ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 604/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 604/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 604/2017

Asupra

recursului constată că;

Prin

Sentința civilă nr. 533/C din 28 iunie 2016 pronunțată în

Dosarul nr. x/62/2014* al Tribunalului Brașov, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis

excepția autorității de lucru judecat pentru petitul privind

constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare

nr. 2330 din 20 mai 2002 și restabilirea situației anterioare

încheierii acestuia cu consecința respingerii acțiunii formulate de

reclamanta DGRFP Brașov împotriva pârâtelor SC A. SA prin lichidator

judiciar B. SPRL și C.

S-a

admis acțiunea formulată de reclamanta DGRFP Brașov împotriva pârâtelor

SC A. SA, prin lichidator judiciar B. SPRL și SC D. SRL și s-a

constatat nulitatea absolută a convenției încheiate la data de 6

august 2007 între pârâte, consfințită prin Sentința civilă

nr. 1388 din 2 iulie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2009 al

Tribunalului Dolj, având ca obiect transferul dreptului de proprietate de la SC

A. SA la SC D. SRL asupra suprafeței de teren aparținând SC A. SA,

înscrise în CF 10130 Codlea, în suprafață de 499.845,60 mp cu nr. top

identificate în dispozitivul sentinței și s-a dispus restabilirea

situației anterioare încheierii acestei convenții.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a

reținut în esență că prin acțiunea formulată

reclamanta DGRFP Brașov a solicitat constatarea nulității

absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 2330 din 20 mai 2002,

consfințit prin Decizia civilă nr. 361 din 26 noiembrie 2007 a

Tribunalului Brașov și a convenției încheiate la data de 6

august 2007 între pârâtele SC A. SA și SC D. SRL, consfințită

prin Sentința civilă nr. 1388 din 2 iulie 2009 a Tribunalului Dolj.

Invocând

dispozițiile art. 948, art. 966, art. 968, art. 1722, art. 1778 C. civ.

și O.G. nr. 92/2003, reclamanta a arătat că prin actele a

căror nulitate se solicită a se constata pârâta SC A. SA prin antecontracte

sub semnătură privată a vândut pârâtelor imobilele din litigiu,

fraudând interesul reclamantei, care în scopul realizării unor

creanțe fiscale a procedat în temeiul O.G. nr. 92/2003 la aplicarea

sechestrului conform proceselor-verbale întocmite la datele de 1 noiembrie

2007, 19 noiembrie 2007 și 13 decembrie 2005. Aceste acte au fost înscrise

în CF, cu drept de ipotecă legală de rang I imobilele fiind astfel

indisponibilizate, neputând fi înstrăinate.

Procedând

astfel, susține reclamanta, pârâta SC A. SA este de rea-credință

pentru că a valorificat bunuri din patrimoniul său, cu

încălcarea prevederilor legale referitoare la executarea silită, ale

art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ. și respectiv O.G. nr. 92/2003,

a fraudat interesul reclamantei, urmărind un scop ilicit constând în

încasarea unei sume de bani, fără a i se cuveni. Actele încheiate

având o cauză ilicită se sancționează cu nulitatea

absolută a actului juridic având în vedere și faptul că vânzarea

bunului de sub sechestru, în cunoștință de cauză este

supusă aceleiași sancțiuni deoarece are la bază frauda

și reaua-credință a vânzătorului și a

cumpărătorului.

Prin

Sentința civilă nr. 1085 din 5 februarie 2014, Judecătoria

Brașov a admis excepția necompetenței materiale,

soluționarea cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului

Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Astfel

învestit Tribunalul Brașov prin Sentința civilă nr. 2847 din 16

decembrie 2014 a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată,

hotărâre care a fost casată cu trimitere spre rejudecare, prin

Decizia nr. 195 din 9 martie 2016 a Curții de Apel Brașov,

secția de contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că

s-a încălcat competența funcțională, cauza fiind

soluționată de un complet de contencios administrativ și nu de

un complet civil.

În

rejudecare după casare, reclamanta DGRFP Brașov a invocat în plus

față de argumentele inițiale, excepția

autorității de lucru judecat cu privire la petitul privind

constatarea nulității absolute a antecontractului de

vânzare-cumpărare nr. 2330 din 20 mai 2002 încheiat între pârâtele SC A.

SA și C., arătând că prin Sentința penală nr. 121 din

7 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Bihor, rămasă definitivă

prin Decizia nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, s-a

constatat nulitatea absolută a acestui antecontract și s-a dispus

restabilirea situației anterioare datei de 29 septembrie 2000 pentru SC A.

