ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 324/2017

Decizia nr. 324/2017

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea contestației formulate de contestatoarea A. împotriva Adresei din 2016 a B. - C. din cadrul D., prin care i s-a comunicat acesteia faptul că solicitarea sa privind reprimirea în funcția de procuror a fost analizată în cadrul ședinței Comisiei nr. 2, comisie care a apreciat că revenirea contestatoarei în funcția de procuror s-ar putea realiza în condițiile prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată.

Prin contestația formulată, contestatoarea A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună reprimirea sa în funcția de procuror, prin recrutare directă și obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău (ordonator de credite), în solidar cu E., la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale și a tuturor drepturilor, indexate și actualizate la zi, ce i se cuveneau din decembrie 2006 și până la reintegrarea sa definitivă.

În susținerea acțiunii sale, contestatoarea a arătat că a funcționat ca procuror începând cu data de 01 decembrie 1996, fiind suspendată din funcție la data de 07 decembrie 2006, iar la data de 25 aprilie 2008 a fost eliberată din funcția de prim procuror prin Decretul președintelui României nr. 483/2008.

Contestatoarea a considerat că a fost eliberată din funcție ca urmare a condamnării, astfel încât, în opinia acesteia, nu se poate aprecia că a fost exclusă din magistratură.

Contestatoarea a subliniat faptul că fost eliberată din funcția de prim procuror și nu din aceea de procuror, astfel încât, în opinia sa, și-a păstrat calitatea de magistrat, din moment ce nu a demisionat și nu s-a dispus desfacerea sau încetarea contractului său de muncă.

A precizat contestatoarea că, în perioada 2006-2015, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a virat la bugetul de stat o parte din sumele care i se cuveneau ca urmare a obținerii unor drepturi salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești, sume reprezentând contribuție șomaj, contribuțiile la asigurările sociale, sănătate și pensii, iar, în accepțiunea contestatoarei, plata acestor contribuții constituie vechime în muncă, astfel încât la cei 10 ani și 6 luni, pe parcursul cărora a lucrat în mod efectiv ca magistrat până la data de 07 decembrie 2006, s-au mai adăugat încă 6 ani, 6 luni și 12 zile.

Contestatoarea a subliniat că, având în vedere că prin sentința penală nr. 34/F din 02 martie 2016, pronunțată în Dosarul penal nr. x/44/2016 al Curții de Apel Galați, rămasă definitivă la data de 04 aprilie 2016, s-a constatat reabilitarea sa de drept, se poate considera că îndeplinește toate condițiile pentru a ocupa din nou o funcție de procuror prevăzută de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată, deoarece nu mai este înscrisă în cazierul judiciar.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul D. - B. - C. a solicitat introducerea în cauză a E. și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău și a invocat excepția netimbrării, cu consecința anulării acțiunii ca netimbrată și excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința declinării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) din N.C.P.C., excepția necompetenței materiale invocată de

intimatul D. - B. - C., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite și, în temeiul dispozițiilor art. 131 și art. 132 din N.C.P.C., va trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere următoarele considerente:

Contestatoarea A. a fost numită, la data de 01 decembrie 1996, în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Murgeni, iar la data de 01 septembrie 2003 a fost transferată în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Podu Turcului.

La data de 01 februarie 2004 a fost promovată în funcția de prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Podu Turcului (Ordinul ministrului Justiției nr. 180/C din 16 ianuarie 2004).

Prin Hotărârea nr. 275 din 07 decembrie 2006, secția pentru procurori a D. a dispus suspendarea din funcția de procuror, începând cu data de 07 decembrie 2006, a doamnei A. - prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, în raport de faptul că prin Ordonanța nr. 111/P/2006 din 07 decembrie 2006 a Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a corupției s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de aceasta, pentru săvârșirea a patru infracțiuni de luare de mită și a unei infracțiuni de uz de fals în înscrisuri oficiale.

Începând cu data de 01 februarie 2008 a încetat mandatul contestatoarei A. pentru funcția de prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, ca urmare a împlinirii termenului.

Prin sentința penală nr. 200 din data de 01 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2007 al Curții de Apel București, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 390 din 31 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, reclamanta A. a fost condamnată la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 86

1

C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei principale și a pedepsei accesorii, pe un termen de încercare de 8 ani.

În temeiul dispozițiilor art. 65 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Hotărârea nr. 186 din 06 martie 2008, Plenul D. a propus președintelui României eliberarea din funcție a doamnei A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, ca urmare a condamnării definitive.

Prin Decretul nr. 483 din 25 aprilie 2008 al Președintelui României, publicat în M. Of. nr. 337 din 01 mai 2008, doamna A. a fost eliberată din funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, ca urmare a condamnării definitive, începând cu data de 01 mai 2008.

Cererea de reprimire în funcția de procuror, prin recrutare directă, formulată de doamna A., fost procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, a fost înregistrată la D. sub nr. 9699/2016 și a fost analizată în Comisia nr. 2 „Eficientizarea activității D. și a instituțiilor coordonate; Parteneriatul cu instituțiile interne și societatea civilă”, în ședința din data de 12 iulie 2016. Comisia a apreciat că cererea petentei de reprimire în funcția de procuror, prin recrutare directă, este neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul D. - B. - C. a apreciat că soluția adoptată de Comisia nr. 2 în lucrarea nr. 9699/2016, prin care s-a respins cererea reclamantei de reprimire în funcția de procuror prin recrutare directă, nu poate fi încadrată în categoria hotărârilor care vizează cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare și a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Co

mpetența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție este reglementată prin dispozițiile art. 97 din N.C.P.C., potrivit cărora:

„

Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2.

recursurile în interesul legii;

3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa.”

