ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7647/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Cererea introductivă de instanță are ca obiect constatarea dobândirii prin uzucapiunea scurtă de 10 – 20 de ani a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 3.045,81 m.p. și pronunțarea unei hotărâri care să ateste dreptul de proprietate al Parohiei M.V,.asupra acestui teren, respectiv accesiunea imobiliară asupra clădirii bisericii în suprafață de 231,20 m.p. și asupra clopotniței bisericii în suprafață de 75,13 m.p.. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada octombrie 1984 – martie 1985 biserica și turnul clopotniței a fost translatată în str. S. nr. 4, sector 5 București. Prin sentința civilă nr. 1189 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta Biserica M.V., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că pentru terenul în suprafață de 3.045,81 m.p., reclamanta a solicitat a se constata că a dobândit dreptul de proprietate ca efect al prescripției achizitive de 10-20 ani, însă condițiile acesteia nu sunt îndeplinite. Astfel, în speță, nu se poate regăsi existența unui just titlu, astfel cum este acesta definit de dispozițiile art. 1897 C. civ. Justul titlu este acel titlu care provine de la un neproprietar, reclamanta invocând ca just titlu în cauză un contract de schimb în temeiul căruia a dobândit posesia asupra terenului ca urmare a pierderii posesiei asupra terenului unde era amplasată inițial.

Decretul nr. 299 din 23 septembrie 1986 al Consiliului de Stat al R.S.R., prin care se aproba modificarea detaliului de sistematizare pentru ansamblul de locuințe Artera I. – C., din municipiul București, aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 190/1981, nu poate constitui just titlu câtă vreme acesta vizează doar procedura de expropriere și demolare a construcțiilor existente în scopul sistematizării zonei, fără a face referire la transmiterea în proprietatea reclamantei a suprafeței de teren din strada S. Chiar pentru existența unui astfel de titlu translativ de proprietate în favoarea reclamantei, acest titlu trebuia să provină de un neproprietar pentru a putea fi invocată uzucapiunea scurtă, în caz contrar, titlul producând prin el însuși efectele transmiterii proprietății, în speță reclamanta nefăcând dovada că a primit terenul printr-un titlu translativ de proprietate ce provine de la un neproprietar.

În consecință, neîndeplinirea acestei condiții face să paralizeze posesia aptă de a duce la dobândirea proprietății, chiar dacă aceasta ar fi exercitată în timpul cerut de lege și cu bună credință. În ce privește dreptul de accesiune asupra construcției, temeiul solicitării reclamantei este acela că existența dreptului de proprietate asupra terenului face să intervină dreptul de proprietate și asupra a tot ce se unește și se incorporează cu terenul, însă, așa cum s-a arătat, reclamanta nu poate dobândi proprietatea asupra terenului, dispozițiile art. 488 C. civ. nefiind incidente. Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta reclamantă Biserica M.V. Prin decizia civilă nr. 109A din 08 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta Biserica „M.V.”.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele: În fața instanței de apel, dovedirea cererii, apelanta a depus la dosar: adresa nr. AA/2011 emisă de Direcția Patrimoniu, copie după Decretul nr. 133 din 09 mai 1985 și anexe, copie după Decretul nr. 299 din 23 septembrie 1986, autorizația de construire nr. BB/2007. Curtea a constatat că instanța fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1897 coroborat cu art. 1847 C. civ. Pentru a se putea constata dobândirea proprietății prin prescripția achizitivă, în condițiile art. 1895 C. civ., apelanta avea obligația să facă dovada întrunirii condițiilor cumulative a bunei-credințe și justului titlu. Dacă buna-credință, conform alin. (2) al art. 1899 C. civ., în materia uzucapiunii, se prezumă întotdeauna, cu privire la justul titlu apelanta avea obligația să facă dovada întrunirii cerințelor imperative ale art. 1897 C. civ.

În spiritul art. 1897 C. civ. se poate defini justul titlu ca fiind orice titlu translativ de proprietate ce provine de la altcineva decât adevăratul proprietar și cu dată certă. Numai așa va putea fi opus celui ce se pretinde proprietar și care are calitatea de terț față de actul translativ de proprietate. Ori, nici Decretul nr. 133/1985 și nici Decretul nr. 299/1986 ale Consiliului de Stat al R.S.R., prin care se aproba modificarea detaliului de sistematizare aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 190/1981 nu reprezintă just titlu în sensul art. 1897 C. civ. Natura juridică a celor două decrete nu poate fi considerată ca titlu translativ de proprietate, ele vizând exclusiv procedura de expropriere și demolare a construcțiilor existente.