SA.

Prin

urmare, arată tribunalul cu privire la acest antecontract, sunt incidente

dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că

hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru

judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei,

a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției

acesteia, cu consecința că nu vor mai fi analizate motivele de

nulitate absolută ale antecontractului și repunerea

părților în situația anterioară încheierii acestuia, ci va

respinge cererea ca urmare a admiterii excepției autorității de

lucru judecat.

Referitor

la convenția din 6 august 2007, tribunalul a arătat că pârâtele

s-au înțeles să stingă obligațiile de plată ale

pârâtei SC A. SA față de pârâta SC D. SRL prin trecerea în

proprietatea acesteia din urmă a unor suprafețe de teren ale pârâtei

SC A. SA.

Întrucât,

deși notificată SC A. SA nu s-a prezentat la notariat pentru

încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică,

prin Sentința nr. 1388 din 2 iulie 2009 a Tribunalului Dolj,

rămasă definitivă prin nerecurare s-a admis acțiunea

formulată de SC D. SRL, s-a constatat valabilitatea antecontractului de

vânzare-cumpărare și s-a dispus ca hotărârea să

țină loc de act autentic. Această hotărâre a fost

completată prin Sentința nr. 17 din 9 iulie 2009 a Tribunalului Dolj

în sensul că s-a dispus și intabularea dreptului de proprietate al

reclamantei SC D. SRL asupra terenurilor.

La

data încheierii acestei convenții exista procesul-verbal de sechestru din

data de 13 decembrie 2005, prin care reclamanta DGRFP a procedat la aplicarea

acestei măsuri asupra imobilelor aparținând pârâtei SC A. SA,

inclusiv asupra terenurilor care au făcut obiectul antecontractului de

vânzare-cumpărare. La data sesizării instanței cu acțiunea

finalizată prin Sentința nr. 1388/2009 a Tribunalului Dolj erau în

vigoare dispozițiile art. 64 din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea

unor active ale statului și respectiv dispozițiile art. 151 alin. (9)

din O.G. nr. 92/2003, dispozițiile legale potrivit cărora bunurile

sechestrate erau indisponibilizate.

În

aceste condiții, arată prima instanță, chiar dacă

încheierea convenției este anterioară întocmirii proceselor-verbale

de sechestru din 1 și 19 noiembrie 2007 și notării ipotecii în

CF în favoarea reclamantei, având în vedere că pârâta SC A. SA a fost

înștiințată cu privire la datoriile pe care le are

față de reclamantă și la faptul că bunurile nu mai pot

fi înstrăinate, rezultă că în speță sunt incidente

dispozițiile art. 966 C. civ., iar motivele de nulitate absolută pot

fi analizate pentru că nu au fost examinate de instanța

învestită cu soluționarea dosarului în care s-a pronunțat

Sentința nr. 1388 din 2 iulie 2009, în care reclamanta nu a fost parte.

Apelul

formulat de pârâta SC D. SRL a fost respins prin Decizia nr. 1873 din 13

decembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Analizând

cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția

autorității de lucru judecat a Sentinței penale nr. 121/2015 a

Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin Decizia nr. 575/2015

a Curții de Apel Oradea, instanța de apel a arătat că

autoritatea de lucru judecat poate fi invocată doar în raport de

contractele pentru care s-a dispus restabilirea situației anterioare.

Deși

reclamanta s-a constituit parte civilă în dosarul penal, solicitând

și anularea convenției din 6 august 2007 încheiată între pârâte,

aceasta nu a fost supusă analizei instanței, iar lipsa

cercetării judecătorești nu echivalează cu o

dispoziție de respingere, motiv pentru care excepția

autorității de lucru judecat a fost respinsă.

Instanța

de apel a înlăturat și critica referitoare la încălcarea puterii

de lucru judecat a Sentinței civile nr. 17 din 9 iulie 2009 a Tribunalului

Dolj, cu motivarea că hotărârea judecătorească a analizat

în limitele învestirii, valabilitatea convenției din litigiu și nu

transferul dreptului de proprietate din anul 2009 operat în baza hotărârii

judecătorești pronunțate de Tribunalul Dolj.

