ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 838/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta S.C A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate refuzul pârâtei de a pune în executare Decizia nr. 1324/24.03.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, irevocabilă; să se aplice conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 și să se dispună acordarea de penalități în cuantum de 1000 RON pe zi de întârziere către reclamantă, conform acelorași dispoziții din Legea nr. 554/2004 și a prevederilor art. 905 alin. (2) C. proc. civ.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că, deși prin decizia menționată în petitul acțiunii a fost anulată Decizia nr. x din 18.03.2013, emisă de pârâtă, dispunându-se obligarea acesteia din urmă să soluționeze pe fond contestația formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Ordinului nr. 1167/29.05.2009, emis de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pârâta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, cu atât mai mult cu cât de la momentul pronunțării deciziei au trecut mai mult de 30 de zile, devenind incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a formulat și cererea de obligare la plata de penalități în condițiile C. proc. civ., solicitând obligarea pârâtei la plata unor penalități pe zi de întârziere orientate spre maximul prevăzut în art. 905 alin. (2) C. proc. civ., sancțiune stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, sau chiar maximul acestei sancțiuni.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, art. 894 și art. 905 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de necompetență materială în raport de dispozițiile art. 24 alin. (1) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, în principal ca rămasă fără obiect, pentru motivul că cererea reclamantei prin care a solicitat soluționarea pe fond a contestației formulate împotriva Ordinului Președintelui ANAF nr. 1167/2009 a fost analizată, răspunsul fiind comunicat reclamantei prin Adresa nr. x din data de 29.06.2015, iar, în subsidiar, ca nefondată.

La data de 09.09.2015, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a arătat că perioada pentru care solicită plata penalităților este 24.03-02.07.2015.

Prin sentința civilă nr. 7005/2015, Judecătoria Sectorului 5 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, ca instanță competentă potrivit art. 25 alin. (1), raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub același nr. x/2015.

Prin încheierea nr. 9/2016 din 10 februarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția rămânerii fără obiect a cauzei, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a respins cererea formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L., însușită de lichidatorul judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. "A." S.R.L., prin lichidator judiciar B. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că faptul aducerii la îndeplinire până la urmă a dispozițiilor instanței de judecată, cu depășirea termenului impus de către legiuitor conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, respectiv 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, nu prezintă relevanță, deoarece încălcarea obligației de către autoritatea publică a fost deja săvârșită, urmând doar ca instanța de judecată să stabilească intervalul de timp pentru care va aplica conducătorului autorității publice, sau, după caz, persoanei obligate, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere și respectiv penalitățile, în condițiile art. 905 C. proc. civ., prin raportare la momentul îndeplinirii obligației.

În opinia recurentei, indiferent dacă hotărârea a fost între timp pusă în executare, interpretarea instanței de judecată, în sensul că rațiunea reglementării art. 24 din Legea nr. 554/2004 și art. 905 C. proc. civ. apare ca fiind una de constrângere, este complet eronată.

Arată recurenta că o astfel de interpretare golește de conținut dispozițiile legale la care face referire, în condițiile în care, deși instanța de judecată reține că pârâta se află în culpă pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești cu depășirea termenului expres prevăzut de lege, de 30 de zile, nu face aplicabilitatea legii în sensul art. 24 din legea contenciosului administrativ pentru intervalul de timp scurs de la momentul pronunțării deciziei irevocabile și până la momentul la care aceasta a fost pusă în executare.

Subliniază recurenta că, aplicând acest raționament, ar însemna că oricât de lung ar fi intervalul de timp până când o autoritate publică ar pune în executare o hotărâre judecătorească definitivă, dacă în cele din urmă acest lucru s-ar realiza până la momentul pronunțării instanței de judecată, conducătorul autorității publice nu ar mai fi pasibil de amendă și nici de plata penalităților.