Niciunul din decrete nu face referire la transferul proprietății către apelantă și sub nicio formă nu se poate considera că provin de la un neproprietar. O hotărâre judecătorească privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu poate fi pronunțată decât în contradictoriu cu acela al cărui drept s-ar putea stinge prin efectul posesiei exercitate în termenul prevăzut de lege de reclamantă, respectiv apelanta avea obligația să facă dovada că intimata este adevărata proprietară a terenului, aspect ce în prezenta cauză nu a fost probat. Cu privire la justul titlu, prima cerință a normei invocate o reprezintă efectul translativ de proprietate, ori cele două decrete nu întrunesc cerințele art. 1897 C. civ.

pentru a putea fi considerate just titlu, respectiv un titlu translativ de proprietate, care să provină de la altcineva decât adevăratul proprietar, astfel că în mod corect prima instanță a reținut că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 1895 – 1899 C. civ. pentru a se constata că a intervenit prescripția achizitivă asupra terenului obiect al prezentei cereri. Pe cale de consecință, Curtea a constatat că nici cerințele art. 488 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară și arată că tot ce se unește și de încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului nu sunt incidente în prezenta cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Biserica M.V.

Un prim motiv de recurs vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii”. În acest sens se susține că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1897 din vechiul C. civ., considerând că „nici Decretul nr. 133/1985 și nici Decretul nr. 299/1986 ale Consiliului de Stat al R.S.R., prin care s-a aprobat modificarea detaliului de sistematizare aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 190/1981, nu reprezintă just titlu în sensul art. 1897 C. civ.”. Potrivit dispozițiilor art. 645 din vechiul C. civ., „Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporație, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune”.

Având în vedere că Decretul nr. 299/1986 este un act normativ de autoritate cu putere de lege, acesta reprezintă un just titlu, condiție esențială a uzucapiunii scurte invocate în cauză. Din interpretarea coroborată a celor două texte legale menționate rezultă că un act normativ (deci și Decretul nr. 299/1986) poate constitui titlu translativ de proprietate. Prin urmare, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1897 din vechiul C. civ., în sensul că le-a interpretat excesiv de restrictiv, deși enumerarea prevăzută de legiuitor nu este limitativă: „Justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul, etc.”. Așadar, din textele legale citate mai sus reiese cu necesitate faptul că legiuitorul a avut în vedere orice mod de dobândire a proprietății, inclusiv legea, astfel cum prevede art. 645 din vechiul C. civ.

Un al doilea motiv de recurs invocat vizează incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ.: „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Actul juridic translativ de proprietate, invocat ca just titlu, este Decretul nr. 299/1986 al Consiliului de Stat al R.S.R. Instanța de apel, reținând că „natura juridică a celor două decrete nu poate fi considerată ca titlu translativ de proprietate, ele vizând exclusiv procedura de expropriere și demolare a construcțiilor existente”, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit al acestuia.

În speță, Planul de situație anexă și parte integrantă a Decretului nr. 299/1986 - comunicat în extenso în apel de Arhivele Naționale - ce reprezintă justul titlu invocat de reclamanta apelantă, indică fără putință de tăgadă „Amplasament Nou Propus M.V.” - indicând exact și suprapunând pe teren, în fapt, noua realitate juridică. Se indică și se identifică astfel, prin actul normativ (just titlu) noul amplasament inclusiv teren și delimitările aferente, al întregului ansamblu mănăstiresc „M.V.”. Prin aprobarea Decretului de către Consiliul de Stat al R.S.R., s-a aprobat implicit transferul ansamblului mănăstiresc M.V. pe noul amplasament arătat expres în Planul de situație - Anexa la Decretul nr. 299/1986.

A accepta interpretarea dată de instanța de apel înseamnă a lipsi de efecte juridice acest act normativ, însemna „a schimba natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Prin urmare, nu poate fi reținut că Decretul nr. 299/1986 „vizează exclusiv procedura de expropriere și demolare a construcțiilor existente”, astfel cum în mod eronat a reținut Curtea de Apel. Acest act normativ reprezintă, fără îndoială, justul-titlu în baza căruia reclamanta s-a comportat ca un adevărat proprietar, neexistând îndoieli cu privire la efectul translativ de proprietate. Certitudinea pe care reclamanta a avut-o asupra caracterului translativ de proprietate al Decretului nr. 299/1986 rezultă din actele de dispoziție pe care aceasta le-a efectuat ulterior, privind obținerea autorizației de construire nr. BB din 07 decembrie 2007 (anexată).