Dispozițiile

art. 1201 C. civ. nu sunt incidente deoarece Sentința nr. 1388 din 2 iulie

2009, completată prin Sentința nr. 17 din 9 iulie 2009 s-a

pronunțat într-un litigiu având ca obiect prestație tabulară,

obiectul prezentei cauze îl constituie solicitarea reclamantei de constatare a

nulității absolute a convenției din 6 august 2007, nefiind

îndeplinită condiția triplei identități pentru că

părțile și cauza sunt diferite, astfel că apelanta nu poate

opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Dispozițiile

art. 154 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 referitoare la bunurile imobile fac

trimitere la prevederile art. 151 alin. (9) din același act normativ, cu

consecința ca acestea au fost corect aplicate în speță, iar în

conformitate cu art. 9 și art. 10 din O.G. nr. 92/2003, existența

unei măsuri de indisponibilizare a bunului interzice vânzarea și este

sancționată cu nulitatea absolută.

Totodată,

arată instanța de apel, prin înscrierea dreptului de ipotecă al

reclamantei pentru creanțe bugetare, la data de 5 ianuarie 2006, anterior

convenției din 6 august 2007, s-a realizat opozabilitatea față

de terți, iar încheierea contractului dintre părți relevă

existența unei cauze ilicite și încalcă dispozițiile art.

969 C. civ., motiv pentru care s-au respins și criticile referitoare la

aplicarea greșită a acestei dispoziții legale.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs pârâta SC D. SRL, solicitând prin cererea de

recurs înregistrată la data de 2 februarie 2017, întemeiată pe

dispozițiile art. 483 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea

deciziei, rejudecarea cauzei, admiterea apelului și respingerea

acțiunii, iar prin cererea de recurs înregistrată la data de 3

februarie 2017, întemeiată pe dispozițiile art. 312 alin. (1), 2

și 3, art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a solicitat modificarea

deciziei și respingerea acțiunii reclamantei, motivele de recurs

fiind în esență aceleași.

În

dezvoltarea criticilor, recurenta arată în privința motivului

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că decizia

instanței de apel nu este motivată, nu cuprinde o analiză a

mijloacelor de apărare și a argumentelor pentru care a respins excepția

autorității de lucru judecat, încălcând astfel dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Acest motiv de recurs a fost invocat prin cererea

înregistrată la data de 3 februarie 2017.

Motivele

de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -

dezvoltate în ambele cereri - vizează soluționarea greșită

a excepției autorității de lucru judecat a hotărârii

instanței penale prin care, susține recurenta s-a respins cererea

reclamantei DGRFP Brașov de anulare a convenției încheiate la data de

6 august 2007, motiv pentru care prin respingerea acestei excepții s-a

încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale.

Puterea

de lucru judecat a Sentinței civile nr. 17 din 9 iulie 2009 a Tribunalului

Dolj a fost încălcată, susține recurenta, deoarece în litigiul

finalizat prin pronunțarea acestei hotărâri, s-a apreciat că

transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au formulat obiectul

convenției de la 6 august 2007 poate opera, deși bunurile se aflau

sub sechestrul aplicat de reclamantă în anul 2005.

Reanalizând

legalitatea transferului de proprietate prin prisma existenței

sechestrului instituit de DGRFP Brașov s-a adus atingere puterii de lucru

judecat a acestei sentințe, care trebuie respectată și de

reclamantă în calitate de terț față de acel litigiu, pentru

că situația juridică constatată de această

hotărâre judecătorească nu poate fi ignorată de terți.

Procedând

astfel, arată recurenta, instanța de apel, nu a analizat efectiv

condițiile de valabilitate ale convenției încheiate la data de 6

august 2007, ci s-a pronunțat asupra transferului dreptului de

proprietate, deși prin acțiunea formulată instanța a fost

învestită cu cererea de constatare a nulității absolute a

convenției și nu cu verificarea transferului dreptului de proprietate

în anul 2009, conform Sentinței nr. 1388 din 2 iulie 2009 și nr.

17/2009 ale Tribunalului Dolj.

În

consecință s-a încălcat atât principiul

disponibilității cât și al dreptului la apărare și la

un proces echitabil.

O

altă critică vizează nelegalitatea deciziei instanței de

apel care a reținut în mod greșit că existența

proceselor-verbale de sechestru emise de reclamantă atrage nulitatea

absolută a convenției, aspect care nu prezintă

relevanță deoarece prin perfectarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare

nu operează transferul dreptului de proprietate.

