ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1820/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 12.11.2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Academia Tehnică Militară și Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale, anularea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 92/CJ 426/2013 emisă la data de 5.06.2013 de pârâta Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale și menținerea Deciziei administrativ jurisdicționale nr. 170/CJ1001/2012 emisă la data de 23.01.2013 de aceeași comisie, iar în raport de situația de fapt și de drept, să se constate că reclamantul nu datorează cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării, stabilite prin decizia de imputare din 18 septembrie 2012 pentru stabilirea răspunderii materiale aferente în ceea ce privește recuperarea cheltuielilor de întreținere/instruire pe timpul școlarizării, conform OZU nr. 125 din 28 iunie 2012. Prin sentința civilă nr. 3577 din data de 6 noiembrie 2014 a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 10 decembrie 2014.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 59 din 11 martie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Academia Tehnică Militară și Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 59 din 11 martie 2015 a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată pentru motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ., republicat. În susținerea recursului au fost reiterate argumentele de nelegalitate ale Deciziei contestate, cuprinse și în cererea de chemare în judecată, aspecte circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, a susținut recurentul-reclamant că au fost încălcate prevederile art. 5 din Ordinul nr. M 111 din 15 decembrie 2011, ce reprezintă baza legală indicată la fila 2 din procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A 5788 din 20 august 2012, întrucât nu există un act adițional la dosarul personal al studentului militar, iar procedurile interne privind determinarea cheltuielilor de întreținere și instruire pe timpul școlarizării nu au fost elaborate în termen de 120 de zile de la intrarea în vigoare a normelor aprobate prin Ordinul nr. M 111 din 15 decembrie 2011. A învederat recurentul A. că, deși prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 170/CJ1001/2012 emisă la data de 23.01.2013, s-a reținut că determinarea cheltuielilor de întreținere și instruire pentru perioada 25.08.2008-19.01.2012 a fost efectuată potrivit Ordinului nr. M 66/2007, care nu mai era în vigoare, în mod surprinzător, prin admiterea unei cereri de revizuire formulată de către Academia Tehnică Militară, aceeași comisie de jurisdicție a imputațiilor reține că, după intrarea în vigoare a Ordinului M. Ap. N nr. M111 din 15 decembrie 2011, determinarea cheltuielilor se face conform acestei proceduri. Prin urmare, consideră recurentul că în mod greșit s-a făcut trimitere la metodologia înregistrată la nr. A 8540 din 25 august 2009, trebuind a fi elaborată o nouă procedură pentru perioada 1999-2011, aceasta fiind rațiunea dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Ordinul nr. M 111 din 15 decembrie 2011. A mai susținut recurentul că instituția de învățământ era obligată să aducă anual, la cunoștința studenților, cuantumul cheltuielilor de școlarizare, potrivit clauzelor inserate în contractul de studii universitare de licență nr. R 129/2689 (art. 5.4), precum și prevederilor înscrise la pct. C.3, C. 4 din Metodologia de calcul nr. A 8540 din 25 august 2009 și la pct. E din Metodologia de calcul nr. A 458/2012. În privința cererii de revizuire ce a fost formulată de ATM, a susținut recurentul că au fost încălcate prevederile art. 35 din O.G. nr. 121/1998, față de motivele expres și limitative prevăzute pentru admisibilitatea acestei cereri, nefiind dovedită, în opinia sa, împrejurarea că au fost descoperite acte sau fapte noi care nu au putut fi prezentate până la data soluționării cauzei. A criticat recurentul-reclamant faptul că prima instanță nu a analizat excepția inadmisibilității cererii de revizuire formulate de ATM, fapt ce ar fi condus, în accepțiunea sa, la rămânerea definitivă a deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 170/CJ1001/2012. Cât privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., republicat, recurentul-reclamant a prezentat argumentele în susținerea excepției puterii lucrului judecat a sentinței nr. 1217 din 13.12.