De asemenea, în materie civilă, art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că „secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.”

În raport de aceste dispoziții legale care cuprind norme de competență de ordine publică și în raport de conținutul contestației formulate, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă material să soluționeze cauza de față.

Potrivit prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind D., republicată, hotărârile adoptate de Plenul D. privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, prevăzute la art. 29 alin. (5) din lege, pot fi atacate cu contestație de către orice persoană interesată, în termen de 15 zile de comunicare sau de la publicare, la secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este o normă de excepție, pentru că stabilește competența de soluționare a contestației în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în comparație cu situația altor acte ale D. care sunt supuse controlului de legalitate exercitat în condițiile Legii nr. 554/2004.

Prin urmare, întrucât textul este de strictă interpretare, nu orice hotărâre a Plenului D. poate fi atacată cu contestație la secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci exclusiv hotărârile jurisdicționale care privesc cariera ori drepturile judecătorilor și procurorilor.

Or, cum excepțiile sunt de strictă interpretare, această procedură specială prevăzută de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată și completată, nu poate fi extinsă, prin analogie sau prin simpla apreciere a unui așa-zis caracter conex, și altor hotărâri adoptate de D. în exercitarea atribuțiilor sale, care nu fac obiect al unor prevederi exprese ale legii.

Atunci când legiuitorul a dorit să instituie căi speciale de atac a hotărârilor adoptate de D., care au caracterele juridice ale unor acte administrative, a prevăzut-o expres, cum ar fi în cazul celor vizând cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, ca și în situația acțiunilor disciplinare, când D. funcționează ca instanță de judecată. În toate celelalte cazuri însă hotărârile D. pot fi supuse controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004.

În opinia intimatului, prezenta contestație formulată de contestatoare nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind D., republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât nu are ca obiect hotărâri ale Plenului D. care privesc cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor.

Așa cum rezultă din cuprinsul acțiunii formulate, cât și din actele și lucrările dosarului, contestatoarea a fost eliberată din funcția de procuror prin Decretul nr. 483 din 25 aprilie 2008 al președintelui României, publicat în M. Of. nr. 337 din 01 mai 2008, astfel încât la data soluționării cererii sale de reprimire în funcție, prin recrutare directă, aceasta nu mai avea calitatea de magistrat.

Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că cererea contestatoarei, de reprimire în funcția de procuror prin recrutare directă, nu poate fi analizată în contextul reglementărilor ce vizează cariera unui magistrat.

Mai mult, actul contestat de către petentă, respectiv Adresa din 2016, emisă de B. - C. din cadrul D., prin conținutul ei și raportat la temeiul legal în baza căruia a fost emisă, nu se încadrează în categoria hotărârilor privind cariera și drepturile judecătorilor, în sensul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, republicată și corespunzător reglementării cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și completată, pentru a atrage competența specială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, că actul contestat nu este o hotărâre, ci doar o adresă de comunicare, iar, pe de altă parte, că, potrivit legii, cariera judecătorilor sau procurorilor vizează strict parcursul profesional, de la promovarea în profesie și până la încetarea acesteia, în legătură directă cu exercitarea concretă și efectivă a atribuțiilor de judecător și respectiv de procuror.

Or, în cauză, așa cum s-a arătat anterior, prin Decretul nr. 483 din 25 aprilie 2008 al Președintelui României, publicat în M. Of. nr. 337 din 01 mai 2008, contestatoarea A. a fost eliberată din funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Podu Turcului începând cu data de 01 mai 2008, astfel încât nu se poate reține că petenta ar mai fi exercitat această funcție de la acel moment.

Totodată, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că Decretul președintelui României de eliberare din funcție nu a fost anulat și nici contestat, acesta fiind actul administrativ care produce efecte în legătură cu eliberarea din funcția de procuror a reclamantei, eliberare ce a fost propusă și s-a decretat ca urmare a condamnării definitive a acesteia pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție.

Înalta Curte reține că plata către reclamantă a unor drepturi salariale restante, recunoscute prin hotărâri judecătorești, nu poate reprezenta un argument în sensul că aceasta și-a păstrat calitatea de magistrat.

De asemenea, adresa atacată de contestatoare are natura și caracterele juridice ale unui act administrativ supus controlului de legalitate exercitat în condițiile Legii nr. 554/2004, nefiind o hotărâre ce face parte din categoria celor ce privesc cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, pentru a atrage competența specială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, conform art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificări.

În raport de cele învederate anterior, Înalta Curte constată că, în speță, sub aspectul competenței materiale de soluționare a cererii, sunt incidente dispozițiile generale cuprinse în art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și nu cele speciale din art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare, astfel încât, prin raportare la calitatea de autoritate publică centrală a D., competența aparține curții de apel.

Fiind contestat un act emis de o autoritate publică centrală și ținând cont de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că în cauză competența de soluționare în primă instanță revine Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în a cărei rază teritorială se află sediul intimatului.

În consecință, având în vedere considerentele expuse și în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) și (3) din N.C.P.C., precum și cu cele ale art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curtea va admite excepția de necompetență materială și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de intimatul D. - B. - C.

Trimite contestația formulată de contestatoarea A. împotriva Adresei din 2016 emisă de B. - C. din cadrul D., spre competentă soluționare, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2017.