ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 604/2017

Decizia nr. 604/2017 Asupra recursului constată că; Prin Sentința civilă nr. 533/C din 28 iunie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/62/2014* al Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția autorității de lucru judecat pentru petitul privind constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 2330 din 20 mai 2002 și restabilirea situației anterioare încheierii acestuia cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanta DGRFP Brașov împotriva pârâtelor SC A. SA prin lichidator judiciar B. SPRL și C. S-a admis acțiunea formulată de reclamanta DGRFP Brașov împotriva pârâtelor SC A. SA, prin lichidator judiciar B. SPRL și SC D. SRL și s-a constatat nulitatea absolută a convenției încheiate la data de 6 august 2007 între pârâte, consfințită prin Sentința civilă nr. 1388 din 2 iulie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2009 al Tribunalului Dolj, având ca obiect transferul dreptului de proprietate de la SC A. SA la SC D. SRL asupra suprafeței de teren aparținând SC A. SA, înscrise în CF 10130 Codlea, în suprafață de 499.845,60 mp cu nr. top identificate în dispozitivul sentinței și s-a dispus restabilirea situației anterioare încheierii acestei convenții.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că prin acțiunea formulată reclamanta DGRFP Brașov a solicitat constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 2330 din 20 mai 2002, consfințit prin Decizia civilă nr. 361 din 26 noiembrie 2007 a Tribunalului Brașov și a convenției încheiate la data de 6 august 2007 între pârâtele SC A. SA și SC D. SRL, consfințită prin Sentința civilă nr. 1388 din 2 iulie 2009 a Tribunalului Dolj. Invocând dispozițiile art. 948, art. 966, art. 968, art. 1722, art. 1778 C. civ. și O.G. nr. 92/2003, reclamanta a arătat că prin actele a căror nulitate se solicită a se constata pârâta SC A. SA prin antecontracte sub semnătură privată a vândut pârâtelor imobilele din litigiu, fraudând interesul reclamantei, care în scopul realizării unor creanțe fiscale a procedat în temeiul O.G.

nr. 92/2003 la aplicarea sechestrului conform proceselor-verbale întocmite la datele de 1 noiembrie 2007, 19 noiembrie 2007 și 13 decembrie 2005. Aceste acte au fost înscrise în CF, cu drept de ipotecă legală de rang I imobilele fiind astfel indisponibilizate, neputând fi înstrăinate. Procedând astfel, susține reclamanta, pârâta SC A. SA este de rea-credință pentru că a valorificat bunuri din patrimoniul său, cu încălcarea prevederilor legale referitoare la executarea silită, ale art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ. și respectiv O.G. nr. 92/2003, a fraudat interesul reclamantei, urmărind un scop ilicit constând în încasarea unei sume de bani, fără a i se cuveni. Actele încheiate având o cauză ilicită se sancționează cu nulitatea absolută a actului juridic având în vedere și faptul că vânzarea bunului de sub sechestru, în cunoștință de cauză este supusă aceleiași sancțiuni deoarece are la bază frauda și reaua-credință a vânzătorului și a cumpărătorului.

Prin Sentința civilă nr. 1085 din 5 februarie 2014, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței materiale, soluționarea cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Astfel învestit Tribunalul Brașov prin Sentința civilă nr. 2847 din 16 decembrie 2014 a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, hotărâre care a fost casată cu trimitere spre rejudecare, prin Decizia nr. 195 din 9 martie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că s-a încălcat competența funcțională, cauza fiind soluționată de un complet de contencios administrativ și nu de un complet civil.

