ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 525/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 mai 2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.(A.)V.

a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - obligarea pârâtului la recunoașterea fără nici o altă formalitate sau condiție suplimentară a valabilității diplomei de licență, Facultatea de Sociologie-Psihologie București, forma de învățământ ID, eliberată sub egida pârâtului pentru licența în sociologie-psihologie; - obligarea pârâtului să îi permită, în urma recunoașterii diplomei de licența, să susțină examenul de acordare a definitivării în învățământ și a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011; - suspendarea susținerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratului Județean Argeș al Ministerului Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, în condițiile art. 14 și următoarele din Legea nr. 554/2004, până la data soluționării prezentei cauze.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a absolvit Universitatea „S.H.” - Facultatea de Sociologie-Psihologie București în sesiunea iulie 2007, susținând examenul de licență în condițiile legii, iar, ca urmare a absolvirii examenului de licență, i s-a eliberat diploma de licența din 09 aprilie 2008, emisă sub egida Ministerului Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, care nu a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Totodată, reclamanta a arătat că pârâta dispunea de pârghiile legale necesare pentru a constrânge și a nu permite desfășurarea în cadrul universității respective a cursurilor cu forma de învățământ ID, pentru Facultatea de Sociologie-Psihologie București, daca acestea ar fi funcționat fără temei legal, astfel cum se precizează în adresa din 19 aprilie 2011 emisă de Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului.

Reclamanta invocă faptul că pârâtul se prevalează de propria turpitudine. La data de 17 august 2010, prin petiție, reclamanta a solicitat Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului să îi permită să susțină examenul din cursul anului 2010 în vederea obținerii definitivatului, solicitare respinsă de minister, cu invocarea unei serii de elemente și prevederi legale, care nu au legătură cu dreptul pe care valabilitatea unei diplome de licența i-o conferă unui absolvent. La data de 10 mai 2011, reclamanta a primit un nou refuz prin adresă, fiind astfel privată de dreptul pe care i-l conferă diploma de licență, ca act juridic valabil.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1137 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, reținând că, față de obiectul cererii, sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004; - a admis cererea formulată de reclamantă; - a dispus obligarea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului să emită un act administrativ prin care să recunoască diploma de licență a reclamantei; - a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta a absolvit Universitatea „S.H.” - Facultatea de Sociologie-Psihologie din București în sesiunea iulie 2007, susținând examenul de licență în condițiile legii, iar, ca urmare a absolvirii acestui examen, i s-a eliberat diploma de licență din 09 aprilie 2008, emisă sub egida Ministerului Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, act administrativ care nu a fost revocat sau anulat de instanța de judecată. Raportat la teoria validității aparenței în drept, instanța a reținut că eventualele abateri ale universității în derularea procesului de învățământ la specializările/programele de studii organizate în formele de învățământ neacreditate/neautorizate nu pot fi imputate reclamantei, iar acesteia nu i se poate crea sau menține un statut juridic incert.

A reținut instanța că reclamanta este titulara unei diplome de licență valabilă, care nu a fost revocată sau anulată și care își produce efectele juridice, ceea ce înseamnă că titularului trebuie să i se recunoască toate drepturile conferite de lege. Totodată, instanța a reținut că, în condițiile în care ministerul a autorizat eliberarea de diplome de licență pentru absolvenții formei de învățământ ID, organizată de Universitatea „S.H.” și nu a constatat nereguli în urma procesului de monitorizare, eventualele divergențe ulterioare între minister și universitate nu poate afecta dreptul reclamantei conferit de diploma de licență valabilă.

În consecință, reținând că obligația de eliberare a actului individual de studii din sistemul național de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministerului educației, cercetării și tineretului nr. 2284/2007, ca fiind „document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate”, revine instituției de învățământ superior acreditate și nu conducătorului sistemului național de educație, Curtea a apreciat că este întemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului să emită un act administrativ prin care să recunoască diploma de licență a reclamantei.

Cu referire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să permită reclamantei, în urma recunoașterii diplomei de licența, să susțină examenul de acordare a definitivării în învățământ și a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011, curtea de apel a reținut că, pe baza diplomei de licență legal recunoscute, reclamanta se bucură de toate drepturile conferite de acest document, fără a avea nevoie consimțământul ministerului.

În ce privește capătul de cerere având ca obiect suspendarea susținerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratul Județean Argeș al Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, în condițiile art. 14 și următoarele din Legea nr. 554/2004 până la data soluționării cauzei, curtea de apel a reținut că poate forma obiectul suspendării executării în procedura reglementată de dispozițiile menționate doar un act administrativ activ care produce efecte juridice în curs de executare, or această situație de fapt și de drept nu se regăsește în prezenta cauză. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc.

civ. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că instanța a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât organizarea și coordonarea sistemului național de învățământ superior, precum și organizarea mecanismelor de asigurare a calității în învățământ sunt atribuții exclusive ale ministerului, iar, în cauză, instanța a obligat ministerul să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă pentru a fi eliberate unor persoane care au urmat studii desfășurate cu încălcarea prevederilor legale. Se arată că ministerul a transmis avizul pentru achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008, 2009 și 2010, cererea reclamantei fiind lipsită de obiect.