Consideră recurenta că, procedând de această manieră, dispozițiile art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 nu își vor găsi nicicând aplicabilitatea, creându-se un precedent în sensul că autoritățile publice nu vor mai pune în executare hotărârile judecătorești definitive până la momentul în care o instanță de judecată va urma să se pronunțe în sensul aplicării sau nu a dispozițiilor art. 24 din legea contenciosului administrativ, ori acest lucru ar reprezenta o eludare a dispozițiilor legale în vigoare.

Se mai arată în motivele de recurs că, asa cum s-a reținut și în practica judiciară, la acest moment al executării hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile în conformitate cu art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, nici măcar nu poate fi analizată existența vreunei împrejurari care ar fi determinat neexecutarea hotărârii, ci simplul fapt al neexecutării face automat aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza și încheierea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Așa cum rezultă din analiza lucrărilor dosarului, prin Decizia nr. 1324/24.03.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, a fost admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 226/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, a fost modificată sentința atacată în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, cu consecința anulării Deciziei nr. x din 18.03.2013, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și obligării acesteia să soluționeze pe fond contestația formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Ordinului nr. 1167/29.05.2009, emis de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Urmare a neexecutării Deciziei sus menționate, reclamanta a formulat acțiunea având ca obiect aplicarea amenzii pentru neexecutarea hotărârii judecătorești, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamantă în data de 28.05.2015, iar prin intermediul acesteia s-a solicitat aplicarea unei amenzi conducătorului autorității publice, de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, ce urma a se face venit la bugetul de stat, precum și a unei penalități de 1000 RON pe zi de întârziere în favoarea sa, în calitate de creditor, urmare a refuzului de a pune în executare titlul executoriu - Decizia irevocabilă nr. 1324/24.03.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a soluționat pe fond contestația formulată de reclamantă împotriva Ordinului nr. 1167/29.05.2009, emis de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, soluție adusă la cunoștința reclamantei prin Adresa nr. x din 29.06.2015, depusă la dosarul cauzei la dosar judecătorie.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este reprezentat de "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane: este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz a plângerii prealabile".

Conform prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate, instanța de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ.."

Art. 905 C. proc. civ. prevede că:

"(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.

(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 RON la 1.000 RON, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

(3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.

(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

(6) încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie."

Înalta Curte apreciază că în mod corect a respins instanța de fond excepția rămânerii fără obiect a cauzei, reținând că acțiunea civilă, ca ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații, precum și pentru asigurarea apărării părților din proces (art. 29 C. proc. civ.), implică îndeplinirea cumulativă a patru condiții generale, respectiv formularea unei pretenții, interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală (art. 32 C. proc. civ.), după cum presupune existența a trei elemente, adică părțile, obiectul și cauza.

Instanța de fond a reținut în mod corect că pretenția formulată de partea reclamantă prin acțiune, alcătuind obiectul cererii de chemare în judecată, trebuie să subziste pe parcursul judecății.

Or, obiectul cererii de chemare în judecată în cauza de față îl constituie solicitarea de aplicare amendă și acordare penalități în condițiile art. 24 - 25 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada pentru care autoritatea și-a încălcat obligația de a soluționa pe fond contestația formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Ordinului nr. 1167/29.05.2009, emis de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

În acest context, în mod corect a apreciat judecătorul fondului că nu se poate reține că acțiunea formulată de reclamantă a rămas fără obiect, în condițiile în care executarea obligației de către pârâtă s-a realizat după sesizarea instanței de judecată.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, Curtea a apreciat în mod corect că solicitarea reclamantei în sensul de a se constata refuzul pârâtei de a pune în executare Decizia nr. 1324/24.03.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 35 C. proc. civ., potrivit cărora:

"cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Or, reclamanta, prin petitele privind aplicarea conducătorului autorității publice a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 și acordarea de penalități în cuantum de 1000 RON pe zi de întârziere către reclamantă, în condițiile art. 905 C. proc. civ., a cerut realizarea dreptului.

În opinia instanței de fond, însușită și de instanța de control judiciar, solicitarea reclamantei de aplicare a unei amenzi în sarcina președintelui Autorității Naționale de Administrare Fiscală este nefondată.

