ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 109/2017

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată; Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. din cadrul C. și E. - președintele B., a solicitat instanței aplicarea amenzii în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie conducătorului autorității publice, pe zi de întârziere, începând cu data de 15 iunie 2013 până la executarea titlului executoriu, în conformitate cu art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și obligarea debitorilor la plata unei penalități de 100 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, în conformitate cu art. 905 alin. (2) din N.C.P.C.

Soluția instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 279 din 13 mai 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. din cadrul C. și E. - președintele B., reținând, în esență, că în cauză punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive invocată de reclamant a avut loc la data de 11 martie 2015, deci anterior pronunțării, astfel că, practic, ulterior executării, este inutil a mai obliga autoritatea la plata unei amenzi, obligația fiind deja executată.

Cererea de recurs si motivele înfățișate; Împotriva sentinței civile nr. 279 din 13 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A. invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, inserate in cererea de recurs, reclamantul susține că soluția instanței de fond este lipsită de temei legal întrucât a interpretat pro pârâți textul art. 24 din Legea nr. 554/2004 și nu a avut în vedere perioada de pasivitate a autorității, cuprinsă între data dispozitivului hotărârii și data introducerii acțiunii. Potrivit art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile, se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Întrucât D. din cadrul C. a fost obligată ca până la data de 15 iunie 2013 să emită titlu de despăgubire în conformitate cu art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Municipiul Oradea, și nu a executat obligația stabilită în sarcina sa nici ulterior comunicării somației din data de 6 martie 2014, consideră că sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar atitudinea pârâților contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană. În final, solicită admiterea recursului, precizând că, în cazul în care recursul este admisibil în principiu, solicita ca acesta să fie soluționat de către completul de filtru conform art. 493 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză; Prin întâmpinările formulate în cauză, în esență, intimații au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate apreciată întemeiată și dată cu justa aplicare a legii. De menționat este și faptul că prin întâmpinările formulate, intimații pârâți au invocat excepția inadmisibilității cererii de recurs, reiterată și prin punctul de vedere transmis urmare a comunicării raportului întocmit în cauză. Au susținut intimații că prezenta cauză este supusa reglementării art. 24 alin (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Totodată au menționat că nu este incidentă în cauză Decizia Curții Constituționale nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în M. Of. al României nr. 148 din 26 februarie 2016, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004, modificata prin Legea nr. 138/2014, dată fiind publicarea acestei decizii ulterior depunerii cererii de recurs de către recurent, recurs înregistrat la data de 02 iunie 2015.

Procedura derulată în recurs; În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea de ședință din data de 15 iunie 2016, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 19 ianuarie 2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, reținându-se totodată și solicitarea expresă a recurentului, s-a apreciat de către toți membrii completului, că prezenta cauză poate fi soluționată în conformitate cu prevederile art. 493 alin (6) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, față de prevederile legale aplicabile dar si de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prealabil examinării punctuale a motivelor de recurs invocate de recurentul reclamant, Înalta Curte reafirmă că nu este fondată excepția inadmisibilității cererii de recurs, invocată de intimații pârâți, pe temeiul sus arătat, așa cum de altfel a rezultat cel puțin în manieră indirectă, și din cuprinsul raportului întocmit în cauză. La data soluționării prezentului recurs, Decizia Curții Constituționale nr. 898 din 17 decembrie 2015 era în vigoare și deplin aplicabilă cauzei date fiind efectele general obligatorii ale unei astfel de decizii de la data publicării lor, iar raporturile juridice născute între părți urmare a prezentului litigiu erau nefinalizate. Cu referire la criticile recurentului reclamant întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță, printr-o hotărâre coerent și convingător motivată, a interpretat și aplicat corect prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, republicată, în raport cu situația de fapt rezultată din probele cauzei și privită prin prisma scopului și finalității reglementării. Nu poate fi lipsită de relevanță în soluționarea cauzei, astfel cum susține recurentul, pe temeiul de drept arătat, împrejurarea că executarea titlului executoriu arătat a avut loc la data de 11 martie 2015, respectiv anterior pronunțării hotărârii de fond la 13 mai 2015. Raportat la această împrejurare de fapt, necontestată de altfel, Înalta Curte împărtășește opinia instanței de fond, în sensul că ulterior momentului punerii în executare a hotărârii judecătorești definitive, în discuție, intervenită chiar după data introducerii acțiunii de față, dar anterior pronunțării de către instanță, obligarea autorității la plata unei amenzi nu se impune a mai fi dispusă, obligația fiind deja executată. În plus, instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței de fond este justă și dată cu corecta aplicare a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificări, în raport și de specificitatea procedurii dar și de necesitatea completării demersurilor necesare (respectiv a dosarului de despăgubire al reclamantului cu o serie de înscrisuri și alte informații necesare) pentru emiterea Deciziei de compensare nr. 3367 din 11 martie 2015 în favoarea recurentului reclamant, în contextul factual descris de intimații pârâți prin întâmpinările formulate. În fine, Înalta Curte apreciază că neîntemeiate sunt și criticile recurentului vizând nerespectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului s-a reținut că, atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, pentru aplicarea unei sancțiuni trebuie avute în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și atitudinea autorităților, eventuala inerție/atitudine de pasivitate a acestora (Cauzele Fociac contra României și Sanglier contra Franței). De altfel, în același sens s-a pronunțat deja și Înalta Curte (e.g. Decizia nr. 840 din 20 februarie 2014), elocventă fiind și în această cauză, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului sus arătate, împrejurarea că intimații pârâți nu s-au aflat în inerție și nici în totală pasivitate în ceea ce privește executarea titlului executoriu deținut de recurentul reclamant, în intervalul scurs până la punerea efectivă în executare, astfel cum rezultă din înscrisurile atașate și la dosarul de recurs (filele 34-60) și care confirmă susținerile acestora din întâmpinări, sus enunțate. Drept urmare, pentru toate considerentele expuse, instanța de control judiciar apreciază așadar că nu este întemeiat motivul de recurs invocat, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în consecință, în baza art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul de față.