ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1118/2016

Decizia nr. 1118/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, anularea Raportului de evaluare încheiat sub nr. 10423/G/II din 12 martie 2014 de către Inspecția de Integritate, comunicat la data de 14 martie 2014.

Prin sentința civilă nr. 2296 din 08 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a anulat Raportul de evaluare nr. 10423/G/II din 12 martie 2014 emis de către pârâtă, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei, onorariu de avocat, cenzurat conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta arată că raportul de evaluare contestat de intimatul-reclamant a reținut că domnul A., senator în Senatul României, a încălcat regimul juridic al incompatibilităților prin nerespectarea dispozițiilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, întrucât a deținut calitatea de senator în Senatul României, concomitent cu deținerea funcției de administrator al SC C. SRL.

Apreciază recurenta că raționamentul primei instanțe este bazat pe o interpretare eronată a prevederilor legale incidente, aceasta pronunțând o hotărâre dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Arată recurenta că legiuitorul a stabilit foarte clar care sunt incompatibilitățile funcției de senator, una dintre acestea fiind calitatea de administrator la o societate comercială, iar faptul că reclamantul nu a depus înscrisurile necesare pentru a respecta regimul de publicitate și opozabilitate prevăzut de legile privind societățile comerciale atrage starea de incompatibilitate.

Subliniază recurenta că textul art. 5 din Legea nr. 26/1990 este clar și face mențiune la faptul că înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului, ori de la publicarea lor în M. Of. al României, Partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel, iar persoana care are obligația de a cere o înregistrare nu poate opune terților actele ori faptele neînregistrate.

Mai arată recurenta că revocarea din funcția de administrator nu produce efecte juridice față de terți decât după înregistrarea acestei mențiuni la registrul comerțului, iar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Registrul comerțului este public”.

În opinia recurentei, din interpretarea dispozițiilor legii rezultă că mențiunile existente în Registrul Comerțului sunt publice și constituie „oglinda” evoluției societății comerciale, orice faptă neînregistrată nefiind opozabilă terților; per a contrario, orice act sau faptă înregistrată, beneficiază de o prezumție de veritate, opozabilă erga omnes. În consecință, mențiunile privind modificările intervenite sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea lor în M. Of. al României, Partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune.

Arată recurenta că, deși societatea comercială nu a depus la registrul comerțului cererea de mențiuni având ca obiect demisia reclamantului din funcția de administrator, acesta avea posibilitatea să solicite personal înregistrarea respectivei modificări, în temeiul art. 22 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, astfel că intimatul nu poate opune o eventuală demisie din funcția de administrator la o societate comercială, demisie neurmată de modificarea mențiunilor de la registrul comerțului.

Punctează recurenta că, prin înscrierea în cadrul Registrului Comerțului, se încearcă evitarea unor situații de aparență juridică, astfel încât persoana să continue să exercite atribuțiile și activitatea în cadrul societății comerciale în urma unor decizii și proceduri interne, care să fie invocate atunci când situația o cere. Chiar dacă reclamantul poate pretinde că a realizat demersuri pentru ieșirea din incompatibilitate, nu a depus toate diligențele necesare pentru a ieși din starea de incompatibilitate, având în vedere și aspirațiile politice ale acestuia.

Apreciază recurenta că, în consecință, chiar dacă ipotetic s-ar accepta interpretarea primei instanțe, în sensul că „mențiunile din Registrul Comerțului au rolul de a asigura opozabilitatea față de terți și nicidecum de a crea situații juridice”, situația de incompatibilitate a intimatului nu ar fi înlăturată în situația de față, deoarece reclamantul A. a făcut demersuri pentru încetarea calității de administrator, dar nu a epuizat toate mijloacele stabilite de lege privind înlăturarea stării de incompatibilitate în sensul depunerii diligențelor necesare privind publicitatea și opozabilitatea în Registrul Comerțului, rămânând în continuare, în lumina legii, administrator al societății comerciale menționate.

În concluzie, arată recurenta, prin hotărârea atacată instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit prevederile de drept material citate în cuprinsul motivării recursului, în speță dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, de care nu s-a ținut cont în motivarea sentinței, iar, în plus, prevederile art. 4 din Legea nr. 26/1990 nu au fost coroborate cu cele ale art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, situație care atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din N.C.P.C., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentei se axează pe inopozabilitatea actului de demisie al intimatului-reclamant din funcția de administrator al SC C. SRL, datorită neînregistrării în Registrul Comerțului a mențiunilor referitoare la încetarea acestui mandat, respectiv la desemnarea unui nou administrator.

