclamanților A. și E.

În hotărârile pronunțate, sentința nr. 5095/2011 și, respectiv, Decizia nr. 2478/2012, nu a fost stabilit în mod expres un termen limită pentru finalizarea procedurii de evaluare și emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamanților, astfel că în cauză au fost/sunt incidente prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 128/2014: „dacă în urma admiterii acțiunii, autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bună voie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”.

Deci, legiuitorul, prin reglementarea de la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a instituit o obligație generală în sarcina autorităților publice, anume aceea ca în materia contenciosului administrativ, „executarea hotărârii definitive se face de bună voie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”.

Astfel, per a contrario, neexecutarea „de bună voie” în termenul prevăzut sau în termenul legal „de cel mult 30 de zile”, reprezintă o manifestare de rea voință din partea autorității publice obligate, legiuitorul instituind o prezumție de vinovăție împotriva autorității care nu a pus în executare hotărârea de bună voie.

În cauza de față, însă, la data de 15 martie 2012 fusese publicată în M. Of., Partea I, nr. 169/2012, O.U.G. nr. 4/2012, care, prin alin. (1) din articolul unic stabilea că „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013 emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri (…)”.

Astfel fiind, instanța de recurs a constatat că, până la data de 15 mai 2013, a existat o cauză legală care a împiedicat autoritatea publică obligată să pună în executare, „de bună voie” sentința nr. 5095 și Decizia nr. 2478, dar după această dată, era datoare să se conformeze prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că potrivit art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, publicată în M. Of., Partea I nr. 278/ 17 mai 2013, s-a prevăzut că „obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se va executa potrivit art. 21”, însă din analiza prevederilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, rezultă că în cazul obligațiilor la care se referă art. 41 alin. (5) din aceeași lege, dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 rămân pe deplin aplicabile.

A mai reținut instanța de recurs că referirea instanței de fond, precum și a autorității intimate la termenele reglementate la art. 33 din Legea nr. 165/2013 este lipsită de temei, dispozițiile și termenele respective fiind aplicabile exclusiv soluționării cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi.

A conchis Înalta Curte că, după data de 15 mai 2013, când a expirat perioada de suspendare stabilită prin O.U.G. nr. 4/2013, dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt pe deplin aplicabile, autoritatea publică obligată fiind datoare ca, în termen de cel mult 30 de zile, să execute hotărârea judecătorească în sensul stabilit de instanța supremă, lucru pe care nu l-a făcut decât la data de 24 aprilie 2014, când a emis Decizia de compensare nr. 1126/2014, care se află depusă la dosar.

Pe cale de consecință, acțiunea reclamantului a fost admisă, în sensul că s-a aplicat pârâtului amenda de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu data de 21 iunie 2013 și până la data de 23 aprilie 2014.

Împotriva Deciziei nr. 4433 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare D. - președinte al B., întemeiată pe motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., republicat.

În susținerea contestației în anulare, contestatorul arată că dezlegarea dată recursului prin Decizia nr. 4433/2014 este rezultatul unei erori materiale, cauzată de confuzia între dispozițiile art. 32 din Legea nr. 165/2013, menționate de intimatul-pârât D. în cererea de recurs și dispozițiile art. 33 din același act normativ, pe care instanța de recurs le-a reținut greșit ca fiind invocate de pârât și de către instanța de fond.

Mai arată contestatorul că termenele stabilite de către cele două articole de lege menționate mai sus reglementează situații diferite, în sensul că, în timp ce art. 33 din Legea nr. 165/2013 stipulează un termen în care entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, termenul prevăzut de art. 32 este stabilit în favoarea notificatorilor, în vederea probării dreptului la despăgubiri.

În continuare, susține contestatorul că a invocat în apărarea sa art. 32 din Legea nr. 165/2013 pentru a arăta că întârzierea în soluționarea dosarului nu s-a produs din dorința de tergiversare, ci, din contră, pentru respectarea dreptului reclamantului de a-și completa dosarul cu o serie de documente și înscrisuri, B. având competența legală de a exercita controlul de legalitate asupra dosarelor de despăgubire, chiar și în situația în care prin hotărâre judecătorească irevocabilă fusese obligată să emită titlu de despăgubire.

În final, menționează contestatorul că dacă instanța de recurs nu ar fi confundat cele două texte de lege, ar fi putut observa că nu au existat elemente care să atragă răspunderea juridică, prin aplicarea sancțiunii amenzii reglementată de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte, analizând contestația în anulare formulată, în raport de motivul invocat și de actele și lucrările dosarului, constată că aceasta nu este întemeiată, susținerile contestatorului neîncadrându-se în ipoteza textului legal prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., republicat, pentru argumentele de fapt și de drept expuse în continuare.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010, invocat drept temei al contestației în anulare:

„Art. 503. - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

2.

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.”

Cu referire la acest motiv de contestație în anulare, în doctrină s-a reținut că textul de lege se referă la noțiunea de eroare materială „în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidentele procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale”.

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noțiunea de „greșeală materială” a fost înlocuit cu noțiunea de „eroare materială”.

Or, în practica judiciară, cu referire la noțiunea de „greșeală materială” în sensul prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecății, un „defect fundamental”, care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator nu se circumscriu noțiunii de „eroare materială” în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010, întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatorul tinde să obțină o reapreciere a probelor și o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente în raport cu circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

În speță, din considerentele deciziei contestate rezultă cu certitudine că instanța de recurs a procedat la analiza temeiniciei criticilor formulate de recurentul-reclamant, interpretând și aplicând dispozițiilor legale incidente speței, respectiv pe cele ale art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la prevederile art. 41 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 21 din Legea nr. 165/2013, dezvoltând un raționament juridic, bazat pe propria convingere, corelativ cu tot ansamblul probatoriu administrat în cauză.

Situația, potrivit căreia, instanța de recurs a făcut referire în considerentele hotărârii pronunțate la prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 și nu la cele ale art. 32 din același act normativ, invocate de intimatul-pârât în apărările sale nu reprezintă o confuzie de ordin juridic și, cu atât mai puțin o eroare materială în accepțiunea textului art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

, republicat.

Dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 au fost menționate în cererea de recurs de către recurentul-reclamant, în sensul că nu sunt aplicabile situației de fapt deduse judecății, iar instanța de recurs a împărtășit această interpretare prin soluția pronunțată.

Prin urmare, faptul că instanța de recurs nu a făcut nicio referire la dispozițiile art. 32 din Legea nr. 165/2013, pe care intimatul D. le-a invocat în întâmpinarea formulată la cererea de recurs, nu reprezintă decât

expresia dreptului de interpretare și apreciere recunoscut judecătorului în stabilirea adevărului, raportat la împrejurările concrete ale cauzei și, bineînțeles în limitele dispozițiilor legale pe care le-a considerat incidente situației de fapt deduse judecății.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 61 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2008).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de D. - președinte al B. împotriva Deciziei nr. 4433 din 20 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 februarie 2015.