ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2018

Decizia

nr. 119/2018

Asupra

contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin

încheierea nr. 1640 din 24 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a fost respinsă cererea

formulată de petenta A. prin procurator B. privind strămutarea

pricinii care face obiectul Dosarului nr. x/2/2017 al Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Împotriva

acestei hotărâri petenta A. a formulat a contestație în anulare prin

care a solicitat anularea încheierii, întemeiată pe disp. art. 506 C.

proc. civ.

În motivarea

cererii, se susține că hotărârea atacată trebuie

anulată, întrucât toate hotărârile din cauză au fost

pronunțate cu încălcarea dreptului contestatoarei la un proces

echitabil, dreptul la demnitate, nu a avut apărători aleși

și nici din oficiu, fiind respinsă pe nedrept cererea contestatoarei,

în raport de probele de ta dosar.

Contestația

în anulre a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/1 din 20 noiembrie

2017 și a fost repartizată aleatoriu completului C7.

Intimații

nu au depus întâmpinări.

La termenul

din 19 ianuarie 2018, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția

inadmisibilității contesatației în anulare formulate de A.

Examinând

cererea în raport cu excepția de in admisibilitate invocată din

oficiu, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte constată următoarele:

Potrivit art.

503 C. proc. civ., „(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu

contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat

și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs

a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut

sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței

și, deși se invocase excepția corespunzătoare,

instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2.

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3.

instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a

omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent

în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre

recursurile declarate în cauză. (3) Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2

și 4 se apiică în mod corespunzător hotărârilor

instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs”.

Astfel, motivul

prevăzut de art. 503 alin. (1) C. proc. civ. vizează ipoteza în care

partea care invocă acest temei legal nu a fost legal citată și

nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.

Or, în cauză

nu se invocă nelegala citare [de altfel la dosarul de strămutare se

regăsește dovada de înmânare a citației către petenta A.

prin procurator B. pentru termenul de judecată din data de 24.10.2017, ce

fost comunicată în condițiile art. 163 alin. (8) coroborate cu alin.

(3) din același articol - prin depunerea citației în cutia

poștală a contestatoarei], ci lipsa de apărare, cauzată de

lipsa angajării unui avocat ales sau din oficiu, astfel că acest

motiv nu se încadrează în prev. art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult,

contestatoarea a fost reprezentată la termenul din 24 octombrie 2017 de

procuratorul B. care a fost prezent la acei termen, fapt consemnat în practicaua

încheierii nr. 1640 din 24 noiembrie 2017, astfel încât nici ipoteza

imposibilității de prezentare la termenul de judecată nu poate fi

încadrată în prevederile art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce

privește cazurile de contestație prevăzute de art. 503 alin. (2)

C. proc. civ., acestea nu pot fi primite, deoarece cazul prevăzut de acest

text legal are în vedere ipoteza ca hotărârea contestată să fie

pronunțată de o instanță de recurs sau de o

instanță de apel (în acest ultim caz, numai dacă hotărârea

instanței de apel nu poate fi atacată, potrivit legii, cu recurs).

Față

de particularitățile cererii de strămutare, care constituie doar

un incident procedural, rezultă că hotărârea dată în

strămutare nu se încadrează în ipoteza hotărârilor

pronunțate de instanțele de recurs sau de apel, astfel că

motivele prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

nu pot fi analizate în raport cu încheierea pronunțată asupra cererii

de strămutare.

De altfel,

dispozițiile art. 144 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Hotărârea

asupra strămutării se dă fără motivare și este

definitivă” au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate,

iar, prin Decizia nr. 46 din 31 ianuarie 2017, publicată în M. Of., Partea

I, nr. 404/30.05.2017, Curtea Constituțională a respins, ca

neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 144 alin. (2) C. proc. civ. și a reținut

că strămutarea este un incident procedural cu privire la

instanța sesizată, care urmărește asigurarea unor

condiții optime pentru desfășurarea activității de

judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinire

și obiectivitate în soluționarea cauzelor deduse judecății.

Ca atare, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică

judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea

împiedicării tergiversării soluționării aspectelor ce privesc

drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice

deduse judecății, legiuitorul a instituit o procedură

simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de

strămutare în camera de consiliu, cu citarea părților, dând

expresie în acest fel principiului contradictorialității și al respectării

dreptului la apărare [a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 617

din 11 octombrie 2016, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 34/12.01.2017,

parag. 14, cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 40

alin. (4) teza I din C. proc. civ. din 1865 potrivit cărora „Hotărârea

asupra strămutării se dă fără motivare (...)”].

Instanța

de contencios constituțional a mai reținut că, în temeiul art.

126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența

instanțelor judecătorești și procedura de judecată

sunt prevăzute numai prin lege”, este dreptul exclusiv al legiuitorului de

a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a

justiției, prin instituirea unor reglementări care să

prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea

asigurării judecării procesului în mod echitabil și într-un

termen rezonabil. De asemenea, potrivit jurisprudenței sale, Curtea a

reținut că accesul liber la justiție presupune accesul la

mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, dar

aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se

vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1

din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69/16.03.1994).

Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că prin lege pot fi

instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite.

Astfel, este

dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia

hotărârea de strămutare a pricinii este definitivă, în

considerarea faptului că este un act de bună administrare a

justiției și nu privește fondul cauzei.

De altfel,

Curtea Constituțională a observat că hotărârea

pronunțată asupra strămutării este susceptibilă de a

fi atacată prin căile extraordinare de retractare, respectiv poate fi

formulată contestația în anulare, pentru motivul prevăzut la

art. 503 alin. (1) ori, după caz, revizuirea, în condițiile art. 509

alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., fiind astfel constituite garanții

suplimentare pentru realizarea accesului la justiție.

Cum în

cauză, motivul de contestație în anulare prevăzut la art. 503

alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi primit pentru motivele anterior

menționate, contestația în anulare formulată de contestatoarea A.

împotriva încheierii nr. 1640 din 24 octombrie 2017 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, urmează a

fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea A.

împotriva încheierii nr. 1640 din 24 octombrie 2017 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2018.