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosar nr. x/2012. Astfel, s-a arătat că, prin hotărârea judecătorească menționată, s-a dispus anularea Ordinului Comandantului Academiei tehnice Militare nr. E.I.U. 3 din 26.06.2012, acesta fiind considerat nelegal ca urmare a încălcării procedurilor anterioare exmatriculării. Chiar dacă recurentul-reclamant A. nu a fost parte în dosar nr. x/2012, Ordinul anulat îl privește în mod direct, întrucât a stat la baza întocmirii Deciziei de imputare nr. A6336 din 18.09.2012. Prin urmare, deși nu se poate susține existența unei autorități de lucru judecat, recurentul-reclamant consideră întrunite condițiile prevăzute de art. 413 C. proc. civ. cu privire la puterea de lucru judecat. În referire la nelegalitatea și netemeinicia deciziei de imputare nr. A6336 din 18 septembrie 2012 și a actelor premergătoare care au stat la baza emiterii acesteia, a susținut recurentul-reclamant că nu se regăsește în niciuna dintre ipotezele prevăzute în angajamentul semnat cu STS, înregistrat sub nr. 173521 din 17 octombrie 2008, iar prevederile O.G. nr. 121/1998 nu îi sunt aplicabile, întrucât acestea se referă la răspunderea materială a militarilor pentru săvârșirea de fapte culpabile în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu. A conchis recurentul-reclamant că exmatricularea sa ca urmare a nepromovării examenului în sesiunea de reexaminare nu reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, care să se circumscrie vreuneia dintre ipotezele prevăzute în angajament sau de dispozițiile legale la care a făcut referire în declarația de recurs, făcând trimitere, în acest sens, la decizia civilă nr. 282 din 06 martie 2008 a ÎCCJ, pronunțată într-o speță similară.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 24 iulie 2015, intimata-pârâtă Academia Tehnică Militară a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 08 martie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Sistematizând motivele de recurs invocate în calea de atac declarată de reclamantul A., Înalta Curte le va examina în ordinea prevăzută în C. proc. civ. Recurentul-reclamant a invocat în cauză excepția puterii de lucru judecat, în raport de cele statuate prin sentința civilă nr. 1217 din 13 decembrie 2012 a Tribunalului Teleorman, pronunțată în dosar nr. x/2012, prin care s-a anulat Ordinul Comandantului Academiei Tehnice Militare nr. E.I.U.3 din 26.06.2012 privind exmatricularea din academie a reclamantului B., instanța învestită în această cauză reținând nelegalitatea ordinului pentru încălcarea procedurilor anterioare exmatriculării. Potrivit prevederilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat", ceea ce presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză între o hotărâre anterior pronunțată și cea a cărei casare s-a solicitat. Se observă că, în privința celor două hotărâri aduse în discuție în vederea examinării excepției invocate de recurentul A., nu este întrunită condiția existenței acestei triple identități, părțile fiind diferite, actele contestate, ce formează obiectul cauzei, sunt diferite, iar cauza acțiunii este specifică motivelor de nelegalitate invocate pentru fiecare dintre actele atacate în cele două dosare, nefiind identică. În aceste condiții, se reține caracterul neîntemeiat al criticilor vizând încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1217 din 13 decembrie 2012 a Tribunalului Teleorman, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1516 din 05 aprilie 2013 a Curții de Apel București, dată fiind neîndeplinirea condiției esențiale de existență a identității de părți, obiect și cauză între hotărârile pronunțate în cele două dosare. Cât privește puterea de lucru judecat, ce aduce în discuție obligativitatea statuărilor materializate în cuprinsul sentinței civile nr. 1217 din 13 decembrie 2012 a Tribunalului Teleorman, reține Înalta Curte că acele considerente preluate din cuprinsul primei hotărâri nu sunt de natură a determina pronunțarea unei soluții similare, cât timp problema dedusă judecății în cauza pendinte nu este identică cu cea din speța soluționată irevocabil. Astfel, spus, răspunzând motivelor de nelegalitate pe care le-a formulat reclamantul din primul dosar, instanța și-a fundamentat soluția sa în raport de aceste motive de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, care nu sunt identice cu cele arătate de reclamantul din prezentul dosar. De altfel, cele două acte administrative contestate în cauze distincte au un caracter individual, producându-și efectele doar între părțile determinate în cuprinsul lor, fapt pentru care, în această situație factuală, nu se poate opune puterea de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate cu privire la un reclamant asupra celei de-a doua hotărâri, în cuprinsul căreia instanța legal învestită s-a raportat la motivele de nelegalitate ce i-au fost supuse spre a fi cercetate, fără nicio identitate cu cele din hotărârea judecătorească anterioară, adusă în discuție