Decizia nr. 120/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 4 aprilie 2014 la Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (1), rap. la art. 24 din Legea nr. 176/2010, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Raportului de evaluare nr. 10422/G/II din 12 martie 2014 emis de autoritatea pârâtă, prin care s-a reținut că pentru perioada deținerii funcției de senator au fost identificate elemente de încălcare a legislației privind regimul incompatibilităților, respectiv a art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea 161/2003 și art. 16 alin (2) lit. a) din Legea nr. 96/2006, întrucât simultan cu funcția de senator a deținut și funcția de administrator la două societăți comerciale (în perioada 19 decembrie 2012-16 iulie 2013 a deținut funcția de administrator la SC C. SRL, iar în perioada 19 decembrie 2012 - 03 octombrie 2013 a deținut funcția de administrator la SC D. SRL). În esență, reclamantul a arătat că împotriva firmei SC C. SRL s-a deschis procedura insolvenței iar prin Hotărârea Asociaților nr. 6 din 24 iunie 2010, a fost numit un administrator special în persoana d-lui E., astfel că mandatul său în care a fost numit prin actul constitutiv a încetat el în mod efectiv. În ceea ce privește SC D. SRL reclamantul a arătat că la data de 1 decembrie 2012 și-a dat demisia din funcția de administrator deținută la această firmă.

Soluția instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 107/F din 3 iulie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. 10422/G/II din 12 martie 2014, emis de pârâtă, apreciind în sensul netemeiniciei susținerilor reclamantului.

Cererea de recurs și motivele înfățișate; Împotriva sentinței civile nr. 107/F din 3 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând ca temei de drept al demersului său procesual dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din N.C.P.C. Recurentul reclamant a solicitat, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond iar in subsidiar, casarea sentinței și în urma rejudecării, admiterea contestației sale și anularea raportului de evaluare întocmit de autoritatea pârâtă B. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că, sentința recurată este nemotivată dar și nelegală, în esență, pe considerentul că instanța de fond a tratat cele două incompatibilități reținute în raportul atacat, împreună, nediferențiat, deși situațiile juridice și legislația aplicabilă fiecăreia dintre cele două sunt diferite, SC C. SRL, aflându-se din anul 2010 în procedura insolventei. În privința acestei din urma societăți, asociații au decis în anul 2010 deschiderea procedurii insolvenței, iar prin Hotărârea Adunării Generale a Asociaților nr. 6 din 24 iunie 2010 a fost numit administrator special dl. E. Potrivit art. 3 pct. 30 din Legea nr. 85/2006, mandatul administratorilor statutari încetează la data desemnării administratorului special, situație în raport de care se impunea a se constata că recurentul-reclamant nu mai deținea funcția de administrator al SC C. SRL de la data de 24 iunie 2010, cu mult înainte de data începerii mandatului de senator la 19 decembrie 2012. Referitor la cea de-a doua situație, de incompatibilitate între mandatul de senator și funcția de administrator al SC D. SRL,recurentul-reclamant a arătat că și-a dat demisia din această funcție la data de 01 decembrie 2012, iar la data de 02 decembrie 2012 Adunarea Generală a Asociaților societății a adoptat o hotărâre prin care a luat act de demisie, însă instanța de fond în mod nelegal a interpretat greșit legislația privind registrul comerțului dar și normele legale referitoare la incompatibilități. Astfel, recurentul a susținut că, instanța de fond în mod greșita reținut că reclamantul avea obligația de a înregistra la Oficiul Național al Registrului și Comerțului mențiunile referitoare la demisia sa din funcția de administrator în termen de 15 zile de la data actelor și faptelor supuse obligației de înregistrare, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 26/1990. De fapt, art. 22 alin. (1) din acest act normativ prevede că au această obligație „comercianții”, deci societatea comercială, nu recurentul-reclamant. Concluzionând, recurentul-reclamant a arătat că nu-i poate fi imputată fapta unei alte persoane pentru neefectuarea mențiunilor în Registrul Comerțului, sens în care a invocat și jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în această materie, prin care a fost anterior sancționată o atare interpretare nelegală a textului de lege.