Ministerul nu a aprobat eliberarea de diplome de licență pentru absolvenții formelor de învățământ la distanță, iar după acordarea avizului pentru eliberarea unui număr de tipizate care să acopere specializările și formele de învățământ acreditate, ministerul nu mai are posibilitatea de a verifica dacă universitatea respectă legea și eliberează diplome numai absolvenților de la specializările și formele de învățământ acreditate. Deși nu avea dreptul, universitatea a eliberat diplome unor absolvenți care nu au urmat studiile în mod legal, acesta fiind motivul pentru care unii absolvenți de la forma de învățământ ID din promoțiile anterioare se află în posesia unor diplome de licență.

În consecință, recurentul-pârât susține că instanța, întrucât a decis să acorde diplome unor persoane care nu au parcurs programe de studii în conformitate cu prevederile legale, s-a substituit Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, ARACIS și instituțiilor de învățământ superior, depășind atribuțiile puterii judecătorești. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că instanța de fond a ignorat dispozițiile legale în domeniul învățământului superior, nu a analizat hotărârile Guvernului prin care sunt acreditate/autorizate să funcționeze provizoriu structurile și specializările universitare cu forme de învățământ respective.

Susține recurentul-pârât că instanța era obligată să verifice dacă școlarizarea, specializarea și forma de învățământ urmată de reclamantă este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal. Ministerul nu poate fi obligat să aprobe emiterea de diplome pentru studiile la forme de învățământ organizate de Universitatea „S.H.” din București cu încălcarea dispozițiilor legale. În consecință, recurentul susține că nu există un refuz nejustificat al ministerului de a aproba eliberarea de formulare tipizate pentru studii organizate nelegal. Se arată și faptul că instanța nu a motivat soluția de admitere a capătului de cerere privind obligarea ministerului să emită un act administrativ prin care să recunoască reclamantei diploma de licență, iar ministerul nu are atribuția de a emite asemenea acte.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta A.(A.)V.

a învestit instanța cu o acțiune în contencios administrativ, întemeiată pe refuzul nejustificat, având ca obiect: - obligarea pârâtului la recunoașterea fără nici o altă formalitate sau condiție suplimentara a valabilității diplomei de licență, Facultatea de Sociologie-Psihologie București, forma de învățământ ID, eliberată sub egida pârâtului pentru licența în sociologie-psihologie; - obligarea pârâtului să îi permită, în urma recunoașterii diplomei de licența, să susțină examenul de acordare a definitivării în învățământ și a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011; - suspendarea susținerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratului Județean Argeș al Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, în condițiile art. 14 și următoarele din Legea nr. 554/2004, până la data soluționării prezentei cauze.

În sensul dispozițiilor art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, prin promovarea acțiunii, reclamanta a urmărit, în fapt, să obțină recunoașterea din partea pârâtului a valabilității diplomei de licență și a dreptului de a susține examenul de acordare a definitivării în învățământ și a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011, precum și suspendarea susținerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratului Județean Argeș al Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, în condițiile art. 14 și următoarele din Legea nr. 554/2004, până la data soluționării prezentei cauze.

Însă, contrar interesului a cărui satisfacere a urmărit-o reclamanta, instanța de fond a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să recunoască diploma de licență a reclamantei și a oferit o complexă motivare, fundamentată pe teoria aparenței dreptului, reținând valabilitatea diplomei de licență deținute de reclamantă și în cuprinsul căreia a analizat detaliat procedura legală și obligațiile ce incumbă autorităților publice în luarea măsurilor administrative pentru eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă ca urmare a promovării examenului de licență, respingând, pentru aceleași considerente, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului să îi permită să susțină examenul de acordare a definitivării în învățământ și a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011. Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că diploma de licență a reclamantei este valabilă întrucât nu a fost revocată sau anulată, astfel că reclamantei i se recunosc toate drepturile conferite de lege în considerarea diplomei deținute.

Î ntr-adevăr, reclamanta este titulara diploma de licență din 09 aprilie 2008 emisă de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, prin care Universitatea „S.H.” din București i-a conferit titlul de licențiat în sociologie-psihologie pe baza promovării examenului de licență din sesiunea iulie 2007. Or, de vreme ce diploma de licență, ca act administrativ care nu a fost revocat sau anulat, produce efectele juridice prevăzute de lege și conferă reclamantei toate drepturile legale, obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să recunoască valabilitatea unui act administrativ valabil emis sub egida sa, reprezintă o contradictio in terminis. De altfel, constatând valabilitatea diplomei de licență deținute de reclamantă, instanța avea obligația de a analiza în fond celelalte două capete de cerere.