de reclamantul A.. În consecință, nefiind întemeiată excepția autorității de lucru judecat și în lipsa vreunei obligativități de a respecta puterea lucrului judecat în raport de o altă hotărâre pronunțată într-o cauză diferită, Înalta Curte va reține caracterul nefondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 7 C. proc. civ. În privința celuilalt motiv pe care și-a fundamentat recurentul calea de atac declarată, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reține Înalta Curte că și acesta este nefondat. Un prim aspect invocat de recurentul-reclamant A. în calea de atac este cel al inadmisibilității revizuirii deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 170/CJ1001/2012, emisă la data de 23.01.2013, fapt ce determină nelegalitatea emiterii deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 92/CJ426/2013, prin care s-a admis cererea de revizuire formulată de Academia Tehnică Militară, în sensul reținerii faptului că determinarea cheltuielilor s-a efectuat potrivit metodologiei de calcul în vigoare la data producerii prejudiciului, respectiv la data exmatriculării. A invocat recurentul-reclamant în sprijinul acestor susțineri în fapt dispozițiile art. 35 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora " (1) Hotărârile definitive pot fi revizuite de organul care le-a pronunțat, la cererea militarilor interesați, a comandanților sau șefilor unităților ori a șefilor organelor de control financiar de gestiune, când au fost descoperite fapte ori acte noi care nu au putut fi prezentate până la data soluționării cauzei, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. " Înalta Curte reține că cererea de revizuire formulată de către Academia Tehnică Militară nu are un caracter inadmisibil, cât timp reglementarea acestei căi de atac nu este similară celei din procedura civilă, câmpul de aplicare a revizuirii fiind, evident, diferit în cele două reglementări. Dacă în normele C. proc. civ. cazurile de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 509, în calea administrativ-jurisdicțională reglementată de O.G. nr. 121/1998, se poate apela la această formă de control a hotărârilor definitive pronunțate de comisia de jurisdicție a imputațiilor pentru toate acele situații în care au fost descoperite acte sau fapte noi, ce nu au putut fi prezentate până la data soluționării cererii, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Un alt aspect care prezintă importanță în soluționarea prezentului recurs este cel al actului administrativ care a dus la exercitarea procedurii administrativ-jurisdicționale de către persona vătămată și, ulterior, la demersul judiciar de față, act reprezentat de decizia de imputare nr. A 6336 din 18 septembrie 2012. Procedura reglementată de prevederile art. 31-39 din O.G. nr. 121/1998 este una administrativ-jurisdicțională, ce are un caracter facultativ și gratuit, persoana vătămată fiind însă îndreptățită a se adresa direct instanței de judecată, după exercitarea recursului grațios, potrivit prevederilor art. 30 din același act normativ. Această posibilitate de a apela la forța coercitivă a instanței judecătorești competente fără a mai parcurge, în mod obligatoriu, procedura administrativ-jurisdicțională, a fost statuată de Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 34/2016, astfel că, în situația de față, se poate reține că recurentul-reclamant a exercitat contestația împotriva deciziei de imputare nr. A 6336 din 18 septembrie 2012, contestație ce a fost respinsă prin hotărârea nr. A7420 din 24 octombrie 2012, aceasta fiind soluția pe care persoana obligată prin decizia de imputare emisă asupra sa avea interesul să o reformeze prin exercitarea procedurii administrativ-jurisdicționale sau prin cererea de chemare în judecată adresată instanței judecătorești. Altfel spus, o eventuală nelegalitate a deciziei date în exercitarea procedurilor reglementate de art. 31-39 din O.G. nr. 121/1998 în fața comisiei de jurisdicție a imputațiilor nu atrage, de plano, nelegalitatea actului de impunere prin care s-a stabilit răspunderea materială a celui care se face vinovat de paguba produsă. Din această perspectivă, reține instanța de control judiciar că este corectă soluția primei instanțe date în analiza motivelor de nelegalitate invocate în referire la decizia de imputare nr. A 6336 din 18 septembrie 2012, fără a fi imperios necesar a răspunde în referire la chestiunea exercitării revizuirii de către ATM împotriva deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 170/CJ1001/2012. În cuprinsul procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A 5788 din 20 august 2012, ce a stat la baza emiterii deciziei de imputare nr. A 6336 din 18 septembrie 2012, s-a