Un al treilea motiv de recurs vizează incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii”. Instanța de apel, a reținut în mod greșit în considerentele deciziei atacate, că „Natura juridică a celor două decrete nu poate fi considerată ca titlu translativ de proprietate, ele vizând exclusiv procedura de expropriere și demolare a construcțiilor existente”. Decretul nr. 299/1986, așa cum s-a arătat în precedent, are caracteristicile unui act de schimb, întrucât, din vechiul amplasament unde Mănăstirea M.V. deținea 5000 m.p. i s-a propus și aprobat un nou amplasament, unde Mănăstirea a posedat în mod neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar noul teren, în suprafață de 3045.81 m.p., începând cu anul 1986 și până în prezent, efectuând și acte de dispoziție asupra imobilului, cum ar fi obținerea autorizației de construire nr. BB/2007.

Conform legislației în vigoare, unitatea administrativ teritorială, respectiv Municipiul București, este titularul dreptului de proprietate privată asupra terenurilor aflate în raza sa teritorială (cu excepția celor deținute cu titlu de alte persoane) și de aceea este persoana în contradictoriu cu care se judecă reclamanta. Jurisprudența, în mod constant, a recunoscut calitatea procesuală pasivă a Municipiului București prin Primarul General în litigiile având ca obiect constatarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, în cazul terenurilor asupra cărora nu există alți titulari. Cu atât mai mult, în speța supusă judecații, unde imobilul a fost expropriat și a trecut în proprietatea Statului conform Decretelor nr. 133/1985 și nr. 299/1986.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește prima critică încadrată juridic în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată. Se susține, în recurs, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1897 din vechiul C. civ., considerând că nici Decretul nr. 133/1985 și nici Decretul nr. 299/1986 ale Consiliului de Stat al R.S.R., prin care s-a aprobat modificarea detaliului de sistematizare aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 190/1981, nu reprezintă just titlu în sensul dispozițiilor legale.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1897 din vechiul C. civ. la situația de fapt reținută în speță. Astfel, s-a reținut în mod corect, că pentru a se putea constata dobândirea proprietății prin prescripția achizitivă de 10 până la 20 de ani, în condițiile art. 1895 C. civ., recurenta reclamantă avea obligația să facă dovada întrunirii condițiilor cumulative, a bunei-credințe și justului titlu. Dacă buna-credință, conform alin. (2) al art. 1899 C. civ., în materia uzucapiunii, se prezumă întotdeauna, cu privire la justul titlu (justa cauză) reclamanta avea obligația să facă dovada întrunirii cerințelor imperative ale art. 1897 C. civ.

În spiritul art. 1897 C. civ. se poate defini justul titlu ca fiind orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul, etc., ce provine de la altcineva decât adevăratul proprietar și cu dată certă. Numai așa va putea fi opus celui ce se pretinde proprietar și care are calitatea de terț față de actul translativ de proprietate. În speță, nici Decretul nr. 133/1985 și nici Decretul nr. 299/1986 ale Consiliului de Stat al R.S.R., prin care s-a aprobat modificarea detaliului de sistematizare aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 190/1981 nu reprezintă just titlu în sensul art. 1897 C. civ. Natura juridică a celor două decrete nu poate fi considerată ca titlu translativ de proprietate, ele vizând exclusiv procedura de expropriere și demolare a construcțiilor existente.

Niciunul din cele două decrete nu face referire la transferul proprietății către reclamantă și sub nicio formă nu se poate considera că provin de la un neproprietar. Prin urmare, cele două decrete nu întrunesc cerințele art. 1897 C. civ. pentru a putea fi considerate just titlu, respectiv un titlu translativ de proprietate care provine de la altcineva decât adevăratul proprietar, astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că nu sunt întrunite cerințele art. 1895 – 1899 C. civ. pentru a se constata că a intervenit prescripția achizitivă asupra terenului obiect al prezentei cereri.

O hotărâre judecătorească privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu poate fi pronunțată decât în contradictoriu cu acela al cărui drept s-ar putea stinge prin efectul posesiei exercitate în termenul prevăzut de lege, respectiv reclamanta avea obligația să facă dovada că intimatul este adevăratul proprietar al terenului, aspect ce în prezenta cauză nu s-a dovedit. De asemenea, în mod corect s-a constatat că nici cerințele art. 488 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară și arată că tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului nu sunt incidente în cauză. Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor reținute nu se poate exercita controlul judiciar. Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică. Instanța de recurs constată că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., prin recursul de față, s-a realizat în mod formal, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat în care parte hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau, în care parte se consideră că nu este deloc motivată. De altfel, referirea la acest motiv de nelegalitate este lipsită de orice susținere pertinentă în dezvoltarea, atât în scris cât și oral – cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, a motivului astfel invocat. Și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., au fost invocate în mod formal de recurenta reclamantă, deoarece susținerile acesteia nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă exclusiv la calificarea Decretului nr. 299/1986 ca just titlu, în condițiile în care acest act normativ de expropriere nu are acest caracter.

În consecință, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită în speță, astfel încât, nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate în recurs. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Biserica M.V. împotriva deciziei civile nr. 109/A din 08 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.