În rejudecare după casare, reclamanta DGRFP Brașov a invocat în plus față de argumentele inițiale, excepția autorității de lucru judecat cu privire la petitul privind constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 2330 din 20 mai 2002 încheiat între pârâtele SC A. SA și C., arătând că prin Sentința penală nr. 121 din 7 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Bihor, rămasă definitivă prin Decizia nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a acestui antecontract și s-a dispus restabilirea situației anterioare datei de 29 septembrie 2000 pentru SC A. SA. Prin urmare, arată tribunalul cu privire la acest antecontract, sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc.

pen., în sensul că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, cu consecința că nu vor mai fi analizate motivele de nulitate absolută ale antecontractului și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia, ci va respinge cererea ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat. Referitor la convenția din 6 august 2007, tribunalul a arătat că pârâtele s-au înțeles să stingă obligațiile de plată ale pârâtei SC A. SA față de pârâta SC D. SRL prin trecerea în proprietatea acesteia din urmă a unor suprafețe de teren ale pârâtei SC A. SA.

Întrucât, deși notificată SC A. SA nu s-a prezentat la notariat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, prin Sentința nr. 1388 din 2 iulie 2009 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă prin nerecurare s-a admis acțiunea formulată de SC D. SRL, s-a constatat valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare și s-a dispus ca hotărârea să țină loc de act autentic. Această hotărâre a fost completată prin Sentința nr. 17 din 9 iulie 2009 a Tribunalului Dolj în sensul că s-a dispus și intabularea dreptului de proprietate al reclamantei SC D. SRL asupra terenurilor. La data încheierii acestei convenții exista procesul-verbal de sechestru din data de 13 decembrie 2005, prin care reclamanta DGRFP a procedat la aplicarea acestei măsuri asupra imobilelor aparținând pârâtei SC A. SA, inclusiv asupra terenurilor care au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.

La data sesizării instanței cu acțiunea finalizată prin Sentința nr. 1388/2009 a Tribunalului Dolj erau în vigoare dispozițiile art. 64 din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului și respectiv dispozițiile art. 151 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003, dispozițiile legale potrivit cărora bunurile sechestrate erau indisponibilizate.

În aceste condiții, arată prima instanță, chiar dacă încheierea convenției este anterioară întocmirii proceselor-verbale de sechestru din 1 și 19 noiembrie 2007 și notării ipotecii în CF în favoarea reclamantei, având în vedere că pârâta SC A. SA a fost înștiințată cu privire la datoriile pe care le are față de reclamantă și la faptul că bunurile nu mai pot fi înstrăinate, rezultă că în speță sunt incidente dispozițiile art. 966 C. civ., iar motivele de nulitate absolută pot fi analizate pentru că nu au fost examinate de instanța învestită cu soluționarea dosarului în care s-a pronunțat Sentința nr. 1388 din 2 iulie 2009, în care reclamanta nu a fost parte. Apelul formulat de pârâta SC D. SRL a fost respins prin Decizia nr. 1873 din 13 decembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat a Sentinței penale nr. 121/2015 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin Decizia nr. 575/2015 a Curții de Apel Oradea, instanța de apel a arătat că autoritatea de lucru judecat poate fi invocată doar în raport de contractele pentru care s-a dispus restabilirea situației anterioare. Deși reclamanta s-a constituit parte civilă în dosarul penal, solicitând și anularea convenției din 6 august 2007 încheiată între pârâte, aceasta nu a fost supusă analizei instanței, iar lipsa cercetării judecătorești nu echivalează cu o dispoziție de respingere, motiv pentru care excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă.