reținut că, datorită modificării cadrului legal de stabilire a cuantumului cheltuielilor de școlarizare/instruire, aferent perioadei care face obiectul calculului acestora, respectiv perioada 2008-2012, au fost avute în vedere pentru perioada 25.08.2008-19.01.2012, Ordinul ministrului apărării nr. M 66/2007 și metodologia de calcul pentru determinarea cheltuielilor nr. A 8540 din 25 august 2009, iar pentru perioada 20.01.2012-26.06.2012, Ordinul ministrului apărării nr. M 111/2011 pentru aprobarea normelor de restituire de către cadrele militare din M.AP.N. a cheltuielilor de întreținere și de instruire pe timpul școlarizării și metodologia de calcul pentru determinarea acestor cheltuieli nr. A 458 din 19 ianuarie 2012. Prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 92/CJ426/2013 din data de 05.06.2013 s-a stabilit că determinarea cheltuielilor efectuate pentru școlarizarea studentului A. s-a efectuat potrivit prevederilor metodologiei de calcul în vigoare la data exmatriculării acestuia, metodologie care includea, pentru anii anteriori de studiu, și metodologia de calcul elaborată potrivit Ordinului M66/2007, arătându-se că, practic, în cuprinsul noii metodologii de calcul, unitatea militară a ales să includă și procedura anterioară, apreciind astfel că implementarea noii proceduri va fi mult mai operativă. În aceste condiții, în care actul final al procedurii administrativ-jurisdicționale consfințește constatările care au fundamentat emiterea deciziei de imputare nr. A 6336 din 18 septembrie 2012, contestate în cauză, urmează a fi avute în vedere criticile recurentului-reclamant vizând fondul cauzei, respectiv soluția primei instanțe în referire la legalitatea acestui act administrativ. O primă critică a recurentului în acest sens este cea referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. M 111 din 15 decembrie 2011 în emiterea actelor administrative contestate. Susținerea recurentului-reclamant în sensul nelegalității procedurii de stabilire a cheltuielilor de școlarizare pentru lipsa actului adițional la contractul încheiat cu instituția militară, în sensul celor dispuse prin prevederile art. 5 alin. (1) din Ordinul nr. M111/2011, este neîntemeiată, raționamentul primei instanțe fiind unul corect. Norma legală prevede obligativitatea încheierii, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a Ordinului nr. M111/2011, a unui act adițional la contractul încheiat cu instituția militară de către (...) studenți din instituțiile militare de învățământ de formare a cadrelor militare, ceea ce presupune semnarea acestui act între recurentul-reclamant A. și Serviciul de Telecomunicații Speciale, fără a se putea imputa această obligație unei alte structuri, Academia Tehnică Militară fiind lipsită de suport legal pentru încheierea unui astfel de act adițional. Cât privește dispozițiile art. 5 alin. (2) din Ordinul nr. M 111/2011, în care se prevede că "în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentelor norme, instituțiile militare de învățământ, școlile de aplicație și centrele de instruire vor elabora proceduri interne privind determinarea cheltuielilor de întreținere și instruire pe timpul școlarizării cadrelor militare din Ministerul Apărării Naționale în perioade anterioare datei de intrare în vigoare a prezentelor norme, astfel: a) 1995-2011, pentru școlarizarea personalului navigant de aviație; b) 1999-2011, pentru școlarizarea celorlalte categorii de personal", recurentul-reclamant a invocat neelaborarea, de către Academia Tehnică Militară, a unor proceduri interne privind determinarea cheltuielilor de întreținere și instruire pe timpul școlarizării în perioada 1999-2011. Se reține din înscrisurile depuse la dosar că Academia Tehnică Militară a elaborat metodologia de calcul pentru determinarea cheltuielilor nr. A 4458 din 19 ianuarie 2012, în termenul prevăzut de art. 5 din Ordinul nr. M 111/2011, stabilind, totodată, că, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, determinarea cheltuielilor se face conform metodologiei elaborate în baza Ordinului nr. M 66/2007, iar după intrarea în vigoare a Ordinului nr. M 111/2011, se va urma noua metodologie, elaborată la data de 19.01.2012. Înalta Curte, validând raționamentul primei instanțe, reține că aplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în Ordinul nr. M 111/2011 intervine după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, astfel că, în mod corect, cercetarea administrativă ce a stat la baza emiterii deciziei de imputare nr. A 6336 din 18 septembrie 2012 a avut în vedere metodologia nr. A 458 din 19 ianuarie 2012, ce face trimitere, în cuprinsul său, la cele două perioade, care acoperă durata în care recurentul-reclamant A. a