ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1576/2016

Decizia nr. 1576/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3299 din 23 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice împotriva Sentinței civile nr. 380 din 12 decembrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin Contractul de finanțare nr. 1032 din 3 mai 2012 pentru „Programul național multianual privind creșterea performanțelor energetice la blocurile de locuințe, derulat conform O.U.G. nr. 18/2009”, recurentul-pârât s-a obligat să aloce, din bugetul său pe anul 2012 suma de 217.381,51 RON pentru realizarea lucrărilor aferente obiectivelor de investiții.

Ca urmare a rectificării bugetare negative a bugetului de stat pe anul 2012, fondurile alocate pentru programul privind creșterea energetică a locuințelor au fost diminuate și, în consecință, prin Ordinul MDRT nr. 1660 din 6 septembrie 2012 de modificare a Ordinului MDRT nr. 823 din 2 mai 2012, fondurile alocate Municipiului Miercurea-Ciuc au fost retrase.

Judecătorul fondului a reținut în mod judicios că, deși incidentă ipoteza care putea genera modificarea contractului de finanțare (a avut loc rectificarea bugetului de stat pe anul 2012, diminuându-se contribuția MDRT) totuși, în cauză, nu a survenit modificarea contractului în discuție întrucât nu sunt satisfăcute exigențele art. 8 alin. (1) lit. a) din contractul de finanțare, în sensul că acordul de încetare nu este însușit de ambele părți contractuale ci doar de pârât.

Considerentele decisive ale sentinței sunt corecte, fiind însușite de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a modului în care s-a aplicat cadrul normativ la elementele factuale ale cauzei.

În accepțiunea recurentului, culpa pentru neonorarea unor deconturi transmise de către UAT Miercurea-Ciuc pentru finanțarea lucrărilor privind creșterea performanțelor energetice la blocurile de locuințe, aparține Ministerului Finanțelor Publice care a retras fondurile alocate acestui program.

Înalta Curte a reținut că, deși în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, între acesta și instituția publică pârâtă nu există o obligație de garanție sau despăgubire care să justifice admiterea cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, așa cum de altfel, în mod corect a statuat și judecătorul fondului.

În ceea ce privește fondul pretențiilor, Contractul nr. 1032/2012 prevede la art. 8 alin. (2) lit. b) posibilitatea rezilierii unilaterale, cu o notificare prealabilă de 15 zile în situația în care se diminuează contribuția de la bugetul de stat, în urma rectificării bugetare pentru anul 2012 și atunci când consiliul local nu este de acord cu încheierea unui act adițional conform art. 8 alin. (1) lit. a).

Or, în cauză, adresa de reziliere a contractului de finanțare a fost transmisă la data de 3 decembrie 2012 (Adresa nr. 4030/2012), astfel că rezilierea a operat în termen de 15 zile de la comunicare (18 decembrie 2012), data la care lucrările la blocurile situate în B-dul "X" și str. "Y", erau finalizate și solicitate spre decontare.

Cum sancțiunea rezilierii nu produce efecte retroactive, ci doar conduce la încetarea efectelor contractului pentru viitor, recurentul-pârât nu poate fi exonerat de executarea obligațiilor contractuale scadente anterior datei la care a intervenit rezilierea.

Împotriva Deciziei nr. 3299 din 23 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal, recurentul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a formulat contestație în anulare.

Cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. potrivit cărora: "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Contestatorul precizează că prin Sentința civilă nr. 380 din 12 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș instanța a admis acțiunea formulată de Unitatea Administrativ, obligându-l la plata către aceasta a sumei de 131.578,71 RON, precum și la dobânda legală aferentă de la data pronunțării până la data plății efective.

Suma mai sus menționată a fost solicitată și s-a acordat intimatei-reclamante de cele două instanțe în temeiul art. 4 din Contractul de finanțare nr. 1032 din 3 mai 2013 pentru "Programul național multianual privind creșterea performanței energetice la blocurile de locuințe, derulat conform O.U.G. nr. 18/2009, cu completările ulterioare", program derulat prin bugetul instituției noastre.

