ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1497/2018

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 747 din data de 13 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea formulată de petenta A. privind strămutarea pricinii care face obiectul Dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Împotriva acestei hotărâri petenta A. a formulat contestație în anulare prin care a solicitat anularea încheierii.

În motivarea cererii, se susține, m esență, că hotărârea atacată trebuie anulată, întrucât toate hotărârile din cauză au fost pronunțate cu încălcarea dreptului contestatoarei la un proces echitabil, fiind respinsă pe nedrept cererea contestatoarei, în raport de probele de la dosar.

La termenul din 26 aprilie 2018, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității contestației în anulare formulate de A.

Examinând cererea în raport cu excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 503 C. proc. civ., "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legai citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: l. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauza. (3) Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Astfel, motivul prevăzut de 503 alin. (1) C. proc. civ. vizează ipoteza în care partea care invocă acest temei legal nu a fost legal citată și nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.

Or, în cauză, la dosarul de strămutare se regăsește dovada de înmânare a citației către petentă pentru termenul de judecată din data de 13.03.2018, ce fost comunicată în condițiile art. 163 alin. (8) coroborate cu alin. (3) din același articol - prin depunerea citației în cutia poștală a contestatoarei.

Mai mult, la data de 1 martie 2018 petenta A. a depus cerere de amânare a cauzei pentru data de 27 martie 2018, iar ulterior, Ia 12 și 13 martie 2018, aceasta a depus cereri prin care a reiterat solicitarea de amânare a judecării pricinii dacă nu va fi prezentă la termenul de judecată, astfel încât nici ipoteza imposibilității de prezentare la termenul de judecată nu poate fi încadrată în prevederile art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cazurile de contestație prevăzute de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., acestea nu pot fi primite, deoarece cazul prevăzut de acest text legal are în vedere ipoteza ca hotărârea contestată să fie pronunțată de o instanță de recurs sau de o instanță de apel (în acest ultim caz, numai dacă hotărârea instanței de apel nu poate fi atacată, potrivit legii, cu recurs).

Față de particularitățile cererii de strămutare, care constituie doar un incident procedural, rezultă că hotărârea dată în strămutare nu se încadrează în ipoteza hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs sau de apel, astfel că motivele prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi analizate în raport cu încheierea pronunțată asupra cererii de strămutare.

De altfel, dispozițiile art. 144 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și este definitivă" au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate, iar, prin Decizia nr. 46 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 404/30.05.2017, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ. și a reținut că strămutarea este un incident procedural cu privire la instanța sesizată, care urmărește asigurarea unor condiții optime pentru desfășurarea activității de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinire și obiectivitate în soluționarea cauzelor deduse judecății. Ca atare, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluționării aspectelor ce privesc drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, cu citarea părților, dând expresie în acest fel principiului contradictorialității și al respectării dreptului la apărare [a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 617 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 34/12.01.2017, paragraful 14, cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. (4) teza întâi din C. proc. civ. din 1865 potrivit cărora "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare instanța de contencios constituțional a mai reținut că, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiției, prin instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea asigurării judecării procesului în mod echitabil și într-un termen rezonabil. De asemenea, potrivit jurisprudenței sale, Curtea a reținut că accesul liber la justiție presupune accesul ia mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 69/16.03.1994). Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite.

Astfel, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii este definitivă, în considerarea faptului că este un act de bună administrare a justiției și nu privește fondul cauzei.

De altfel, Curtea Constituțională a observat că hotărârea pronunțată asupra strămutării este susceptibilă de a fi atacată prin căile extraordinare de retractare, respectiv poate fi formulată contestația în anulare, pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) ori, după caz, revizuirea, în condițiile art. 509 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., fiind astfel constituite garanții suplimentare pentru realizarea accesului la justiție.

Cum în cauză, motivul de contestație în anulare prevăzut la art. 503 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi primit pentru motivele anterior menționate, contestația în anulare formulată contestatoarea A. împotriva încheierii nr. 747 din data de 13 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Încheierii nr. 747 din data de 13 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2018.

Procesat de GGC - NN