ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1518/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1717 din 12

noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive și a admis această acțiune constatând că

reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii asupra

imobilului din litigiu și prin accesiune asupra construcțiilor.

Pentru a statua

astfel Tribunalul a reținut că, imobilul în litigiu, situat în București, șos.

C., sector 2, compus din teren în suprafață de 4.488,29 m.p. și construcții

formate din biserică, clopotniță și anexe, se află în posesia reclamantei, cel

puțin din anul 1969, așa cum rezultă din listele de inventar privind averea

mobilă și imobilă a Parohiei S. - Colentina întocmite de reclamantă.

Din aceste documente,

tribunalul a mai reținut că Biserica S. - Colentina datează din anul 1839, că

terenul parohiei este situat la adresa de mai sus, având dimensiunile arătate,

inițial, locul atribuit pentru zidirea bisericii fiind în suprafață de 8.000 mp

și întreaga curte împrejmuită cu zid încă din anul 1869 (în listele de inventar

se arată că terenul a fost cumpărat de la familia G. cu actul 665/1906).

Prin Decretul de

expropriere nr. 1167 din 30 decembrie 1967, s-a dispus exproprierea unei

suprafețe de teren de 3.517 mp. din totalul de 8.000 mp., pentru realizarea

unor obiective de interes public, suprafață pentru care, în anul 2006,

reclamanta s-a adresat instituțiilor specializate în vederea retrocedării.

Prin Decizia nr.

1352/2007, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au

aparținut cultelor religioase din România a constatat calitatea Parohiei de

persoană îndreptățită la retrocedarea terenului expropriat, dar, întrucât

faptic nu se mai putea realiza acest lucru, pe teren fiind construite blocuri,

s-a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

După expropriere,

reclamanta deține un teren în suprafață de 4.493 mp., așa cum rezultă din

Registrul de inventar al Parohiei din anul 1969 și din lista de inventariere,

în urma măsurătorii efectuate în august 2009, rezultând o suprafață de 4.488,29

mp.

Biserica veche ce a

fost construită pe teren în anul 1839 a fost demolată la începutul secolului

trecut, în anul 1924 fiind demarate lucrările de construire ale actualei

bisericii, destinată serviciului cultului ortodox, terminată și sfințită în

anul 1935, cu o amprentă la sol de 534,03 mp., iar clopotnița inițial demolată

și ulterior reconstruită, în anul 1969, cu o amprentă la sol de 20,52 mp.

Referitor la situația

juridică a imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că aceasta rezultă din

adresa nr. 916349 din 1 iunie 2010, emisă de Direcția Evidența Imobiliară și

Cadastrală - Serviciul Evidența Proprietății, din cadrul Primăriei Municipiului

București, prin care se confirmă faptul că în evidențele cadastrale ale

orașului București din anul 1986, a fost înscris imobilul cu adresa șos. C.,

sector 2, cu suprafața de 4.000 mp. teren, din care construcții de 509 mp., ca

proprietate religioasă categoria de folosință "culte", cu posesor de

parcelă la data întocmirii evidențelor Arhiepiscopia Ortodoxă București.

În baza Deciziei nr.

1131 din 31 mai 1968, emisă de fostul Consiliul Popular al Municipiului

București, s-a aprobat procesul-verbal nr. 68 al Comisiei centrale de casare a

mijloacelor fixe a Consiliului Popular al Municipiului București, prin care imobilul

(integral), situat la adresa șos. C., a fost propus pentru demolare, ca urmare

a lucrărilor de construcții ce se executau în Ansamblul Colentina.

Conform datelor

transmise la nivelul anilor 1992 și 1994, de către Administrația Financiară

sector 2, pe adresa șos. C., ca titular de rol fiscal figura Biserica S. cu

teren de 1.200 mp, în proprietate.

