ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 664/2017

Decizia nr. 664/2017

Asupra

conflictului negativ de competență de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data

de 5 februarie 2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA

și intervenientul forțat C., a solicitat plata sumei de 50.000 lei,

cu titlul de daune materiale și 100.000 lei, cu titlul de daune morale.

În drept

au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 1357, art. 1381,

art. 1388, art. 1391 C. civ., Legea nr. 136/1995.

Prin

sentința civilă nr. 5043 din 2 septembrie 2016, Tribunalul

București

a

admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Sibiu.

În

motivarea sentinței, tribunalul a reținut că. potrivit art. 99 alin.

(2) C. proc. civ., competența se stabilește în raport de aceea

pretenție care atrage competența instanței mai înalte în grad.

În speță,

pretenția privind daunele morale are valoarea cea mai mare, 100.000 lei,

dar aceasta se afla în limitele ce atrag competența judecătoriei,

potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 6695 din 12 decembrie 2016, Judecătoria

Sibiu

a admis

excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamant,

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut că legea procedurală

prevede expres o competență alternativă, prin art. 113 pct. 9

raportat la art. 116 C. proc. civ.

Drept

urmare, reclamantul are posibilitatea să aleagă între mai multe

instanțe competente teritorial să examineze temeinicia

pretențiilor sale, instanțe determinate în funcție de

circumscripția instanței în cadrul căreia a fost

săvârșită fapta ilicită sau unde s-a produs prejudiciul.

Reclamantul,

prin acțiunea introductivă,a înțeles să investească

din punct de vedere teritorial, instanța judecătorească unde a

fost săvârșită fapta ilicită, respectiv București,

uzând astfel de prerogativa conferită de art. 116 C. proc. civ.

Din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că instanța în a cărei

circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită și s-a

produs prejudiciul este Judecătoria sectorului 1 București.

Prin

sentința civilă nr. 709/2017 din 24 februarie 2017, Judecătoria

sectorului 1 București

a

admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

A

constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat

cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru

soluționarea acestuia.

În

motivarea sentinței, s-a reținut că Tribunalul București a

dispus declinarea competenței de judecare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sibiu, având în vedere criteriul instituit de art. 107 alin.

(1) C. proc. civ. care, însă, față de excepția

necompetentei teritoriale invocată de reclamant prin întâmpinarea

depusă în fața acestei instanțe, a declinat competența în favoarea

Judecătoriei sectorului 1, în considerarea dispozițiilor art. 113 alin.

(1) pct. 9 C. proc. civ., fapta ilicită având loc în raza acestei

instanțe.

Potrivit

art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe

deopotrivă competente. Aceasta înseamnă că, în speță,

fiind vorba de o competență relativă, numai pârâtul ar putea

cere decimarea competenței la una dintre instanțele competente - în

cauză, Judecătoria Sibiu ori Judecătoria sectorului 1

București.

Or,

reclamantul a introdus acțiunea la o instanță necompetentă

(Tribunalul București), textul neinstigând, astfel ca nu se poate

considera că a ales instanța competentă teritorial, în notele

depuse la Judecătoria Sibiu considerând că atât Judecătoria

sectorului 1, cât și Judecătoria sectorului 2 sunt instanțe

competente teritorial.

Pe de altă

parte, și momentul procesul la care a invocat excepția, face ca excepția

necompetenței teritoriale să fi trebuit să nu fie avută în

vedere de Judecătoria Sibiu, aceasta fiind investita în mod corect, în

lipsa alegerii de către reclamant, prezent de altfel la momentul punerii

în discuție a excepției, necompetentei materiale, reclamantul fiind

reprezentant de avocat, consecința admiterii excepției necompetenței

materiale punând evident problema alegerii unei instanțe din punct de

vedere al competentei teritoriale.

Reclamantul nu

poate veni ulterior și invoca excepția necompetenței

teritoriale, cu încălcarea dispozițiilor art. 116 C. proc. civ.