Instanța de apel a înlăturat și critica referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 17 din 9 iulie 2009 a Tribunalului Dolj, cu motivarea că hotărârea judecătorească a analizat în limitele învestirii, valabilitatea convenției din litigiu și nu transferul dreptului de proprietate din anul 2009 operat în baza hotărârii judecătorești pronunțate de Tribunalul Dolj. Dispozițiile art. 1201 C. civ. nu sunt incidente deoarece Sentința nr. 1388 din 2 iulie 2009, completată prin Sentința nr. 17 din 9 iulie 2009 s-a pronunțat într-un litigiu având ca obiect prestație tabulară, obiectul prezentei cauze îl constituie solicitarea reclamantei de constatare a nulității absolute a convenției din 6 august 2007, nefiind îndeplinită condiția triplei identități pentru că părțile și cauza sunt diferite, astfel că apelanta nu poate opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Dispozițiile art. 154 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 referitoare la bunurile imobile fac trimitere la prevederile art. 151 alin. (9) din același act normativ, cu consecința ca acestea au fost corect aplicate în speță, iar în conformitate cu art. 9 și art. 10 din O.G. nr. 92/2003, existența unei măsuri de indisponibilizare a bunului interzice vânzarea și este sancționată cu nulitatea absolută. Totodată, arată instanța de apel, prin înscrierea dreptului de ipotecă al reclamantei pentru creanțe bugetare, la data de 5 ianuarie 2006, anterior convenției din 6 august 2007, s-a realizat opozabilitatea față de terți, iar încheierea contractului dintre părți relevă existența unei cauze ilicite și încalcă dispozițiile art. 969 C. civ., motiv pentru care s-au respins și criticile referitoare la aplicarea greșită a acestei dispoziții legale.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC D. SRL, solicitând prin cererea de recurs înregistrată la data de 2 februarie 2017, întemeiată pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei, rejudecarea cauzei, admiterea apelului și respingerea acțiunii, iar prin cererea de recurs înregistrată la data de 3 februarie 2017, întemeiată pe dispozițiile art. 312 alin. (1), 2 și 3, art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a solicitat modificarea deciziei și respingerea acțiunii reclamantei, motivele de recurs fiind în esență aceleași. În dezvoltarea criticilor, recurenta arată în privința motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că decizia instanței de apel nu este motivată, nu cuprinde o analiză a mijloacelor de apărare și a argumentelor pentru care a respins excepția autorității de lucru judecat, încălcând astfel dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Acest motiv de recurs a fost invocat prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2017. Motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - dezvoltate în ambele cereri - vizează soluționarea greșită a excepției autorității de lucru judecat a hotărârii instanței penale prin care, susține recurenta s-a respins cererea reclamantei DGRFP Brașov de anulare a convenției încheiate la data de 6 august 2007, motiv pentru care prin respingerea acestei excepții s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale.

Puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 17 din 9 iulie 2009 a Tribunalului Dolj a fost încălcată, susține recurenta, deoarece în litigiul finalizat prin pronunțarea acestei hotărâri, s-a apreciat că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au formulat obiectul convenției de la 6 august 2007 poate opera, deși bunurile se aflau sub sechestrul aplicat de reclamantă în anul 2005. Reanalizând legalitatea transferului de proprietate prin prisma existenței sechestrului instituit de DGRFP Brașov s-a adus atingere puterii de lucru judecat a acestei sentințe, care trebuie respectată și de reclamantă în calitate de terț față de acel litigiu, pentru că situația juridică constatată de această hotărâre judecătorească nu poate fi ignorată de terți.

Procedând astfel, arată recurenta, instanța de apel, nu a analizat efectiv condițiile de valabilitate ale convenției încheiate la data de 6 august 2007, ci s-a pronunțat asupra transferului dreptului de proprietate, deși prin acțiunea formulată instanța a fost învestită cu cererea de constatare a nulității absolute a convenției și nu cu verificarea transferului dreptului de proprietate în anul 2009, conform Sentinței nr. 1388 din 2 iulie 2009 și nr. 17/2009 ale Tribunalului Dolj. În consecință s-a încălcat atât principiul disponibilității cât și al dreptului la apărare și la un proces echitabil. O altă critică vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel care a reținut în mod greșit că existența proceselor-verbale de sechestru emise de reclamantă atrage nulitatea absolută a convenției, aspect care nu prezintă relevanță deoarece prin perfectarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare nu operează transferul dreptului de proprietate.