Întrucât prima instanță a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să îi permită reclamantei să susțină examenul de acordare a definitivării în învățământ și a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011, ca o simplă consecință a admiterii primului capăt de cerere și fără a arăta care sunt motivele de fapt și de drept care susțin soluția dată, raportându-se exclusiv la argumentația complexă referitoare la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, precum și la valabilitatea diplomei de licență deținute de reclamantă, Înalta Curte constată că în privința hotărârii recurate este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În privința capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului să îi permită reclamantei să susțină examenul de acordare a definitivării în învățământ și a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011, Înalta Curte reține că instanța de fond avea obligația de a stabili cadrul procesual și de a lămuri cauza sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește instituția căreia îi revine obligația de a permite accesul candidaților la examenul respectiv, eventual prin raportare la dispozițiile art. 241 din Legea educației naționale nr. 1/2011, respectiv ale art. 2 alin. (1) și (2) din Metodologia privind organizarea și desfășurarea examenului național de definitivare în învățământ, aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 6193/2012, urmând a se stabili fără echivoc dacă examenele respective - de definitivare și de obținere a gradului didactic - se organizează și se desfășoară de către inspectoratele școlare sau de către minister, precum și instituția căreia îi revine în concret obligația de a permite reclamantei să susțină examenele respective.

Astfel, conform art. 241 din Legea educației naționale nr. 1/2011: „Art. 241. - (1) Examenul național de definitivare în învățământ este organizat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, conform unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului, și cuprinde: a) etapa I, eliminatorie - realizată de către inspectoratele școlare în perioada stagiului practic cu durata de un an școlar și constând în evaluarea activității profesionale la nivelul unității de învățământ, evaluarea portofoliului profesional personal și în susținerea a cel puțin două inspecții la clasă; b) etapa a II-a, finală - realizată la finalizarea stagiului practic cu durata de un an școlar și constând într-o examinare scrisă, pe baza unei tematici și a unei bibliografii aprobate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru fiecare specialitate în parte.

(2) Cadrele didactice care promovează examenul de definitivat dobândesc titlul de profesor cu drept de practică în învățământul preuniversitar. (3) Cadrelor didactice angajate cu contract de muncă pe o perioadă determinată, care au promovat examenul de definitivare în învățământ, li se poate asigura continuitatea pe postul didactic/catedra ocupat(ă), prin hotărârea consiliului de administrație din unitatea de învățământ respectivă, în condițiile legii. (4) Persoanele care nu promovează examenul de definitivare în învățământ pot participa la cel mult două alte sesiuni ale acestui examen, în condițiile reluării de fiecare dată, anterior susținerii examenului, a stagiului de practică cu durata de un an școlar.

(5) Stagiul de practică cu durata de un an școlar și examenul de definitivare în învățământ pot fi reluate, în condițiile legii, într-un interval de timp care nu depășește 5 ani de la începerea primului stagiu de practică. (6) Persoanele care nu promovează examenul de definitivare în învățământ, în condițiile prezentului articol, pot fi angajate în sistemul național de învățământ preuniversitar numai pe perioadă determinată, cu statut de profesor debutant. ” Potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Metodologia privind organizarea și desfășurarea examenului național de definitivare în învățământ, aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 6193/2012, emis în temeiul art. 241 din Legea educației naționale nr. 1/2011: „Art.

2. - (1) Coordonarea metodologică a examenului național de definitivare în învățământ este asigurată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului prin Comisia națională de examen, numită prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului. (2) Organizarea și desfășurarea examenului sunt asigurate de către inspectoratele școlare, prin comisia de examen județeană/Comisia de examen a municipiului București, numită prin decizie a inspectorului școlar general.” Instanța de fond era datoare să lămurească aceleași aspecte și cu privire la al treilea capăt de cerere privind suspendarea susținerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratului Județean Argeș al Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, în condițiile art. 14 și următoarele din Legea nr. 554/2004.

Obligația instanței de fond de a lămuri toate împrejurările de fapt și de drept incumbă și sub aspectul caracterului actual al interesului urmărit de reclamantă, atâta vreme cât examenul la care A.(A.)V. intenționa să participe ca efect al promovării acțiunii era programat pentru luna august 2011, iar hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 20 februarie 2012. În consecință, Înalta Curte constată că, procedând în sensul celor expuse, prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, care va soluționa acțiunea formulată de reclamanta A.(A.)V., cu aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. în privința considerentelor expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva sentinței civile nr. 1137 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2013.