În speță, prin Raportul de evaluare nr. 10423/G/II din 12 martie 2014 întocmit de B. s-a constatat că reclamantul A. s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 19 decembrie 2012

- 11 februarie 2013, încălcând regimul juridic al incompatibilităților prin nerespectarea dispozițiilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, întrucât a deținut calitatea de senator în Senatul României, concomitent cu deținerea funcției de administrator al SC C. SRL.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamantul a efectuat demersurile necesare pentru înlăturarea stării de incompatibilitate în sensul că a notificat Biroul Permanent al Senatului (notificare către Biroul Permanent al Senatului din data de 27 decembrie 2012) cu privire la starea de incompatibilitate în care se afla, respectiv și-a depus demisia din funcția de administrator la SC C. SRL (demisie înregistrată în registrul SC C. SRL cu nr. 1 din 25 ianuarie 2013).

Suplimentar, reclamantul a transmis, la data de 29 ianuarie 2013, o nouă informare către Biroul Permanent al Senatului, prin care aducea la cunoștința Biroului despre faptul că acesta a demisionat din funcția de administrator al SC C. SRL, optând pentru calitatea de senator în Senatul României.

În raportul de evaluare contestat, pârâta a reținut că reclamantul A. a deținut concomitent următoarele funcții/calități:

În urma analizei probelor administrate în cauză, instanța de fond a apreciat în mod justificat că nu subzistă starea de incompatibilitate a reclamantului, în sensul art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, potrivit căruia: „Calitatea de deputat și senator este, de asemenea, incompatibilă cu: a) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societăți comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice.”

În raportul de drept public, referitor la evaluarea stării de incompatibilitate, relevantă este, așadar, exercitarea concomitentă a demnității publice și a funcției de administrator într-o societate.

În conformitate cu dispozițiile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, deputatul sau senatorul care se află în incompatibilitate, va informa în termen de 15 zile Biroul Permanent al Camerei din care face parte, iar, potrivit alin. (2) al textului de lege, în termen de 30 de zile de la expirarea celor 15 zile va opta între mandatul de parlamentar și funcția care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre funcții.

Aceleași dispoziții referitoare la existența stării de incompatibilitate și la termenele pentru manifestarea opțiunii între funcțiile incompatibile sunt cuprinse și în Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor și anume art. 15 alin. (1) lit. a) și respectiv art. 18, forma în vigoare la data efectuării demersurilor de către reclamant.

Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut Curtea de apel că reclamantul nu a încălcat regimul juridic al incompatibilităților, deoarece în termenul prevăzut de art. 18 din Legea nr. 96/2006 a îndeplinit, respectiv la data de 27 decembrie 2012, obligația de încunoștințare a Biroului Permanent, iar termenul de opțiune de 30 de zile prevăzut de același articol curge de la data de încunoștințare, respectiv de la data de 27 decembrie 2012.

Curtea a reținut în mod corect că la data de 25 ianuarie 2013 reclamantul a demisionat din funcția de administrator, demisie înregistrată în registrul societății și depusă la Biroul Permanent al Senatului.

La data de 29 ianuarie 2013 la Biroul Permanent al Senatului a fost înregistrată opțiunea exprimată de către reclamant în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 18 din Legea nr. 96/2006, astfel încât pârâta avea posibilitatea obiectivă de lua cunoștința încă din data de 29 ianuarie 2013 de manifestarea de unilaterală de voință a reclamantului în sensul demisiei din funcția de administrator, astfel cum în mod justificat a apreciat instanța de fond.

Sancțiunea inopozabilității față de terți a mențiunilor neînregistrate, care rezultă din art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului și din art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, nu este aplicabilă și în cazul raportului juridic dedus judecății, care se referă la evaluarea stării de incompatibilitate privind demnitățile publice.

Din analiza si interpretarea prevederilor art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului rezultă că înregistrarea în registrul comerțului constituie o formalitate necesară exclusiv pentru opozabilitatea actului, iar nu și pentru valabilitatea sa, în sensul că actul ori faptul își produce efecte încă de la data întocmirii sale, dar nu va putea fi opus unor terți decât după îndeplinirea formalităților de înregistrare sau în condițiile alin. (2).

Astfel cum în mod corect a reținut Curtea de apel, dacă s-ar aprecia că menționarea în Registrul Comerțului este o condiție de validitate a actului, iar nu de opozabilitate, atunci prevederile alineatului 2 ar fi lipsite de efecte, întrucât actul nevalabil nu poate fi opus societății sau asociaților săi și cu atât mai puțin unor terți.

Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, persoana care are obligația de a cere o înregistrare nu poate opune terților actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceștia, textul urmând a primi interpretarea potrivit căreia autoritatea publică pârâtă avea în mod obiectiv și cert posibilitatea de a solicita la expirarea perioadei prevăzute de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 96/2006 toate informațiile vizând posibila existență a unor situații de incompatibilitate în privința membrilor Senatului.

În opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, în fapt și în drept calitatea reclamantului de administrator al societății comerciale a încetat la data la care a fost înregistrată cererea de demisie în registrele acestei societăți, precum și în cadrul evidențelor Senatului României, cerere a cărei înregistrare și legalitate nu au fost contestate de către pârâtă.

Reclamantul a renunțat la această calitate în termenul prevăzut de lege în acest scop, cu efecte opozabile atât instituției care i-a validat mandatul de senator, cât și pârâtei B., care avea posibilitatea de a lua cunoștință despre toate aceste împrejurări constatate prin înscrisurile depuse la dosar, astfel că nu îi revenea acestuia obligația de a finaliza procedura de efectuare a mențiunilor în registrele prevăzute de lege pentru operarea acestora, ci exclusiv societății comerciale în cauză, prin noile organe de conducere ale acesteia, respectiv noul administrator.

Posibilitatea prevăzută de dispozițiile legale, menționată de către recurentă, potrivit căreia orice persoană interesată poate solicita efectuarea acestor mențiuni, nu poate fi interpretată în sensul că reclamantul nu și-ar fi exercitat o astfel de posibilitate, în condițiile în care starea de incompatibilitate ar fi subzistat exclusiv în cazul în care acesta nu renunța la calitatea reținută prin actul de evaluare și această stare nu era înlăturată în termenul prevăzute de lege.

În speță, data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă terților, inclusiv B. sau Senatului României, din data de 30 ianuarie 2013, neavând relevanță data la care Oficiul Registrului Comerțului a operat efectiv această mențiune cu efecte de opozabilitate în cadrul raporturilor juridice civile, iar nu de drept public, pentru care dispozițiile legale speciale prevăd o altă procedură de încetare a situației de incompatibilitate a senatorilor și deputaților.

În mod corect a concluzionat instanța de fond că reclamantul a adus la cunoștința conducerii Senatului situația în cauză la data de 27 decembrie 2012, în mai puțin de 15 zile de la validarea mandatului, iar la data de 29 ianuarie 2013 și-a exprimat și opțiunea în sensul demisionării din funcția de administrator al societății comerciale, opțiune formalizată la data de 15 ianuarie 2013 prin decizia asociatului unic al acestei societăți, deci înlăuntrul termenului prevăzut de art. 18 din legea anterior menționată, împrejurare comunicată ulterior și pârâtei B. în cadrul procedurii de evaluare, care însă, în mod nejustificat, nu a luat în considerare înscrisurile din care rezulta cu evidență inexistența stării de incompatibilitate în sensul dispozițiilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, republicată.

În aplicarea prevederilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea B., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, B. nu se găsește în poziția terțului căruia nu îi este opozabil actul de demisie datorită neînregistrării mențiunilor corespunzătoare în Registrul Comerțului (situație specifică raporturilor juridice de drept civil privat), ci este autoritatea statului învestită cu atribuția verificării existenței incompatibilității, prin raportare la prevederile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, există o practică constantă, consolidată, conform căreia starea de incompatibilitate prevăzută de Legea nr. 161/2003 nu există dacă se face dovada înregistrării demisiei la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată (a se vedea în acest sens soluția de unificare a jurisprudenței din 7 noiembrie 2013).

Astfel, recurenta-pârâtă era datoare să cerceteze dacă în speță este întrunită ipoteza unei astfel de exercitări, de către intimatul-reclamant, a funcției de administrator în perioada reținută prin raportul de evaluare, cercetări care nu se pot limita la mențiunile din Registrul Comerțului.

Pe cale de consecință, în mod legal și temeinic, prima instanță s-a raportat la actul de demisie invocat de către intimatul-reclamant, în considerarea prevederilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, conform cărora funcția de administrator se exercită în condițiile unui contract de mandat, încetând, deci, prin renunțarea mandatarului la mandat, adică prin demisia administratorului.

Raportat la probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că intimatul-reclamant a demisionat din funcția de administrator la data de 25 ianuarie 2013, relevantă în acest sens fiind cererea de demisie.

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 82 alin. (1) lit.  a) din Legea nr. 161/2003, constatând, în mod legal și temeinic, că nu a existat starea de incompatibilitate reținută în raportul de evaluare contestat, dat fiind că, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, intimatul-reclamant a urmat procedura îndeaproape, respectiv și-a manifestat opțiunea și a depus cererea de demisie cu respectarea termenelor prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, fiind pronunțată cu respectarea normelor de drept material incidente, neregăsindu-se motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 2296 din 08 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2016.