De

asemenea, arată recurenta, din Sentința penală nr. 121/2015 a

Tribunalului Bihor, rezultă că nu s-a analizat valabilitatea

convenției din 6 august 2007 și nu s-a dispus restabilirea

situației anterioare, pentru că nu s-a stabilit existența unui

raport de cauzalitate între infracțiuni și urmarea produsă,

situație în care este eronată concluzia instanței de apel

conform căreia convenția are o cauză ilicită.

Prin

decizia recurată s-a reținut în mod greșit

reaua-credință a pârâtei SC D. SRL la cumpărarea imobilelor prin

raportare la societatea vânzătoare, care avea cunoștință

despre datoriile pe care le avea la reclamantă anterior încheierii

convenției, în condițiile în care procesul-verbal de sechestru nu i-a

fost comunicat și nu a fost înscris în CF anterior semnării

convenției din litigiu.

Ultima

critică vizează nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 9 și art. 10 din O.G. nr.

92/2003 care nu sunt incidente în speță, arată recurenta,

fără a dezvolta un argument corespunzător, respectiv art. 64 din

O.U.G. nr. 51/1998, care reglementează instituirea sechestrului de

către AVAS și nu de către DGRFP.

Dispozițiile

art. 151 din O.G. nr. 92/2003 se aplică în cazul bunurilor mobile, astfel

că în mod greșit s-au aplicat speței, iar potrivit prevederilor

art. 154 din același act normativ, sechestrul constituie o ipotecă

legală care urmărește imobilul indiferent în posesia cui se

găsește, a fost înscris în CF la intabularea dreptului de proprietate

al recurentei, astfel că reclamanta nu are un interes legitim și

actual pentru a solicita anularea convenției de înstrăinare a

imobilelor.

Prin

întâmpinarea depusă intimata DGRFP Brașov a solicitat respingerea

recursului formulat de pârâtă.

Analizând

recursul formulat de pârâta SC D. SRL prin prisma motivelor și

dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este

nefondat.

Astfel,

contrar susținerilor recurentei, decizia instanței de apel cuprinde

în conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. argumentele pentru

care s-a respins excepția autorității de lucru judecat a

Sentinței penale nr. 121/2015 a Tribunalului Bihor, rămasă

definitivă prin Decizia penală nr. 575/2015 pronunțată de

Curtea de Apel Oradea și respectiv motivele pentru care s-au

înlăturat criticile apelantei pârâte referitoare la încălcarea

puterii de lucru judecat a Sentinței nr. 17 din 9 iulie 2009 și nr.

1338 din 2 iulie 2009 ale Tribunalului Dolj.

Din

considerentele deciziei, rezultă în mod evident că în conformitate cu

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., aceste critici au fost examinate cu

prioritate de instanța de apel, motiv pentru care Înalta Curte va

reține că nu sunt fondate criticile întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor

la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. constând în soluționarea greșită a excepției

autorității de lucru judecat a hotărârii penale, Înalta Curte

observă că susținerile recurentei sunt contradictorii.

Pe

de o parte, recurenta dezvoltând argumentele pentru care consideră că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală în

privința modului de soluționare a excepției

autorității de lucru judecat a sentinței penale, arată

că prin hotărârea penală s-a respins cererea reclamantei DGRFP

Brașov de anulare a convenției încheiate la data de 6 august 2007,

iar pe de altă parte, criticând concluziile instanței de apel

referitoare la existența cauzei ilicite a convenției, recurenta

susține că prin Sentința penală nr. 121/2015 a Tribunalului

Bihor, nu s-a analizat valabilitatea convenției și nu s-a dispus

restabilirea situației anterioare încheierii acesteia.

În

aceste condiții, deși identificarea exactă a criticii nu este

posibilă și nu se poate efectua o analiză corespunzătoare a

motivului de nelegalitate, Înalta Curte observă, că prin decizia

recurată, în mod corect s-a respins această excepție, deoarece

din verificarea conținutului hotărârii penale rezultă că în

cadrul procesului penal nu s-a respins cererea reclamantei DGRFP Brașov de

anulare a convenției din 6 august 2007. În hotărârea penală nu

se identifică nicio dispoziție de respingere a acestei cereri, astfel

încât autoritatea de lucru judecat produce efecte doar cu privire la

contractele individualizate în hotărârea penală, respectiv contractul

nr. 2330 din 20 mai 2002, în legătură cu care s-a și admis

excepția autorității de lucru judecat. Aceste efecte nu pot fi

extinse și asupra convenției din litigiu, care nu a făcut

obiectul analizei instanței penale.

