ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3905/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 529/2011 din 5

octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanta M.A., împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Sălaj.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Hotărârea nr.

6293, emisă la 10 mai 2011 de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2009 din

cadrul Casei Județene de Pensii Sălaj, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta

M.A., reținându-se că situația solicitată nu este dovedită.

Instanța a reținut,

astfel, că dovada persecuției, ca urmare a părăsirii domiciliului, este o

condiție esențială pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr.

189/2000, dovadă ce poate fi făcută, în contextul normelor metodologice, prin

acte oficiale și respectiv prin declarații de martori, iar în speță

declarațiile martorilor nu pot fi reținute în sensul normelor menționate.

S-a mai reținut că

prin declarațiile autentice depuse la dosar martorii L.A. și M.G. au arătat că

s-au întâlnit în refugiu cu reclamanta și tatăl său, P.M., în perioada mai 1943

- octombrie 1945, însă aceste susțineri sunt contrazise de Adeverința nr. 314

din 18 aprilie 2011 eliberată de Arhivele Naționale Bihor, din care rezultă

faptul că tatăl reclamantei, numitul P.M., a fost refugiat în zona Bihorului în

perioada 2 noiembrie 1940 - 18 mai 1942.

De asemenea, instanța

a constatat că declarația martorului L.A., dată în fața instanței, diferă de

cea dată în fața notarului public prin faptul că, în declarația inițială,

acesta arată că s-a întâlnit în refugiu cu tatăl reclamantei, iar, ulterior, la

termenul de judecată din 14 septembrie 2011, afirmă că a intrat în vorbă cu

părinții reclamantei, precum și faptul că perioada refugiului este oarecum

diferit prezentată de către martor în sensul că inițial a arătat că familia

reclamantei s-a întors în sat în octombrie 1945, iar ulterior că întoarcerea în

localitatea natală a avut loc în primăvara anului 1945.

Pe lângă aceste

contradicții din declarațiile martorilor, Curtea a avut în vedere împrejurarea

că, din actele de stare civilă ale reclamantei - certificat de naștere și carte

de identitate, rezultă faptul că aceasta s-a născut în loc. Marin, jud. Sălaj,

împrejurare care se coroborează cu cele menționate de Arhivele Naționale, în

sensul că tatăl reclamantei s-a întors din refugiu în 1942.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta M.A., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că este adevărat că potrivit Adeverinței nr. 314

din 18 aprilie 2011 reiese că tatăl reclamantei a fost refugiat în perioada 1

noiembrie 1940 - 18 mai 1942, întorcându-se din refugiu în 1942, dar a fost

nevoit să se refugieze din nou împreună cu familia, deoarece persecuțiile

continuau asupra populației românești.

Arată recurenta că,

deși perioada ulterioară de refugiu nu este consemnată la Arhive, din

declarațiile martorilor rezultă că aceștia s-au întâlnit în refugiu în anul

1943 cu tatăl reclamantei și că familia acesteia s-a întors din refugiu în anul

1945.

Recurenta-reclamantă

solicită admiterea recursului și, în principal, modificarea hotărârii primei

instanțe în sensul admiterii cererii, astfel cum a fost formulată, iar, în

subsidiar, în raport cu înscrisurile depuse în completare în fața instanței de

recurs, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile

acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada

sus-menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost

refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Din conținutul

textului de lege sus-menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă

tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada

precizată, fără a se face nicio diferențiere de tratament între persoanele care

au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au

fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de

aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de

suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, în această

categorie intrând, în mod implicit, și copiii născuți în perioada refugiului,

aceștia împărtășind aceeași situație cu cea a părinților refugiați, al căror

statut l-au dobândit.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea

prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu

acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu

este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală,

judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părților

sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce

la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în

întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă

părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi

adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând

părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere

considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față,

a fost încălcat și principiul nemijlocirii.

Acest principiu

constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele

care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția

adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă

și fapt.

Activitatea de

judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar

pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe

materiale, instanța urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând

înscrisurile originale (potrivit art. 112 și art. 139 C. proc. civ., părțile

pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună

înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât

judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput

personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziții

extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la

alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului.

Nu întotdeauna este

posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să se

întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc

faptele din auzite etc., situații în care trebuie să se acorde o atenție

deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față,

instanța de fond a respins acțiunea reclamantei pe ideea că susținerile

cuprinse în declarațiile martorilor, cu privire la perioada de refugiu, sunt

contrazise de Adeverința nr. 314 din 18 aprilie 2011 eliberată de Arhivele

Naționale Bihor, că există contradicții între declarațiile martorilor și că din

actele de stare civilă ale reclamantei rezultă că aceasta nu s-a născut în

refugiu.

Înalta Curte

apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în

vederea stabilirii situației de fapt, deoarece a motivat hotărârea pronunțată

în baza unei adeverințe care nu a fost depusă la dosar și nu a lămurit

contradicțiile dintre depozițiile martorilor, nesocotind astfel dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Procedând în acest

mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod

neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și

susținerile părților, și, totodată, să procedeze la reaudierea martorilor

audiați la fond, precum și la audierea nemijlocită a martorilor ale căror

declarații au fost depuse la dosar în fața instanței de recurs, în vederea

lămuririi contradicțiilor sesizate, a clarificării aspectelor concrete și a

împrejurărilor menționate în declarații cu referire la dispozițiile speciale

ale Legii nr. 189/2000.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 5,

raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 teza I C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va proceda la completarea

probatoriului, în sensul celor anterior precizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.A. împotriva Sentinței civile nr. 529/2011 din 5 octombrie 2011 a

Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