Apărările formulate în cauză; Prin întâmpinarea formulată, intimata B. a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și întemeiată.

Procedura derulată în recurs; În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2015, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 10 februarie 2016, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților la data de 03 iunie 2016. La data de 03 iunie 2016, la primul termen de judecată fixat în ședință publică, recurentul reclamant a înfățișat instanței de recurs un memoriu scris distinct, cuprinzând 3 motive de recurs noi, apreciate a fi de ordine publică (filele 100-105 dosar recurs) constând în aceea că, (i) sentința atacată este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material conținute de art. 20 coroborat cu art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 întrucât instanța de fond a omis să constate nulitatea absolută a actelor efectuate intimata B., că (ii) sentința recurată este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material conținută de art. 12 coroborat cu art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, prin aceea că instanța de fond a omis să constate că evaluarea pretinsei incompatibilități a fost efectuată în mod nelegal fără ca intimata B. să fi fost legal sesizată printr-una din modalitățile prevăzute de lege, și, că (iii) sentința recurată este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material din dreptul Uniunii Europene referitor la protecția datelor cu caracter personal, în special a art. 10, 11 și 13 din Directiva nr. 95/46. La data de 04 noiembrie 2016, de asemeni în cursul soluționării recursului, (filele 113-115 dosar recurs)recurentul-reclamant a formulat, în scris, un nou motiv de recurs de ordine publică, solicitând să se constate că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată încălcarea normelor de drept material referitor la prescripția extinctivă, întrucât în cauză a intervenit prescripția extinctivă a răspunderii administrative, față de perioadele de incompatibilitate reținute, ultima dată la care ar fi putut interveni răspunderea recurentului fiind 03 octombrie 2016. Acestui nou motiv de recurs, dezvoltat în scris, i-a fost atașată și Decizia Curții Constituționale nr. 449 din 2015. În fine, la aceeași dată de 4 noiembrie 2016, recurentul-reclamant a formulat și o cerere de efectuare a unei trimiteri preliminare în validitate și în interpretare, prin care a solicitat ca pe calea procedurii trimiterii preliminare să fie adresate Curții de Justiție Uniunii Europene o serie de întrebări expres menționate. La termenul de judecată de astăzi, 20 ianuarie 2017, recurentul-reclamant a arătat însă, în mod expres că nu mai insistă și nu mai menține cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Soluția instanței de recurs; Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, raportat și la prevederile legale din materia supusă analizei, Înalta Curte, în urma propriului demers de evaluare a probatoriului administrat apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu titlu prealabil, în ceea ce privește motivele de recurs suplimentare, formulate distinct de cererea inițială de recurs și depuse la dosar ulterior împlinirii termenului legal, denumite și apreciate de către recurent ca fiind motive de ordine publică, Înalta Curte reține, raportat la dispozițiile art. 489 alin (3) C. proc. civ., că niciunul dintre acestea nu constituie motiv de casare de ordine publică, cu atât mai mult cu cât, în mod evident, pretinsele neregularități invocate, vizând în esență, modalitatea de întocmire a raportului de evaluare contestat erau în mod efectiv cunoscute la data formulării cererii de recurs și ca atare, se impuneau a fi valorificate prin motivarea recursului, în condițiile art. 485 cu referire la art. 489 C. proc. civ. Drept urmare, aceste motive, formulate și depuse peste termenul legal de recurs urmează a fi apreciate ca fiind tardiv formulate, fără a se impune a mai fi analizate, însă cu precizările ce urmează, și luând act, cu referire la pretinsa încălcare a normelor de drept material din dreptul Uniunii Europene, referitor la protecția datelor cu caracter personal, absorbită în cererea de formulare a unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, că recurentul reclamant a renunțat în mod expres. După cum s-a precizat și în doctrina de