ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7647/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7647/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Cererea introductivă de instanță are ca

obiect constatarea dobândirii prin uzucapiunea scurtă de 10 – 20 de ani a

dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 3.045,81 m.p. și

pronunțarea unei hotărâri care să ateste dreptul de proprietate al Parohiei M.V,.asupra

acestui teren, respectiv accesiunea imobiliară asupra clădirii bisericii în

suprafață de 231,20 m.p. și asupra clopotniței bisericii în suprafață de 75,13

m.p..

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în perioada octombrie 1984 – martie 1985 biserica și turnul

clopotniței a fost translatată în str. S. nr. 4, sector 5 București.

Prin sentința civilă

nr. 1189 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca nefondată, cererea formulată de reclamanta Biserica M.V., în contradictoriu cu

pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că pentru terenul în suprafață de 3.045,81 m.p., reclamanta

a solicitat a se constata că a dobândit dreptul de proprietate ca efect al prescripției

achizitive de 10-20 ani, însă condițiile acesteia nu sunt îndeplinite.

Astfel, în speță, nu se

poate regăsi existența unui just titlu, astfel cum este acesta definit de dispozițiile

art. 1897 C. civ.

Justul titlu este acel

titlu care provine de la un neproprietar, reclamanta invocând ca just titlu în cauză

un contract de schimb în temeiul căruia a dobândit posesia asupra terenului ca urmare

a pierderii posesiei asupra terenului unde era amplasată inițial.

Decretul nr. 299 din

23 septembrie 1986 al Consiliului de Stat al R.S.R., prin care se aproba modificarea

detaliului de sistematizare pentru ansamblul de locuințe Artera I. – C., din municipiul

București, aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 190/1981, nu poate constitui

just titlu câtă vreme acesta vizează doar procedura de expropriere și demolare a

construcțiilor existente în scopul sistematizării zonei, fără a face referire la

transmiterea în proprietatea reclamantei a suprafeței de teren din strada S.

Chiar pentru existența

unui astfel de titlu translativ de proprietate în favoarea reclamantei, acest titlu

trebuia să provină de un neproprietar pentru a putea fi invocată uzucapiunea scurtă,

în caz contrar, titlul producând prin el însuși efectele transmiterii proprietății,

în speță reclamanta nefăcând dovada că a primit terenul printr-un titlu translativ

de proprietate ce provine de la un neproprietar.

În consecință, neîndeplinirea

acestei condiții face să paralizeze posesia aptă de a duce la dobândirea proprietății,

chiar dacă aceasta ar fi exercitată în timpul cerut de lege și cu bună credință.

În ce privește dreptul

de accesiune asupra construcției, temeiul solicitării reclamantei este acela că

existența dreptului de proprietate asupra terenului face să intervină dreptul de

proprietate și asupra a tot ce se unește și se incorporează cu terenul, însă, așa

cum s-a arătat, reclamanta nu poate dobândi proprietatea asupra terenului, dispozițiile

art. 488 C. civ. nefiind incidente.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel apelanta reclamantă Biserica M.V.

Prin decizia civilă

nr. 109A din 08 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta

Biserica „M.V.”.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În fața instanței de apel,

dovedirea cererii, apelanta a depus la dosar: adresa nr. AA/2011 emisă de Direcția

Patrimoniu, copie după Decretul nr. 133 din 09 mai 1985 și anexe, copie după Decretul

nr. 299 din 23 septembrie 1986, autorizația de construire nr. BB/2007.

Curtea a constatat că

instanța fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1897 coroborat

cu art. 1847 C. civ. Pentru a se putea constata dobândirea proprietății prin prescripția

achizitivă, în condițiile art. 1895 C. civ., apelanta avea obligația să facă dovada

întrunirii condițiilor cumulative a bunei-credințe și justului titlu. Dacă buna-credință,

conform alin. (2) al art. 1899 C. civ., în materia uzucapiunii, se prezumă întotdeauna,

cu privire la justul titlu apelanta avea obligația să facă dovada întrunirii cerințelor

imperative ale art. 1897 C. civ.