și art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la conflictul

negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Regula de drept

comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în

dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora,

cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a

cărei circumscripție domiciliază sau își are sediu pârâtul,

dacă legea nu dispune astfel.

Această

regulă se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală

care să stabilească o altă instanță competentă

din punct de vedere teritorial.

Sunt însă situații

în care legea stabilește o competență teritorială

alternativă astfel încât, pe lângă instanța de la domiciliul

pârâtului, mai sunt competente și alte instanțe.

Totodată,

condițiile privind invocarea excepției necompetenței sunt

stabilite de art. 130 C. proc. civ.

Raportat

ia aceste dispoziții legale, rezultă faptul că instanța

poate invoca din oficiu necompetența generală a instanțelor

judecătorești, necompetența materială și

necompetența teritorială de ordine publică.

În schimb,

necompetența teritorială de ordine privată poate fi invocata

doar de pârât, conform an. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru

a stabili dacă în prezenta cauză, necompetența teritorială

este de ordine privată trebuie avute în vedere dispozițiile art. 129

și art. 126 C. proc. civ. Din analiza coroborată a art. 129 alin. (2)

pct. 3 și alin. (3) C. proc. civ., necompetența teritorială este

de ordine publică în situațiile în care legiuitorul a stabilit

competența exclusivă a unei instanțe de același grad

și părțile no o pot înlătura, în caz contrar fiind de

ordine privată.

În ceea

ce privește posibilitatea părților de a alege competența

altei instanțe, art. 126 C. proc. civ. prevede că în cazul litigiilor

născute, părțile, pot conveni chiar și prin declarație

verbală dată în fața instanței ca procesele privitoare la

bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună

să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii,

ar fi competente teritorial să le judece, în afară de situația

când competența este exclusivă.

Având

în vedere că obiectul prezente cauze nu atrage competența

teritorială exclusivă a unei instanțe și că nu

privește drepturi de care părțile nu pot să dispună,

norma privind competența de soluționare a cauzei este de ordine

privată.

Art.

16 C. proc. civ., prevede că, în toate cazurile de competență

teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe

deopotrivă competente aparține reclamantului.

În speță,

reclamantul A. a introdus cererea de chemare în judecată la o

instanță necompetentă material potrivit legii, și, la

momentul punerii în discuție a excepției necompetenței materiale

a tribunalului, reclamantul, prezent prin apărător ales, nu a

făcut alegerea uneia dintre instanțele deopotrivă competente

teritorial să judece pricina.

Așa

fiind, Tribunalul București a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea judecătoriei Sibiu, instanță

competentă material, excepția necompetenței materiale a

tribunalului fiind invocată de către pârâta SC B. SA, prin

întâmpinare, cu respectarea dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Ca

urmare, ulterior acestui moment procesual, nici reclamantul și nici

instanța legai investită (Judecătoria Sibiu) nu mai puteau

reveni asupra competenței astfel fixate, întrucât, potrivit art. 130 alin.

(3) C. proc. civ., această competență putea fi contestată

numai de către pârâtă cel târziu până la prima zi de

înfățișare.

Având

în vedere că în fața Tribunalului București, Ia momentul

discutării necompetenței materiale a instanței, reclamantul nu a

înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 116 C. proc. civ.

și să opteze pentru una dintre instanțele prevăzute de art.

115 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Sibiu, astfel fiind legal

investită cu soluționarea pricinii, trebuia sa constate că este

competentă să judece prezenta cauză și nu putea să se

desesizeze în favoarea unei alte instanțe.

Față

de considerentele reținute șl de prevederile legale incidente, Înalta

Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

judecătoriei Sibiu.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Stabilește

competența de soluționare a cererii de chemare in judecată

formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și

cu intervenientul C., având ca obiect „pretenții - Legea nr. 136/1995 în

favoarea Judecătoriei Sibiu.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 5 aprilie 2017.