ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4012/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4012/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cererii de

suspendare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Societatea de Investiții

Financiare B. SA a chemat în judecată Comisia Națională a Valorilor Mobiliare

(în continuare C.N.V.M.), solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 994

din 6 octombrie 2011, emisă de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și

obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin decizia contestată Comisia Națională a Valorilor

Mobiliare a reglementat cu putere de lege, modificând dispozițiile legale

organice în materia acțiunilor concertate, deși o atare posibilitate excede

sferei de competență a C.N.V.M., prin Decizia nr. 994 din 6 octombrie 2011

dispunându-se:

Art. 1 alin. (1)

„Exercitarea de către acționarii unei societăți comerciale ale cărei acțiuni

sunt tranzacționate pe piața de capital, a drepturilor prevăzute la art. 117A1

alin. (1) și art. 119 din Legea nr. 31/1990, precum și la art. 243 alin. (4)

din Legea nr. 297/2004, respectiv la art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul

C.N.V.M. nr. 6/2009, nu intră sub incidența art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea

nr. 297/2004 și a prevederilor art. 2 alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr.

1/2006.

(2) Acționarii care

și-au exercitat dreptul conferit de art. 117A1 și 119 din Legea nr. 31/1990, de

art. 243 alin. (4) din Legea nr. 297/2004 și de art. 7 alin. (1) lit. a) din

Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009, pot fi prezumați ca fiind persoane care

acționează în mod concertat în condițiile existenței altor informații sau

documente suplimentare care să ateste acțiunea concertată".

Împotriva Deciziei

C.N.V.M. nr. 994 din 6 octombrie 2011 reclamanta a formulat, în termenul legal,

contestație, prin care a solicitat C.N.V.M. revocarea actului contestat

deoarece l-a considerat nelegal, contestație înregistrată la C.N.V.M. la data

de 20 octombrie 2011, sub numărul 31134, ce a fost soluționată prin Decizia nr.

1294/2011.

Reclamanta își

întemeiază cererea de suspendare a actului administrativ arătat pe dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora

„în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond".

La 10 noiembrie 2011,

pârâta a depus întâmpinare, invocând excepția de necompetență materială.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 6657 din 11 noiembrie 2011, a admis excepția necompetenței materiale

invocată de pârâtă și a declinat competența soluționării cauzei la Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că C.N.V.M. este singura autoritate în

măsură să se pronunțe asupra considerentelor de oportunitate, evaluărilor și

analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale, prevăzute la

alin. (1) și (2). În caz de litigiu, actele individuale emise de către C.N.V.M.

cu privire la interpretările prevăzute la alin. (6) pot fi atacate cu recurs în

fața Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Până la

pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile de către instanța

judecătorească, executarea actelor C.N. V.M. nu se suspendă”.

Din aceste motive, în

baza art. 7 alin. (6) și (7) din O.U.G. nr. 25/2002, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 514 din 12 iulie 2002 și a art. 158 C. proc. civ.,

Curtea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența

soluționării cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție.

La data de 10

februarie 2012, Societatea de Investiții Financiare B. SA a invocat în cauză

excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, de a judeca cererea de suspendare a

Deciziei C.N.V.M. nr. 994 din 6 octombrie 2011.

Tot la această dată

Societatea de Investiții Financiare B. SA a depus și o cerere de precizare și

completare de acțiune prin care se arată că pe lângă petitul deja formulat prin

acțiunea introductivă, reclamanta înțelege să solicite și suspendarea Deciziei

nr. 1294/2011 emisă de C.N.V.M., prin care această autoritate a respins

contestația formulată de SIF B. împotriva Deciziei C.N.V.M. nr. 994 din 6

octombrie 2011.

La termenul din 14

februarie 2012, intimata-pârâtă C.N.V.M. a invocat tardivitatea precizărilor

formulate prin cererea completatoare, arătând că prin pronunțarea instanței

asupra primei decizii se stabilește și legalitatea soluționării cauzei în

raport de această etapă.

Prin Încheierea de

ședință din 28 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, deliberând în condițiile art. 256 C. proc.

civ. asupra excepției tardivității cererii completatoare și a excepției

necompetenței materiale a Înaltei Curți, a dispus respingerea acestora ca

nefondate, acordând termen pentru continuarea judecății.

Ulterior, la 21 mai

2012, Societatea de Investiții Financiare B. SA a depus la dosarul cauzei două

cereri prin care invocă excepțiile de neconvenționalitate și de

neconstituționalitate a art. 7 alin. (7) din Statutul Comisiei Naționale a

Valorilor Mobiliare, iar la data de 13 iunie 2012 a depus și o cerere de

chemare în judecată a altor persoane, respectiv SIF T. și SIF M.

Prin Încheierea de

ședință din 19 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, luând în dezbatere cererea de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

7 alin. (7) din Statutul C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 514/2002, a dispus respingerea acesteia prorogând

discutarea cererii de chemare în judecată a altor persoane și a excepției de

neconvenționalitate pentru termenul din 9 octombrie 2012, acestea fiind

respinse astfel cum s-a reținut în practicaua prezentei decizii.

Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte,

analizând cererea de suspendare formulată de reclamanta Societatea de

Investiții Financiare B. SA, astfel cum a fost formulată și completată,

apreciază că aceasta este nefondată pentru considerentele ce urmează a fi

expuse.

Astfel cum rezultă

din înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, prin cererea precizată și

completată, reclamanta S.I.F. B. SA a solicitat suspendarea Deciziilor C.N.V.M.

nr. 994 din 6 octombrie 2011 și nr. 1294 din 13 decembrie 2011, prin care i s-a

respins contestația împotriva Deciziei nr. 994/2011.

În esență, s-a

susținut că măsura suspendării este justificată, fiind dovedită îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, referitoare la cazul bine justificat și prevenirea

unei pagube iminente.

Referitor la

îndeplinirea condiției cazului bine justificat s-a menționat că în ceea ce

privește deciziile a căror suspendare a executării se solicită există indicii

cu privire la aparența de nelegalitate a acestora.

Cu privire la Decizia

nr. 994/2011, se susține că aceasta încalcă o serie de prevederi legale ale

pieței de capital, astfel: în materia competenței C.N.V.M. de a adopta norme

juridice, dispozițiile acesteia excedând limitelor de competență stabilite prin

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 297/2004; încalcă prevederile Statutului

C.N.V.M. prin faptul că aspectele reglementate de decizia menționată nu pot

face obiectul unei decizii ca act individual al C.N.V.M.; încalcă prevederile

art. 9 alin. (5) din O.U.G. nr. 25/2002, fiind nemotivată în drept; prezumțiile

instituite prin decizia contestată încalcă Legea nr. 297/2004 a pieței de

capital.

În ceea ce privește

Decizia nr. 1294/2011, se susține, în esență, că măsura suspendării este

justificată, fiind dovedită condiția referitoare la cazul bine justificat, câtă

vreme actul administrativ criticat și contestat nu îndeplinește condițiile unui

act interpretativ, iar în considerarea caracterului calificativ al actului,

este evidentă coliziunea actului administrativ cu normele legale imperative.

Reclamanta S.I.F. B.

SA susține și faptul că este îndeplinită și condiția referitoare la prevenirea

unei pagube iminente întrucât cele două decizii îi produc prejudicii iminente

și ireparabile prin faptul că dacă nu se suspendă executarea deciziilor

menționate există posibilitatea ca în caz de neîndeplinire a dispozițiilor

cuprinse în Decizia nr. 994/2011, menținută prin Decizia nr. 1294/2011,

apreciate ca nelegale, să-i fie aplicată o amendă cuprinsă între 274.414,63 RON

și 2.744.246,34 RON, fapt care ar perturba grav funcționarea sa.

Înalta Curte reține

că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond”.

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu

din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea

cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea

executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea

condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse

aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței

dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea

trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și

să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus

evaluării.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o

împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

După cum se constată,

în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la „cazul bine justificat”

întrucât reclamanta nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de

fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor

administrative a căror suspendare se solicită.

În jurisprudența sa

constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de

anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la

acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă

o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act

administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială

serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de

Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul

unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului

administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea

recursului administrativ.

Aceste împrejurări nu

au fost dovedite.

Prin Încheierea din

28 februarie 2012, Înalta Curte a constatat că Decizia nr. 994/2011 a fost

emisă în exercitarea atribuțiilor și competențelor legale ale C.N.V.M. de a

interpreta oficial propriile reglementări conform art. 7 alin. (6) din O.U.G.

nr. 95/2002, modificată prin Legea nr. 514/2002.

În altă ordine,

reclamanta, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind

nelegalitatea pe fond a actelor administrative contestate și la interpretări

ale dispozițiilor legale reținute în cuprinsul acestor acte, ori în cadrul

procedurii suspendării unui act administrativ-fiscal este permisă doar

cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă

prejudecarea fondului litigiului.

În consecință, nu a

fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat care

să conducă la suspendarea executării actelor administrative în cauză.

Cât privește

susținerile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum

aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele în justificarea pagubei

iminente nu se prezumă, ci aceasta trebuie dovedită de persoana lezată, prin

probe concludente.

Reclamanta nu a

administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în

sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat

ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se

circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului

administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o

conferă acestei instituții juridice.

De altfel, reclamanta

justifică îndeplinirea acestei condiții printr-o eventuală amendă care i-ar

putea fi aplicată și care i-ar perturba grav funcționarea, or, în cazul de față

o astfel de situație nu a fost dovedită.

În altă ordine,

pentru suspendarea executării unui act administrativ este necesar a fi dovedită

îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

Întrucât, așa cum s-a

reținut anterior, nu a fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la

cazul bine justificat, verificarea îndeplinirii celeilalte condiții care

vizează noțiunea de pagubă iminentă nici nu mai prezintă relevanță sub aspectul

soluției care vizează suspendarea executării deciziilor menționate.

În concluzie, în

raport de cele reținute mai sus, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare

formulată de Societatea de Investiții Financiare B. SA, astfel cum a fost

precizată și completată, a Deciziilor nr. 994 din 6 octombrie 2011 și nr. 1294

din 13 decembrie 2011 emise de C.N.V.M., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

suspendare, astfel cum a fost formulată și completată, de Societatea de Investiții

Financiare B. SA, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