ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 945/2018

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/2015 (ulterior declinată în favoarea Curții de Apel Brașov prin Sentința nr. 821/CA/2015), reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Afacerilor Interne la plata contravalorii cheltuielilor de transport aferente călătoriei efectuate în perioada 1 februarie 2013 - 24 februarie 2013 din zona de misiune Haiti în România și retur, în valoare de 1459 dolari SUA + 40 euro (echivalent în lei la data plății, actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective), la plata dobânzii legale aferentă sumelor mai sus menționate începând cu data introducerii acțiunii, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 93/F din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române și, în consecință, a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 1.

459 dolari SUA și a sumei de 40 euro, echivalent în lei la cursul BNR din momentul plății, actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective.

A obligat pe aceiași pârâți la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor mai sus menționate începând cu data introducerii acțiunii - 3 aprilie 2015 - și până la data plății efective, precum și la plata sumei de 2.800 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recursuri pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Afacerilor Interne.

În motivarea cererii sale, recurentul pârât IGPR a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile Legii nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român.

A arătat recurentul că, prin adresa transmisă Direcției Afaceri Europene și Relații Internaționale din 15 aprilie 2011, Direcția Generală Juridică din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a emis un punct de vedere conform căruia "dispozițiile Legii nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, se aplică în mod corespunzător personalului militar (jandarmi, etc.) și civil (funcționari publici și personal contractual) al Ministerului Administrației și Internelor, aflat în misiuni în afara teritoriului statului român, astfel cum acestea au fost stabilite de această lege, și nu polițiștilor".

Având în vedere punctul de vedere formulat anterior de Direcția Generală Juridică, Direcția Financiară din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române a procedat la comunicarea situației expuse mai sus structurii cu competențe în domeniu, respectiv Direcției Generale Financiare din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Conform precizărilor transmise prin adresa din 16 mai 2012, existentă la dosarul cauzei, dispozițiile legale incidente sunt aplicabile în M.A.I. numai pentru componenta militară și personalul civil, nu și polițiștilor, distincție a categoriei de personal stabilită și de prevederile art. 2 și art. 77 alin. (2) din cap. II al Anexei VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice prin sintagma "personalul militar, polițiștii, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, personal civil".

Având în vedere că Direcția Generală Juridică și Direcția Generală Financiară fac parte din Ministerul Administrației și Internelor - organ ierarhic superior Inspectoratului General al Poliției Române, precum și faptul că, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, "Ministrul administrației și internelor are calitatea de ordonator principal de credite".

A considerat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.I. a fost respinsă în mod întemeiat și just de instanța de fond.

Recurentul a mai susținut că, potrivit art. 27 din Legea nr. 42/2004, dispozițiile acestei legi se aplică în mod corespunzător și celorlalte instituții din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, iar competențele ministrului apărării naționale, stabilite prin această lege, sunt îndeplinite, după caz, de conducătorii instituțiilor respective.

În acest context, este relevantă aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 42/2004 și Ministerului Administrației și Internelor din care face parte Poliția Română, potrivit propriului său sistem organizațional al resurselor umane, dar tot pe componenta militară (cadre militare) și civilă (personal civil-contractual etc).

Personalul civil reprezintă o categorie distinctă de personal a Ministerului Apărării Naționale, nu și a Ministerului Administrației și Internelor, noțiunea regăsindu-se ca atare atât în Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, cât și în Legea nr. 42/2004.

Mai mult, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 42/2004, actul normativ de organizare și funcționare a Ministerului Apărării Naționale (O.U.G. nr. 14/2001) prevedea faptul că personalul acestei instituții este format din "militari și civili".

Ca urmare, de drepturile acordate prin Legea nr. 42/2004 beneficiază toate categoriile de personal din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Abia după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, în categoria personalului civil în cadrul Ministerului Administrației și Internelor se regăsesc doar funcționarii publici și personalul contractual, nu și polițiștii.

Potrivit pct. 31.1 din Ordinul MAI nr. 496/2003 (în vigoare și în prezent): "Prin personal civil, în sensul prezentului ordin se înțelege funcționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor".

Legea-cadru nr. 284/2010 stabilește o distincție clară în ceea ce privește salarizarea personalului din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională care desfășoară misiuni în afara teritoriului statului român, evidențiind faptul că polițiștii beneficiază de anumite drepturi salariale doar pentru misiuni în străinătate în cadrul forțelor de menținere a păcii sub egida ONU, NATO sau a altor organizații internaționale.

Aceeași distincție între categoriile de personal încadrat în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională este stabilită și în art. 2 din Anexa VII la Legea-cadru nr. 284/2010, unde se face referire la personal militar, polițiști, funcționari publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, personal civil, astfel încât orice interpretare potrivit căreia Legea nr. 42/2004 este, în opinia noastră, eronată și depășește limitele stabilite de cele două acte normative și de Legea-cadru nr. 284/2010.

În consecință, dispozițiile Legii nr. 42/2004 se aplică în mod corespunzător personalului militar (jandarmi etc.) și civil (funcționarii publici și personal contractual) al Ministerului Administrației și Internelor, aflat în misiuni în afara teritoriului statului român, astfel cum acestea sunt stabilite de această lege, nu și polițiștilor.

În recursul pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, s-a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., susținându-se că sentința este vădit nelegală, fiind pronunțată de o instanță necompetentă din punct de vedere material să judece cererea intimatului-reclamant.