Motivul

de recurs privind încălcarea puterii de lucru judecat urmează a fi

înlăturat, deoarece s-a argumentat corect prin decizia recurată

că tribunalul verificând motivele de nulitate ale convenției a

cărei nulitate s-a cerut a se constata a soluționat cauza în limitele

învestirii și nu a verificat transferul dreptului de proprietate

consfințit prin Sentința civilă nr. 1338 din 2 iulie 2009

și nr. 17 din 9 iulie 2009 ale Tribunalului Dolj.

Procedând

astfel, instanța de apel nu a încălcat puterea de lucru judecat a

hotărârii judecătorești menționate, prin care s-a validat

transferul dreptului de proprietate potrivit convenției încheiate între

părți la 6 august 2007, deoarece verificarea valabilității

acestei convenții prin prisma motivelor de nulitate derivate din încălcarea

dispozițiilor art. 966 C. civ. și a celor referitoare la

înstrăinarea bunurilor indisponibilizate prin aplicarea măsurilor

asigurătorii nu poate fi înlăturată prin invocarea

prezumției puterii de lucru judecat a sentinței civilie menționate.

În

alți termeni, sentința prin care s-a dispus ca hotărârea

judecătorească să țină loc de antecontract de

vânzare-cumpărare și intabularea în CF a dreptului de proprietate al

recurentei nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat în scopul salvării

actului care are o cauză ilicită și ignoră interdicția

legală de înstrăinare a unor bunuri indisponibilizate.

De

menționat că și în privința motivelor referitoare la

greșita soluționare a fondului cauzei susținerile recurentei

sunt contradictorii, aceasta susținând pe de o parte că instanța

de apel nu a analizat efectiv condițiile de valabilitate ale

convenției încheiate la data de 6 august 2007, și pe de altă

parte că, în mod greșit s-a reținut existența clauzei

ilicite și a relei-credințe a pârâtei-recurente, cu consecința

constatării nulității convenției.

Cu

toate acestea, Înalta Curte, verificând legalitatea deciziei din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reține în

esență că instanțele de fond constatând în urma

administrării probelor - a căror cenzură este exclusă în

calea de atac a recursului - ca prin încheierea convenției din 6 august

2007 având ca obiect bunuri imobile asupra cărora reclamanta a instituit

măsura sechestrului și că această măsură a fost

înscrisă în CF anterior încheierii convenției, au stabilit că

sunt incidente dispozițiile art. 966 C. civ. potrivit cărora

obligația fondată pe o cauză ilicită este lipsită de

efect.

În

acest context, se impune precizarea că deși în considerentele

deciziei se reține incidența dispozițiilor art. 9 și art.

10 din O.G. nr. 92/2003, aceasta reprezintă o eroare materială,

fără relevanță sub aspectul legalității deciziei

care cuprinde o argumentare corectă a efectelor sechestrului

asigurător aplicat de reclamantă.

În

speță sunt aplicabile dispozițiile art. 129 alin. (8) și

(9) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora procesul-verbal prin care s-a

înființat sechestrul asigurător se comunică pentru înscriere

Biroului de carte funciară.

Prin

înscriere, sechestrul este opozabil tuturor acelora care, după înscriere,

vor dobândi vreun drept asupra imobilului, iar actele de dispoziție

încheiate anterior înscrierii în CF sunt lovite de nulitate absolută.

Analizând

succesiunea actelor, respectiv a datei încheierii convenției a cărei

nulitate s-a cerut a se constata, raportat la data instituirii măsurii

sechestrului asigurător și a înscrierii acestei în CF, prin decizia

recurată s-a argumentat corect că la 6 august 2007, când s-a încheiat

convenția din litigiu, bunurile erau indisponibilizate, că acest fapt

era opozabil semnatarelor convenției, ceea ce exclude posibilitatea

acestora de a se prevala de existența bunei-credințe în momentul

contractării.

Prin

urmare, dispozițiile art. 151 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003, potrivit

cărora de la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile

sechestrate sunt indisponibilizate și respectiv prevederile art. 129 alin.

(8) și 9 din același act normativ, conform cărora existența

unei indisponibilizări a bunului reprezintă interdicție de

vânzare și este sancționată cu nulitatea absolută, au fost

corect aplicate prin decizia recurată, criticile formulate de

recurentă fiind nefondate, urmează a fi înlăturate.

În

consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D. SRL împotriva Deciziei nr.

1873/AP/2016 din 13 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 4 aprilie 2017.

Procesat

de GGC - GV