specialitate, deși art. 489 alin (3) C. proc. civ. se referă la motive de casare de ordine publică, în realitate se impune să vorbim despre ”excepții de ordine publică”, deoarece neregularitățile nu sunt invocate prin cererea de recurs, ci ulterior, când procesul este în curs și deci mijlocul procesual de invocarea neregularității este excepția și nu motivul. Mai mult, în jurisprudența secțiilor civile a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a conturat, până la acest moment, în aplicarea prevederilor N.C.P.C., interpretarea în sensul că în etapa procesuală a recursului motivele de casare de ordine publică nu pot fi invocate decât de instanță, din oficiu, iar nu și de părțile cauzei sau, mai precis decât atât, nu și de către recurent întrucât o altă parte nu ar fi putut invoca un motiv de casare de ordine publică în absența declarării căii de atac (secția I-a civilă, Decizia nr. 2004 din 21 octombrie 2016). În fine, fără a nega justețea considerațiunilor de mai sus,dată fiind obligativitatea deciziilor Curții Constituționale și deci și a Deciziei nr. 449 din 2015 și a considerentelor acesteia, Înalta Curte urmează a analiza însă susținerea recurentului-reclamant în ceea ce privește pretinsa încălcare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, justificat de împrejurarea că în cauză ar fi intervenit prescripția extinctivă a răspunderii administrative, față de perioadele de incompatibilitate reținute. Prin Decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. al României nr. 625 din 18 august 2015,a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a disp. art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010. Totodată, în considerentele acestei decizii s-a menționat că instanța de contencios administrativ, cu prilejul analizării legalității raportului de evaluare, față de data săvârșirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile care, după cum se arată tot în cuprinsul deciziei, începe să curgă, evident, de la data săvârșirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate. În prezenta cauză, de interes sunt și prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010, conform cărora „activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 (trei) ani după încetarea acestora”. Raportat la considerentele sus enunțate, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu este incidentă prescripția răspunderii administrative, întrucât recurentul s-a aflat într-o funcție publică, neîntrerupt în perioada 2008-2016, iar, pe de altă parte,reținându-se că procedura evaluării a debutat la data de 17 iunie 2011 iar actul administrativ constatator al incidentului de integritate a fost emis la 12 martie 2014. Potrivit legii, pe toată perioada deținerii unei funcții publice cât și pe durata a 3 ani după încetarea acestora, intimata B. este în termenul legal de a putea realiza activitatea de evaluare, prevedere deplin respectată în cauză. Trecând la analiza punctuală a criticilor înfățișate de recurentul reclamant prin cererea de recurs formulată cu respectarea termenelor legale prevăzute în C. proc. civ. și în Legea 554/2004, critici subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin (1) pct. 6 și respectiv pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în urma reverificării și analizării probatoriului administrat raportat la cadrul normativ incident, constată că susținerile sunt întemeiate, în sensul și pentru considerațiunile în continuare expuse. În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că instanța de fond a procedat nelegal tratând cele două incompatibilități reținute prin raportul de evaluare întocmit de autoritatea pârâtă, în mod nediferențiat, deși situațiile juridice dar și legislația aplicabilă fiecăreia dintre cele două sunt în mod evident diferite, una dintre societățile în discuție aflându-se în procedura insolvenței. Recurentul reclamant a investit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a Raportului de evaluare nr. 10422/G/II din 12 martie 2014, emis de autoritatea pârâtă, prin care s-a reținut că pentru perioada deținerii funcției de senator au fost identificate elemente de încălcare a legislației privind regimul incompatibilităților, respectiv a art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și a art. 16 alin (2) lit. a) din Legea nr. 96/2006, întrucât simultan cu funcția de senator a deținut