În spiritul art. 1897

C. civ. se poate defini justul titlu ca fiind orice titlu translativ de proprietate

ce provine de la altcineva decât adevăratul proprietar și cu dată certă. Numai așa

va putea fi opus celui ce se pretinde proprietar și care are calitatea de terț față

de actul translativ de proprietate. Ori, nici Decretul nr. 133/1985 și nici Decretul

nr. 299/1986 ale Consiliului de Stat al R.S.R., prin care se aproba modificarea

detaliului de sistematizare aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 190/1981

nu reprezintă just titlu în sensul art. 1897 C. civ. Natura juridică a celor două

decrete nu poate fi considerată ca titlu translativ de proprietate, ele vizând exclusiv

procedura de expropriere și demolare a construcțiilor existente. Niciunul din decrete

nu face referire la transferul proprietății către apelantă și sub nicio formă nu

se poate considera că provin de la un neproprietar.

O hotărâre judecătorească

privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu poate fi pronunțată

decât în contradictoriu cu acela al cărui drept s-ar putea stinge prin efectul posesiei

exercitate în termenul prevăzut de lege de reclamantă, respectiv apelanta avea obligația

să facă dovada că intimata este adevărata proprietară a terenului, aspect ce în

prezenta cauză nu a fost probat.

Cu privire la justul titlu,

prima cerință a normei invocate o reprezintă efectul translativ de proprietate,

ori cele două decrete nu întrunesc cerințele art. 1897 C. civ. pentru a putea fi

considerate just titlu, respectiv un titlu translativ de proprietate, care să provină

de la altcineva decât adevăratul proprietar, astfel că în mod corect prima instanță

a reținut că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 1895 – 1899 C. civ. pentru

a se constata că a intervenit prescripția achizitivă asupra terenului obiect al

prezentei cereri.

Pe cale de consecință,

Curtea a constatat că nici cerințele art. 488 C. civ. care reglementează accesiunea

imobiliară și arată că tot ce se unește și de încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului

lucrului nu sunt incidente în prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Biserica M.V.

Un prim motiv de recurs

vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunțată

a fost dată cu aplicarea greșită a legii”.

În acest sens se susține

că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1897 din vechiul

C. civ., considerând că „nici Decretul nr. 133/1985 și nici Decretul nr. 299/1986

ale Consiliului de Stat al R.S.R., prin care s-a aprobat modificarea detaliului

de sistematizare aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 190/1981, nu reprezintă

just titlu în sensul art. 1897 C. civ.”.

Potrivit dispozițiilor

art. 645 din vechiul C. civ., „Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau

incorporație, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune”.

Având în vedere că Decretul

nr. 299/1986 este un act normativ de autoritate cu putere de lege, acesta reprezintă

un just titlu, condiție esențială a uzucapiunii scurte invocate în cauză.

Din interpretarea coroborată

a celor două texte legale menționate rezultă că un act normativ (deci și Decretul

nr. 299/1986) poate constitui titlu translativ de proprietate.

Prin urmare, instanța

de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1897 din vechiul C. civ., în sensul

că le-a interpretat excesiv de restrictiv, deși enumerarea prevăzută de legiuitor

nu este limitativă: „Justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum

vinderea, schimbul, etc.”.

Așadar, din textele legale

citate mai sus reiese cu necesitate faptul că legiuitorul a avut în vedere orice

mod de dobândire a proprietății, inclusiv legea, astfel cum prevede art. 645 din

vechiul C. civ.

Un al doilea motiv de

recurs invocat vizează incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ.: „când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Actul juridic translativ

de proprietate, invocat ca just titlu, este Decretul nr. 299/1986 al Consiliului

de Stat al R.S.R.