De asemenea, arată recurenta, din Sentința penală nr. 121/2015 a Tribunalului Bihor, rezultă că nu s-a analizat valabilitatea convenției din 6 august 2007 și nu s-a dispus restabilirea situației anterioare, pentru că nu s-a stabilit existența unui raport de cauzalitate între infracțiuni și urmarea produsă, situație în care este eronată concluzia instanței de apel conform căreia convenția are o cauză ilicită. Prin decizia recurată s-a reținut în mod greșit reaua-credință a pârâtei SC D. SRL la cumpărarea imobilelor prin raportare la societatea vânzătoare, care avea cunoștință despre datoriile pe care le avea la reclamantă anterior încheierii convenției, în condițiile în care procesul-verbal de sechestru nu i-a fost comunicat și nu a fost înscris în CF anterior semnării convenției din litigiu.

Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 și art. 10 din O.G. nr. 92/2003 care nu sunt incidente în speță, arată recurenta, fără a dezvolta un argument corespunzător, respectiv art. 64 din O.U.G. nr. 51/1998, care reglementează instituirea sechestrului de către AVAS și nu de către DGRFP. Dispozițiile art. 151 din O.G. nr. 92/2003 se aplică în cazul bunurilor mobile, astfel că în mod greșit s-au aplicat speței, iar potrivit prevederilor art. 154 din același act normativ, sechestrul constituie o ipotecă legală care urmărește imobilul indiferent în posesia cui se găsește, a fost înscris în CF la intabularea dreptului de proprietate al recurentei, astfel că reclamanta nu are un interes legitim și actual pentru a solicita anularea convenției de înstrăinare a imobilelor.

Prin întâmpinarea depusă intimata DGRFP Brașov a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă. Analizând recursul formulat de pârâta SC D. SRL prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este nefondat. Astfel, contrar susținerilor recurentei, decizia instanței de apel cuprinde în conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. argumentele pentru care s-a respins excepția autorității de lucru judecat a Sentinței penale nr. 121/2015 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 575/2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea și respectiv motivele pentru care s-au înlăturat criticile apelantei pârâte referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a Sentinței nr. 17 din 9 iulie 2009 și nr. 1338 din 2 iulie 2009 ale Tribunalului Dolj.

Din considerentele deciziei, rezultă în mod evident că în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., aceste critici au fost examinate cu prioritate de instanța de apel, motiv pentru care Înalta Curte va reține că nu sunt fondate criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Referitor la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în soluționarea greșită a excepției autorității de lucru judecat a hotărârii penale, Înalta Curte observă că susținerile recurentei sunt contradictorii.

Pe de o parte, recurenta dezvoltând argumentele pentru care consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală în privința modului de soluționare a excepției autorității de lucru judecat a sentinței penale, arată că prin hotărârea penală s-a respins cererea reclamantei DGRFP Brașov de anulare a convenției încheiate la data de 6 august 2007, iar pe de altă parte, criticând concluziile instanței de apel referitoare la existența cauzei ilicite a convenției, recurenta susține că prin Sentința penală nr. 121/2015 a Tribunalului Bihor, nu s-a analizat valabilitatea convenției și nu s-a dispus restabilirea situației anterioare încheierii acesteia.

În aceste condiții, deși identificarea exactă a criticii nu este posibilă și nu se poate efectua o analiză corespunzătoare a motivului de nelegalitate, Înalta Curte observă, că prin decizia recurată, în mod corect s-a respins această excepție, deoarece din verificarea conținutului hotărârii penale rezultă că în cadrul procesului penal nu s-a respins cererea reclamantei DGRFP Brașov de anulare a convenției din 6 august 2007. În hotărârea penală nu se identifică nicio dispoziție de respingere a acestei cereri, astfel încât autoritatea de lucru judecat produce efecte doar cu privire la contractele individualizate în hotărârea penală, respectiv contractul nr. 2330 din 20 mai 2002, în legătură cu care s-a și admis excepția autorității de lucru judecat.