și funcția de administrator la două societăți comerciale (în perioada 19 decembrie 2012-16 iulie 2013 a deținut funcția de administrator la SC C. SRL iar în perioada 19 decembrie 2012 - 03 octombrie 2013 a deținut funcția de administrator la SC D. SRL). Este adevărat, astfel cum susține recurentul-reclamant, că instanța de fond, analizând situațiile de incompatibilitate cu care a fost investită, le-a tratat împreună, fără nicio distincție, făcând trimitere numai la prevederile cuprinse în Legea nr. 26/1990, privind registrul comerțului. Instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, arătând, prin considerentele înfățișate în susținerea soluției adoptate că, întrucât pierderea funcției de administrator deținută la cele două societăți este opozabilă terților numai din momentul efectuării mențiunii în registrul comerțului, în condițiile art. 5 alin. (1) din Legea 26/1990, rezultă că orice faptă neînregistrată nu este opozabilă terților și deci și nici pârâtei B., astfel că susținerile reclamantului în sensul că la data validării sale în funcția de senator nu încălcase prevederile legale incidente, nu pot fi reținute. Înalta Curte arată că nu împărtășește opinia și nici interpretarea dată de către prima instanță prevederilor legale aplicabile. Se reține astfel, sub un prim aspect, în ceea ce privește nelegalitatea sentinței atacate, în acord și cu criticile recurentului-reclamant, că motivarea hotărârii este în mod evident deficitară și inexactă în ceea ce privește situația incompatibilității reținute în sarcina recurentului, născută în legătură cu S.C. SC C. SRL, societate cu privire la care asociații au decis în anul 2010 deschiderea procedurii insolvenței și numirea unui administrator special prin Hotărârea Adunării Generale a Asociaților numărul 6 din 24 iunie 2010, în persoana dlui E. Lipsa clarității și preciziunii motivării soluției adoptate ce derivă din ne-analizarea incidenței prevederilor Legii 85/2006,ca și a susținerilor și apărărilor înfățișate pe acest aspect de către recurentul-reclamant, se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciat astfel ca fiind întemeiat de către instanța de control judiciar. Înalta Curte apreciază totodată că întemeiate sunt și criticile recurentului - reclamant subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în greșita aplicare și interpretarea prevederilor legale incidente situației concrete a recurentului reclamant, raportat la conținutul înscrisurilor depuse la dosar. Potrivit raportului de evaluare contestat în cauză, în perioada 26 iunie 2008-18 decembrie 2012 reclamantul-recurent a exercitat mandatul de consilier județean în cadrul Consiliului Județean Brașov, iar începând cu data de 19 decembrie 2012 a deținut funcția de senator în Parlamentul României. Prima situație de incompatibilitate reținută în raportul contestat este cea între mandatul de senator al recurentului-reclamant și funcția de administrator la SC C. SRL. Reverificând probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că, în mod nelegal și pe baza unei greșite aplicări și interpretări a prevederilor legale incidente, instanța de fond a reținut că subzistă în acest context starea de incompatibilitate a reclamantului, în sensul art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003. Potrivit textului de lege sus-menționat, calitatea de deputat și senator este incompatibilă cu funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societăți comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice. În conformitate cu dispozițiile art. 83 alin. (1) din același act normativ, deputatul sau senatorul care se află în incompatibilitate, va informa în termen de 15 zile Biroul permanent al Camerei din care face parte, iar potrivit alineatului 2 al textului de lege, în termen de 30 de zile de la expirarea celor 15 zile va opta între mandatul de parlamentar și funcția care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre funcții. Aceleași dispoziții referitoare la existența stării de incompatibilitate și la termenele pentru manifestarea opțiunii între funcțiile incompatibile sunt cuprinse și în Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor și anume art. 15 alin. (1) lit. a) și respectiv art. 18. În prezenta cauză însă, față de situația de fapt concretă, deplină relevanță prezintă prevederile art. 3 pct. 30 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, potrivit