Instanța de apel, reținând

că „natura juridică a celor două decrete nu poate fi considerată ca titlu translativ

de proprietate, ele vizând exclusiv procedura de expropriere și demolare a construcțiilor

existente”, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul

lămurit al acestuia.

În speță, Planul de situație

anexă și parte integrantă a Decretului nr. 299/1986 - comunicat în extenso în apel

de Arhivele Naționale - ce reprezintă justul titlu invocat de reclamanta apelantă,

indică fără putință de tăgadă „Amplasament Nou Propus M.V.” - indicând exact și

suprapunând pe teren, în fapt, noua realitate juridică. Se indică și se identifică

astfel, prin actul normativ (just titlu) noul amplasament inclusiv teren și delimitările

aferente, al întregului ansamblu mănăstiresc „M.V.”.

Prin aprobarea Decretului

de către Consiliul de Stat al R.S.R., s-a aprobat implicit transferul ansamblului

mănăstiresc M.V. pe noul amplasament arătat expres în Planul de situație - Anexa

la Decretul nr. 299/1986.

A accepta interpretarea

dată de instanța de apel înseamnă a lipsi de efecte juridice acest act normativ,

însemna „a schimba natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Prin urmare, nu poate

fi reținut că Decretul nr. 299/1986 „vizează exclusiv procedura de expropriere și

demolare a construcțiilor existente”, astfel cum în mod eronat a reținut Curtea

de Apel.

Acest act normativ reprezintă,

fără îndoială, justul-titlu în baza căruia reclamanta s-a comportat ca un adevărat

proprietar, neexistând îndoieli cu privire la efectul translativ de proprietate.

Certitudinea pe care reclamanta

a avut-o asupra caracterului translativ de proprietate al Decretului nr. 299/1986

rezultă din actele de dispoziție pe care aceasta le-a efectuat ulterior, privind

obținerea autorizației de construire nr. BB din 07 decembrie 2007 (anexată).

Un al treilea motiv de

recurs vizează incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: „când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine

de natura pricinii”.

Instanța de apel, a reținut

în mod greșit în considerentele deciziei atacate, că „Natura juridică a celor două

decrete nu poate fi considerată ca titlu translativ de proprietate, ele vizând exclusiv

procedura de expropriere și demolare a construcțiilor existente”.

Decretul nr. 299/1986,

așa cum s-a arătat în precedent, are caracteristicile unui act de schimb, întrucât,

din vechiul amplasament unde Mănăstirea M.V. deținea 5000 m.p. i s-a propus și aprobat

un nou amplasament, unde Mănăstirea a posedat în mod neîntrerupt, netulburat și

sub nume de proprietar noul teren, în suprafață de 3045.81 m.p., începând cu anul

1986 și până în prezent, efectuând și acte de dispoziție asupra imobilului, cum

ar fi obținerea autorizației de construire nr. BB/2007.

Conform legislației în

vigoare, unitatea administrativ teritorială, respectiv Municipiul București, este

titularul dreptului de proprietate privată asupra terenurilor aflate în raza sa

teritorială (cu excepția celor deținute cu titlu de alte persoane) și de aceea este

persoana în contradictoriu cu care se judecă reclamanta.

Jurisprudența, în mod

constant, a recunoscut calitatea procesuală pasivă a Municipiului București prin

Primarul General în litigiile având ca obiect constatarea dreptului de proprietate

dobândit prin uzucapiune, în cazul terenurilor asupra cărora nu există alți titulari.

Cu atât mai mult, în speța supusă judecații, unde imobilul a fost expropriat și

a trecut în proprietatea Statului conform Decretelor nr. 133/1985 și nr. 299/1986.

Examinând recursul prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând

să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește prima

critică încadrată juridic în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată.