fost student în cadrul instituției intimate. Evaluarea pagubelor s-a realizat la data producerii faptei care a determinat antrenarea răspunderii materiale a recurentului-reclamant A., respectiv la data exmatriculării acestuia, prin Ordinul comandantului ATM nr. E.I.U. 3 din 26.06.2012, la acel moment fiind pe deplin aplicabile prevederile Metodologiei nr. A 458 din 19 ianuarie 2012, elaborată în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din Ordinul nr. M 111/2011. Cât privește critica recurentului referitoare la necesitatea elaborării unor proceduri care să privească expres perioada 1999-2011, astfel cum s-a stabilit prin Ordinul nr. M 111/2011, ce a abrogat expres prevederile cuprinse în Ordinul nr. M 66/2007, fapt de natură a lăsa, în opinia titularului căii de atac, fără bază legală, perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Ordinului nr. M111/2011 (21.12.2011) și cea de elaborare a metodologiei în temeiul acestui ordin (19.01.2012), se reține caracterul formal al acestor susțineri, cât timp metodologia nr. A 8540 din 25 august 2009 a rămas în vigoare până la data emiterii noii metodologii, cea cu nr. A 458 din 19 ianuarie 2012, care a înlocuit-o pe precedenta. O altă critică a recurentului a vizat lipsa aducerii la cunoștința studenților, de către Academia Tehnică Militară, a cuantumului cheltuielilor de școlarizare, pentru a putea fi, eventual, contestate. Înalta Curte observă că această critică excede motivelor de nelegalitate a actelor administrative contestate, invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nefăcând, așadar, obiectul controlului primei instanțe. În aceste condiții, se reține că mecanismul controlului judiciar se exercită doar asupra acelor aspecte care au format obiectul cercetării judecătorești în primă instanță, fără a se putea adăuga motive noi în calea de atac a recursului, față de cele supuse analizei în etapa judecății în fond. Cu privire la nelegalitatea deciziei de imputare nr. A 6336 din 18 septembrie 2012, rezultată, în opinia recurentului, din neîncadrarea sa în niciuna dintre ipotezele prevăzute în angajamentul semnat cu STS, fapt pentru care nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, reține Înalta Curte caracterul neîntemeiat al acestor critici, date fiind prevederile cuprinse la art. 4.2.2 și cele ale art. 5.2 din contractul de studii universitare de licență nr. R 129/2689 încheiat între ATM și studentul A., în care se arată că "absolvenții ATM care nu respectă contractul semnat cu M. Ap. N. sau cu ceilalți beneficiari sunt obligați să restituie cheltuielile de întreținere și de instruire pe timpul școlarizării, proporțional cu timpul servit și potrivit reglementărilor legale în vigoare existente la data trecerii în rezervă. " În deplin acord cu judecătorul primei instanțe, Înalta Curte reține că sunt aplicabile prevederile cuprinse în O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și în situația exmatriculării studentului A., art. 1 din normele de restituire de către cadrele militare din M. Ap. M. a cheltuielilor de întreținere și instruire pe timpul școlarizării, aprobate prin Ordinul nr. M 111/2011, stabilind că " procedura de restituire a cheltuielilor de întreținere și de instruire pe timpul școlarizării cadrelor militare din Ministerul Apărării Naționale se realizează prin aplicarea corespunzătoare a prevederilor legale referitoare la răspunderea materială a militarilor. " Cât privește lipsa unei fapte ilicite, pe care o susține recurentul-reclamant în cadrul motivelor sale de recurs, acesta nu face altceva decât să reia susținerile în fapt din cuprinsul cererii de chemare în judecată, fără a formula critici ale soluției pronunțate de prima instanță, soluție prin care, în mod corect s-a stabilit că exmatricularea unui student pentru nepromovarea tuturor examenelor atrage obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare, aceasta fiind fapta ilicită ce determină antrenarea răspunderii materiale a celui în cauză, potrivit cadrului normativ indicat în cuprinsul sentinței recurate (art. 22 alin. (1), lit. g) din Statutul studentului militar nr. A 4612 din 27 aprilie 2011). Prin urmare, niciuna dintre criticile pe care și-a fundamentat recurentul-reclamant incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu prezintă un caracter întemeiat, fapt de natură a respinge recursul declarat în cauză ca nefondat. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate aceste considerente, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ., coroborat cu cela ale art. 488 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința civilă nr. 59 din 11 martie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantul A. împotriva acestei hotărâri.