Aceste efecte nu pot fi extinse și asupra convenției din litigiu, care nu a făcut obiectul analizei instanței penale. Motivul de recurs privind încălcarea puterii de lucru judecat urmează a fi înlăturat, deoarece s-a argumentat corect prin decizia recurată că tribunalul verificând motivele de nulitate ale convenției a cărei nulitate s-a cerut a se constata a soluționat cauza în limitele învestirii și nu a verificat transferul dreptului de proprietate consfințit prin Sentința civilă nr. 1338 din 2 iulie 2009 și nr. 17 din 9 iulie 2009 ale Tribunalului Dolj. Procedând astfel, instanța de apel nu a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești menționate, prin care s-a validat transferul dreptului de proprietate potrivit convenției încheiate între părți la 6 august 2007, deoarece verificarea valabilității acestei convenții prin prisma motivelor de nulitate derivate din încălcarea dispozițiilor art. 966 C. civ.

și a celor referitoare la înstrăinarea bunurilor indisponibilizate prin aplicarea măsurilor asigurătorii nu poate fi înlăturată prin invocarea prezumției puterii de lucru judecat a sentinței civilie menționate. În alți termeni, sentința prin care s-a dispus ca hotărârea judecătorească să țină loc de antecontract de vânzare-cumpărare și intabularea în CF a dreptului de proprietate al recurentei nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat în scopul salvării actului care are o cauză ilicită și ignoră interdicția legală de înstrăinare a unor bunuri indisponibilizate.

De menționat că și în privința motivelor referitoare la greșita soluționare a fondului cauzei susținerile recurentei sunt contradictorii, aceasta susținând pe de o parte că instanța de apel nu a analizat efectiv condițiile de valabilitate ale convenției încheiate la data de 6 august 2007, și pe de altă parte că, în mod greșit s-a reținut existența clauzei ilicite și a relei-credințe a pârâtei-recurente, cu consecința constatării nulității convenției. Cu toate acestea, Înalta Curte, verificând legalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reține în esență că instanțele de fond constatând în urma administrării probelor - a căror cenzură este exclusă în calea de atac a recursului - ca prin încheierea convenției din 6 august 2007 având ca obiect bunuri imobile asupra cărora reclamanta a instituit măsura sechestrului și că această măsură a fost înscrisă în CF anterior încheierii convenției, au stabilit că sunt incidente dispozițiile art. 966 C. civ. potrivit cărora obligația fondată pe o cauză ilicită este lipsită de efect. În acest context, se impune precizarea că deși în considerentele deciziei se reține incidența dispozițiilor art. 9 și art. 10 din O.G. nr. 92/2003, aceasta reprezintă o eroare materială, fără relevanță sub aspectul legalității deciziei care cuprinde o argumentare corectă a efectelor sechestrului asigurător aplicat de reclamantă.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 129 alin. (8) și (9) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora procesul-verbal prin care s-a înființat sechestrul asigurător se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară. Prin înscriere, sechestrul este opozabil tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului, iar actele de dispoziție încheiate anterior înscrierii în CF sunt lovite de nulitate absolută. Analizând succesiunea actelor, respectiv a datei încheierii convenției a cărei nulitate s-a cerut a se constata, raportat la data instituirii măsurii sechestrului asigurător și a înscrierii acestei în CF, prin decizia recurată s-a argumentat corect că la 6 august 2007, când s-a încheiat convenția din litigiu, bunurile erau indisponibilizate, că acest fapt era opozabil semnatarelor convenției, ceea ce exclude posibilitatea acestora de a se prevala de existența bunei-credințe în momentul contractării.

Prin urmare, dispozițiile art. 151 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora de la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate și respectiv prevederile art. 129 alin. (8) și 9 din același act normativ, conform cărora existența unei indisponibilizări a bunului reprezintă interdicție de vânzare și este sancționată cu nulitatea absolută, au fost corect aplicate prin decizia recurată, criticile formulate de recurentă fiind nefondate, urmează a fi înlăturate. În consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 1873/AP/2016 din 13 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 aprilie 2017. Procesat de GGC - GV