Se susține, în recurs,

că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1897 din vechiul

C. civ., considerând că nici Decretul nr. 133/1985 și nici Decretul nr. 299/1986

ale Consiliului de Stat al R.S.R., prin care s-a aprobat modificarea detaliului

de sistematizare aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 190/1981, nu reprezintă

just titlu în sensul dispozițiilor legale.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 1897 din vechiul C. civ. la situația de fapt reținută în speță.

Astfel, s-a reținut în

mod corect, că pentru a se putea constata dobândirea proprietății prin prescripția

achizitivă de 10 până la 20 de ani, în condițiile art. 1895 C. civ., recurenta reclamantă

avea obligația să facă dovada întrunirii condițiilor cumulative, a bunei-credințe

și justului titlu. Dacă buna-credință, conform alin. (2) al art. 1899 C. civ., în

materia uzucapiunii, se prezumă întotdeauna, cu privire la justul titlu (justa cauză)

reclamanta avea obligația să facă dovada întrunirii cerințelor imperative ale

art. 1897 C. civ.

În spiritul art. 1897

C. civ. se poate defini justul titlu ca fiind orice titlu translativ de proprietate,

precum vinderea, schimbul, etc., ce provine de la altcineva decât adevăratul proprietar

și cu dată certă. Numai așa va putea fi opus celui ce se pretinde proprietar și

care are calitatea de terț față de actul translativ de proprietate.

În speță, nici Decretul

nr. 133/1985 și nici Decretul nr. 299/1986 ale Consiliului de Stat al R.S.R., prin

care s-a aprobat modificarea detaliului de sistematizare aprobat prin Decretul Consiliului

de Stat nr. 190/1981 nu reprezintă just titlu în sensul art. 1897 C. civ. Natura

juridică a celor două decrete nu poate fi considerată ca titlu translativ de proprietate,

ele vizând exclusiv procedura de expropriere și demolare a construcțiilor existente.

Niciunul din cele două

decrete nu face referire la transferul proprietății către reclamantă și sub nicio

formă nu se poate considera că provin de la un neproprietar.

Prin urmare, cele două

decrete nu întrunesc cerințele art. 1897 C. civ. pentru a putea fi considerate just

titlu, respectiv un titlu translativ de proprietate care provine de la altcineva

decât adevăratul proprietar, astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut

că nu sunt întrunite cerințele art. 1895 – 1899 C. civ. pentru a se constata că

a intervenit prescripția achizitivă asupra terenului obiect al prezentei cereri.

O hotărâre judecătorească

privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu poate fi pronunțată

decât în contradictoriu cu acela al cărui drept s-ar putea stinge prin efectul posesiei

exercitate în termenul prevăzut de lege, respectiv reclamanta avea obligația să

facă dovada că intimatul este adevăratul proprietar al terenului, aspect ce în prezenta

cauză nu s-a dovedit.

De asemenea, în mod corect

s-a constatat că nici cerințele art. 488 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară

și arată că tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului

lucrului nu sunt incidente în cauză.

Referitor la motivul de

recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii

judecătorești, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în

cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum

și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor

și a probelor reținute nu se poate exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi

modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între

considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că

din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele

hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

Instanța de recurs constată

că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin recursul de față,

s-a realizat în mod formal, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat

în care parte hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii sau, în care parte se consideră că nu este deloc motivată.

De altfel, referirea la

acest motiv de nelegalitate este lipsită de orice susținere pertinentă în dezvoltarea,

atât în scris cât și oral – cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, a motivului

astfel invocat.

Și dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., au fost invocate în mod formal de recurenta reclamantă, deoarece

susținerile acesteia nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor

lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau

act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă

exclusiv la calificarea Decretului nr. 299/1986 ca just titlu, în condițiile în

care acest act normativ de expropriere nu are acest caracter.

În consecință, instanța

de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită

în speță, astfel încât, nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate în recurs.

Pentru toate aceste considerente,

în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca, nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Biserica M.V. împotriva deciziei civile nr. 109/A din 08

martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie

2012.