Împotriva acestei sentințe, s-a formulat recurs, invocând, ca și motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. " când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

În dezvoltarea acestui motiv de casare, s-a învederat instanței de recurs faptul că, în baza deconturilor justificative transmise de către intimata-reclamantă Municipiul Miercurea-Ciuc, instituția a decontat, prin OP nr. 446 din 18 iulie 2013 suma de 108.453,74 RON, iar prin OP nr. 1115/08 noiembrie 2013 suma de 12.050,42 RON, astfel încât suma de 120.504,16 RON aferentă lucrărilor executate la blocul situat în B-dul "X", a fost decontată integral.

Practic, ceea ce s-a arătat instanței de recurs, a fost faptul că, ulterior declanșării cercetării judecătorești, dar înainte de pronunțarea sentinței instanței de fond, instituția și-a executat obligația, în sensul că a achitat suma de 120.504,16 RON la care a fost obligată.

După cum se poate observa din studierea Deciziei nr. 3299 din 23 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de recurs nu a analizat acest motiv de casare, lucru ce reiese din faptul că nici în considerentele deciziei și nici în dispozitiv nu se face vreo referire cu privire la faptul că instituția a achitat suma la care a fost obligată de instanța de fond.

Practic, instanța de recurs nu a cercetat motivul de casare invocat în motivarea recursului, privind faptul că a executat, pe parcursul judecării pe fond a cauzei, obligația, or, această necercetare efectivă echivalează cu o omisiune ce se circumscrie ipotezei prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În același sens, este de reținut că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, cu alte cuvinte art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune obligația instanței de a examina efectiv motivele, argumentele și cererile de probatoriu ale părților, cu excepția aprecierii pertinenței (Cauza Virgil D. împotriva României, Hotărârea din 28 septembrie 2005; Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994).

Intimatul Municipiul Miercurea-Ciuc a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare.

Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că prezenta contestație este neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform dispozițiilor art. 503 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când contestatorul nu a fost legal citat nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

(3) Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.”

Deci, pentru a promova contestație în anulare se cere, pe de o parte, ca hotărârea care se contestă să fie definitivă, iar, pe de altă parte, se cere ca motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat pe căile ordinare de atac.

Prevederile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. se referă exclusiv la contestația în anulare specială. Se reține așadar că pe calea contestației în anulare se tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu a fost bine făcută în fond, ci pentru o serie de motive expres și limitativ prevăzute de lege (necompetența, încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, nepronunțarea asupra unuia dintre apelurile declarate în cauza ).

Înalta Curte constată că nu ne aflăm în prezența unor erori materiale în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Conform alin. (2) pct. 3 al art. 503 C. proc. civ., pentru a fi aplicabile în speță aceste prevederi, ar fi trebuit ca instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, ori în speță nu se poate susține că ne aflam în prezența vreunei omisiuni a instanței.

Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Instanța de recurs a pronunțat o hotărâre legală cu respectarea principiului disponibilității, analizând în mod temeinic și legal aspectele privind verificarea legalității actelor administrative supuse atenției.

De asemenea, instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală făcând o amănunțită analiză a întregului probatoriu administrat în cauză precum și a susținerilor părților

O greșeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestației în anulare.

Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce ar excede condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 503 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în cauză, contestatorul a achitat prin OP nr. 446 din 18 iulie 2013 suma de 108.453,74 RON, iar prin OP nr. 1115 din 8 noiembrie 2013 suma de 12.050.42 RON, în total 120.504,16 RON, însă prin Sentința civilă nr. 380 din 12 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, acesta a fost obligat la plata sumei de 131.578,71 RON, precum și dobânda legală aferentă de la data pronunțării până la data plății efective.

Recursul formulat împotriva acestei sentințe fiind respins prin Decizia nr. 3299 din 23 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că acesta nu a achitat suma totală și dobânda legală așa cum a fost stabilit prin hotărârea instanței de fond.

Neexaminarea, în mod real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 503 C. proc. civ., motiv de contestație în anulare.

Dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune, așa cum a susținut contestatorul, examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

Pentru considerentele arătate și în temeiul art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice împotriva Deciziei nr. 3299 din 23 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2016.

Procesat de GGC - LM