cu care ”mandatul administratorilor statutari încetează la data desemnării administratorului special”. Drept urmare, mandatul de administrator al recurentului-reclamant la această societate comercială a încetat de drept în temeiul legii, întrucât asocia ț ii societă ț ii SC C. SRL au decis în anul 2010 deschiderea procedurii insolven ț ei, ș i, în consecin ț ă,prin hotărârea Adunării Generale a Asociaților nr. 6 din 24 iunie 2010 a fost numit un administrator special al societă ț ii, în persoana dlui E., fiind astfel lipsită de relevanță juridică și în opinia instanței de control judiciar împrejurarea că la Oficiul Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Brașov hotărârea denumirea administratorului special a fost depusă spre înregistrare abia la data de 16 iulie 2013. Mențiunile din registrul comerțului au, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rolul de a asigura opozabilitatea față de terți, însă efecte juridice, sub aspectul existenței sau nu a stării de incompatibilitate, în sensul vizat de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și art. 16 alin (2) din Legea nr. 96/2006 produc înscrisurile, depuse la dosar, care atestă că mandatul de administrator al recurentului reclamant la SC C. SRL a încetat în temeiul legii, la data de 24 iunie 2010, la momentul numirii administratului special, deci anterior datei de începere a mandatului sau de senator, la 19 decembrie 2012. Pe de altă parte, Înalta Curte a arătat constant în practica sa faptul că textul normei juridice trebuie interpretat teleologic, fiind evident - încă din denumirile Legii nr. 161/2003 și Legii nr. 176/2010 - că scopul acestor reglementări a fost acela de asigurare a unui climat de integritate și de transparență în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoanele în cauză să adopte o conduită de natură să împiedice deturnarea atribuțiilor specifice funcției sau demnității publice în scop personal, interesând deci nu simpla deținere a unei funcții/calități considerate incompatibilă (astfel cum eronat a reținut instanța de fond), ci exercitarea efectivă sau posibilitatea reală și imediată de a exercita. Referirile jurisprudențiale, de mai sus, sunt deplin aplicabile și în ceea ce privește cea de-a doua situație de incompatibilitate în care s-a susținut ca s-a aflat reclamantul-recurent, reținută în raportul de evaluare contestat, între mandatul de senator și funcția de administrator la SC D. SRL. Și sub acest aspect, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile și susținerile recurentului-reclamant, apreciind, contrar celor reținute de prima instanță, că ceea ce prezintă deplină relevanță juridică în contextul factual arătat este data la care recurentul-reclamant și-a prezentat demisia din funcția de administrator al societății SC D. SRL și nu data obținerii mențiunii corespunzătoare în registrul comerțului, mențiune care, după cum s-a arătat deja, are rolul de a asigura opozabilitatea față de terți, însă nu prezintă efecte juridice, sub aspectul existenței sau inexistenței stării de incompatibilitate, în sensul vizat de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și art. 16 alin (2) din Legea nr. 96/2006 Împrejurarea că solicitarea recurentului privind demisia sa din funcția de administrator la SC D. SRL a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului Brașov la data de 7 octombrie 2013 (fila 134 dosar fond) nu-i este imputabilă recurentului-reclamantului care a prezentat cererea organului competent să ia act de demisie, la data de 1 decembrie 2012, de asemeni anterior datei începerii mandatului de senator, la 19 decembrie 2012, cererea sa fiind legal înregistrată sub nr. 21 din 01 decembrie 2012 (fila 133 dosar fond), Prin urmare, constatând că motivele de recurs invocate sunt întemeiate și că hotărârea pronunțată de instanța de fond este rezultatul gre ș itei aplicări a normelor de drept material incidente, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, admiterea recursului declarat de recurentul-reclamant, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii reclamantului A., cu consecința anulării Raportului de evaluare nr. 10422/G/II din 12 martie 2014, emis de pârâta B., cu aplicarea art. 453 C. proc. civ., privind acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea recurentului, conform chitanțelor aflate la dosar.