ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2285/2016

HOTĂRÂRE

22.11.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2285/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 2285/2016

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 6 aprilie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comuna Tămășeu, Comuna Sălard, Comuna Chișlaz și orașul Săcuieni, reconstituirea vechimii în muncă pentru perioada 01.08.1973-15.07.1985 și obligarea pârâtelor la eliberarea unei adeverințe care să ateste vechimea în muncă și salariul încasat.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a prestat activitate ca jurisconsult și secretar, în perioada 01.08.1973-15.07.1985, în cadrul Cooperativelor Agricole de Producție din jud. Bihor, respectiv Biharia, Salard, Modos, Săcuieni, Cadea, Chișlaz și Tămășeu, că perioadele de activitate la fiecare cooperativă în parte sunt atestate de adeverința nr. 76 eliberată la data de 04.03.1987 de Uniunea Județeană a Cooperativelor Agricole de Producție Bihor.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 279 C. muncii și ale Legii nr. 263/2010.

Prin sentința nr. 500/LM din 28 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, s-a admis excepția de necompetență teritorială a instanței și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A. în favoarea Tribunalului București, secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În considerentele hotărârii s-au reținut următoarele:

Tribunalul Bihor a constatat că cererea de chemare în judecată are ca obiect o acțiune în constatare, respectiv de reconstituire a vechimii în muncă, de competența tribunalului, față de dispozițiile art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 și ale art. 95 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitatea cu art. 129 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., necompetență este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Față de norma de competență teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii, astfel de litigii, de natura celui din cauză, sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul.

Chestiunea juridică care interesează în cauză, a reținut instanța, în raport de acest text legal, este aceea de interpretare a noțiunii de domiciliu.

Din cuprinsul acțiunii, rezultă că reclamanta are domiciliul în Germania, ceea ce face incidente dispozițiile art. 1072 C. proc. civ., care prevăd că: „Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București”.

Așa fiind, cum domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 1072 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (2) C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența teritorială aparține Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat sentința nr. 8625 din 04 octombrie 2016, prin care, la rândul său, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței. A declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. în favoarea Tribunalului Bihor. Constatând ivit conflictul negativ de competență, în baza art 134 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din dispozițiile legale menționate mai sus rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, fiind determinată de domiciliul reclamantului sau de cel al locului de muncă, astfel că instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Bihor, având în vedere că reclamanta a avut locul de muncă în cadrul Cooperativelor Agricole de Producție din jud. Bihor.

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect cererea prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comuna Tămășeu, Comuna Sălard, Comuna Chișlaz și orașul Săcuieni, reconstituirea vechimii în muncă pentru perioada 01.08.1973-15.07.1985 și obligarea pârâtelor la eliberarea unei adeverințe care să ateste vechimea în muncă și salariul încasat.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, se constată că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 C. muncii, stipulează în alin. (1) că „judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii”, iar alin. (2) prevede că „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința”.

Pe de altă parte, în stabilirea instanței competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Art. 216 din același act normativ stipulează că „dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.”

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ., „reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”.

Se reține, așadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că s-a instituit o competență alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie cea de la locul de muncă.

Or, în speță, prin acțiunea înregistrată la data de 6 aprilie 2016, reclamanta, care are domiciliul în Germania, a învestit Tribunalul Bihor, respectiv instanța judecătorească competentă de la fostul său loc de muncă, cu soluționarea acțiunii.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bihor, reclamanta a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Bihor nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, care nu este de ordine publică.

Opțiunea reclamantei de a sesiza, fie instanța de la locul în care se desfășurau raporturile de muncă, fie pe cea de la domiciliul existent la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate.

Împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, reclamanta nu mai avea calitatea de angajat al intimatelor nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la domiciliul acesteia, atâta vreme cât dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul în care rațiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competență, a fost aceea a stabilirii competenței teritoriale a instanțelor și în funcție de locul de muncă al reclamantului din perspectiva faptului că toate documentele ce urmează a fi analizate se regăsesc la sediul fostului angajator.

În considerarea celor ce preced, competența soluționării acțiunii revine Tribunalului Bihor.