Astfel, după cum rezultă din cuprinsul acțiunii, intimatul-reclamant este polițist în cadrul I.P.J. Brașov, având astfel calitatea de "funcționar public civil, cu statut special", față de prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată au fost formulate pretenții bănești ca rezultat al raportului de serviciu al intimatului-reclamant cu angajatorul său, în raport cu calitatea intimatului-reclamant - funcționar public cu statut special - în cauză erau aplicabile prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel cum acestea au fost modificate de art. 4 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

A mai invocat recurentul pârât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că excepția lipsei calității sale procesuale pasive a fost greșit respinsă.

Prin cererea de chemare în judecată intimatul-reclamant a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâții la decontarea unor cheltuieli de transport.

Stabilirea și acordarea diferitelor drepturi bănești, aferente unui raport de serviciu, constituie un atribut ce aparține exclusiv angajatorului, subiect pasiv al raportului obligațional dedus judecății, care are obligația verificării condițiilor de acordare și de stabilire a drepturilor bănești solicitate.

Ordonatorii secundari și terțiari de credite au dreptul de a angaja, lichida și ordonanța cheltuieli în limita alocațiilor bugetare aprobate, cu condiția ca respectiva cheltuială să fie prevăzută în mod expres într-un act normativ și. să fie vizată pentru controlul financiar preventiv propriu de contabilul-șef.

Așadar, stabilirea și plata drepturilor bănești de care beneficiază fiecare polițist în parte, din cadrul I.G.P.R. sunt în competența exclusivă a șefului inspectoratului, care este ordonator secundar de credite.

A precizat recurentul și faptul că Direcția Generală Juridică din M.A.I. nu are competența legală de a emite soluții ori să impună decizii privind modul de aplicare a dispozițiilor legale în situații de natura celor prezentate și nici de a emite interpretări/precizări cu caracter general obligatoriu, ale actelor normative în vigoare, motiv pentru care orice punct de vedere emis de către această structură, nu poate sta la baza adoptării unei anumite conduite în aplicarea anumitor dispoziții legale a unor instituții aflate în subordinea M.A.I.

Cu privire la modalitatea de soluționare a fondului cauzei, recurentul-pârât a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului Statului Român, care a fost abrogată de Legea nr. 121 din 15 iunie 2011 privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului Statului Român, iar prevederile acestui din urmă act normativ se aplică anumitor categorii de personal M.A.I. aflate în prezent în misiuni în străinătate în cadrul forțelor de menținere a păcii sub egida ONU, UE și OSCE sau a altor organizații internaționale, respectiv personalului militar (jandarmi etc.) și civil (funcționarii publici și personal contractual), nu și polițiștilor (deci nici misiunilor în care aceștia se deplasează).

În acest context, este relevant faptul că, pentru a se asigura o corelare cu legislația referitoare la salarizare, Legea nr. 121/2011 a modificat și dispozițiile Legii-cadru nr. 284/2010.

În raport cu prevederile legale invocate, se impunea ca acțiunea intimatului-reclamant să fie respinsă ca neîntemeiată.

În final, recurentul-pârât a mai criticat soluția instanței de fond, din perspectiva art. 451 C. proc. civ., sub aspectul obligării pârâților la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, pe care a apreciat-o ca fiind excesivă.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin Încheierea de ședință din 12 decembrie 2017, pronunțată în condițiile art. 493 C. proc. civ., recursurile au fost admise în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., urmând să admită ambele recursuri pentru acest motiv de recurs de ordine publică invocat de recurentul pârât Ministerul Afacerilor Interne.

În acest sens, constată că intimatul reclamant a formulat acțiune în contencios administrativ pentru recunoașterea și acordarea unui drept prevăzut de lege în considerarea raportului de serviciu pe care acesta îl desfășoară, ca funcționar public cu statut special, la I.P.J. Brașov.

Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici rep., cu modificările și completările ulterioare, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."

Prin urmare, de vreme ce nu a fost identificată o normă specială, derogatorie de la art. 109 din legea menționată, precum și având în vedere prevederile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., în conformitate cu care tribunalele judecă "orice alte cereri date prin lege în competența lor", este evident că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă.

În același context, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantului a fost introdusă inițial la Tribunalul Brașov, care - în urma invocării din oficiu a necompetenței materiale în condițiile art. 130 C. proc. civ. - și-a declinat în mod greșit competența în favoarea Curții de Apel Brașov, iar sentința fiind fără cale de atac, dispoziția de declinare nu a putut fi criticată în fața unei instanțe de control judiciar.

La rândul său, Curtea de Apel Brașov în mod greșit nu și-a verificat competența la primul termen de judecată, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., și nu a sesizat instanța supremă pentru emiterea regulatorului de competență.

Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, se impune admiterea recursurilor pentru motivul de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (fără analizarea criticilor de fond subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție) și trimiterea cauzei spre soluționare în primă instanță la tribunalul competent, care urmează și să stabilească, cu prioritate, cadrul procesual sub aspectul pârâților chemați în judecată.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Afacerilor Interne va casa sentința recurată și - având în vedere că intimatul reclamant a optat deja, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, pentru instanța competentă de la domiciliul său - va trimite cauza pentru competentă soluționare la Tribunalul Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile declarate de pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Afacerilor Interne împotriva Sentinței nr. 93/F din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, exclusiv pentru motivul de ordine publică al necompetenței materiale a Curții de Apel Brașov.

Casează sentința recurată.

Trimite dosarul pentru competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul Brașov.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 martie 2018.