Astfel cum în mod corect s-a reținut în considerentele sentinței recurate, scopul dispozițiilor art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004 este de exercitare a unei constrângeri asupra conducătorului autorității publice căreia îi incumbă obligația rezultată din titlul executoriu emis de instanța de contencios administrativ și fiscal, determinându-l să adopte, în virtutea prerogativelor funcției publice de conducere deținute, măsurile necesare pentru executarea hotărârii judecătorești favorabile beneficiarului.

Art. 24 din Legea nr. 554/2004, sus citat, reglementează procedura aducerii la îndeplinire a obligației debitorului prin executare silită, anume atunci când acesta nu execută de bunăvoie obligația sa. Fiind deci în prezența unei căi de executare silită, scopul reglementării privește executarea hotărârii judecătorești ce impune o anumită obligație autorității publice și pe care beneficiarul urmărește să o valorifice. În acest context, rațiunea reglementării apare a fi una de constrângere, iar nu una de sancționare.

În consecință, în mod judicios a apreciat Curtea de apel că, atâta vreme cât dispozițiile din hotărârea judecătorească au fost executate prin emiterea Deciziei nr. x din 29.06.2015 de către pârâtă, la data pronunțării instanței asupra cererii reclamantei de aplicare a amenzii lipsește fundamentul legal al aplicării unei amenzi în sarcina conducătorului autorității publice debitoare, procedura de executare silită nemaigăsindu-și rațiunea în contextul enunțat.

În baza considerentelor de mai sus, Curtea a respins ca nefondată cererea de aplicare a unei amenzi în sarcina Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, argumentul esențial fiind acela că la data pronunțării instanței de judecată era executată obligația instituită prin Decizia nr. 1324/24.03.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Drept urmare, în mod corect Curtea a respins ca nefondată și cererea privind acordarea de penalități, reținând că din analiza textului art. 905 C. proc. civ. rezultă că scopul instituirii și acordării penalităților este tot unul de constrângere a debitorului la executare, aspect consemnat expres de legiuitor în formularea textului, respectiv dedus implicit din faptul că evaluarea penalităților în scopul stabilirii unei sume cu titlu definitiv se face pentru un interval ulterior instituirii acestora. Or, pentru a se atinge acest scop, este necesar ca la pronunțarea instanței de judecată obligația să nu se fi executat, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Pe de altă parte, pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, între acestea numărându-se o faptă culpabilă și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.

Neîndeplinirea obligației de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii și a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea amenzii și obligarea la plata despăgubirilor trebuie să se dovedească și existența vinovăției celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.

În cauza analizată lipsește acest ultim element esențial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica mai jos.

Răspunderea reglementată prin textul de lege sus menționat funcționează ca o sancțiune în cazul atitudinii de pasivitate a autorității publice și a conducătorului acesteia.

Însă, în prezenta cauză nu se poate reține culpa autorității în depășirea termenului de punere în executare a hotărârii judecătorești.

De altfel, în jurisprudența Curții de la Strasbourg s-a explicat că atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, pentru aplicarea unei sancțiuni trebuie să se aibă în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și atitudinea autorităților, eventuala inerție a acestora (cauzele Fociac c/România și Sanglier c/Franța).

În speța care formează obiectul prezentei analize judiciare, autoritatea pârâtă nu se află în culpă, pentru că prin emiterea Deciziei nr. x din 29.06.2015 de către pârâtă, la data pronunțării instanței asupra cererii reclamantei de aplicare a amenzii lipsește fundamentul legal al aplicării unei amenzi în sarcina conducătorului autorității publice debitoare, procedura de executare silită nemaigăsindu-și rațiunea în contextul enunțat.

Așadar, la data pronunțării instanței de judecată era executată obligația instituită prin Decizia nr. 1324/24.03.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L., prin lichidator judiciar B. SPRL, împotriva încheierii nr. 9/2016 din 10 februarie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2017.