Din Adresa nr. 938676

din 2 septembrie 2010 emisă de Serviciul Nomenclatură Stradală, din cadrul PMB,

referitoare la istoricul adresei poștale, a imobilului în litigiu, tribunalul

reține că la nivelul anul 1986 a fost consemnat imobilul cu nr. x pe șos. C.,

sector 2, care reprezintă o secțiune din imobilul care la nivelul anului 1940

figura cu nr. y pe șos. C., la nivelul anului 1948 figurând și cu numărul q A

(fost q bis) pe strada S.

Tribunalul a apreciat

că reclamanta s-a comportat ca proprietar posedând bunul pentru sine, pe toată

perioada invocată în cerere - din anul 1967 și până în prezent, posesia

caracterizându-se prin toate calitățile prevăzute de art. 1847 C. civ., dar și

anterior anului 1967, reclamanta a stăpânit bunul sub nume de proprietar, așa

cum rezultă și din alte înscrisuri depuse la dosar, menționate mai sus,

respectiv listele de inventariere nr. 4 și 5/1968, întocmite de reclamantă.

Referitor la

calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată, tribunalul a

reținut că uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietății, ca efect

al posesiei utile pe toată durata prescrisă de lege, anume 30 ani sau 10 - 20

ani, după caz. Odată împlinit termenul uzucapiunii, proprietatea se dobândește

automat, de la lege, cererea de chemare în judecată prin care posesorul

solicită să se constate aceasta, având doar efect declarativ, fiind o acțiune

în constatare cu caracter interogatoriu sau provocatoriu, prin care pârâtul

este pus în situația de a-și manifesta poziția.

Așadar, uzucapiunea

conduce la dobândirea proprietății prin exercitarea posesiei utile, iar nu prin

transmiterea dreptului de proprietate către altul, ca în cazul actelor juridice.

Ca atare, calitatea

de proprietar a posesorului imobilului, anterior posesiei exercitate de

uzucapant rămâne irelevantă, atunci când se analizează îndeplinirea în persoana

uzucapantului a condițiilor legale de dobândire a dreptului de proprietate prin

uzucapiune.

Fără îndoială,

calitatea procesuală pasivă trebuie justificată și în cazul cererii prezente,

însă aceasta semnifică nu dovedirea dreptului de proprietate al pârâtului, ci

dovedirea împrejurării că pârâtul este cel care ar putea invoca drepturi asupra

imobilului și ar putea contesta drepturile pretins de reclamantă.

Așadar, tribunalul a

constatat că, invocând dobândirea dreptului prin uzucapiune, reclamanta nu are

a proba proprietatea propriu-zisă a Municipiului București asupra imobilului,

această probă impunându-se numai în situația în care se invocă un mod de

dobândire a proprietății pe cale de transmitere prin act juridic (când este

necesar să se verifice dacă transmițătorul a avut în patrimoniu dreptul pe care

l-a transmis), ci reclamanta are sarcina să probeze că cererea de chemare în

judecată se justifică a fi formulată în contradictoriu cu pârâtul, întrucât, în

raport de circumstanțele cauzei acesta ar putea invoca vreun drept de

proprietate asupra imobilului sau ar putea contesta dreptul de proprietate

dobândit de reclamantă prin uzucapiune.

În cauză, având în

vedere că potrivit Legii nr. 213/1998, bunurile aflate pe teritoriul unității

administrativ teritoriale (și care nu sunt proprietate privată a unor persoane

fizice sau juridice) se prezumă a fi proprietatea unității administrativ

teritoriale, chemarea în judecată a Municipiului București se justifică, acesta

având calitatea de a contesta dreptul reclamantei sau de a invoca vreun drept

de proprietate al reclamantei, față de faptul că acțiunea în constatarea

uzucapiunii este o acțiune în constatare provocatorie, față de care pârâtul

este chemat să își declare poziția față de pretențiile reclamantului.

Pe cale de

consecință, față de cele arătate, tribunalul a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că afirmațiile reclamantei privind posesia utilă de peste

30 de ani asupra imobilului sunt susținute de declarația extrajudiciară a

martorului Z.P. Astfel, martorul, care locuiește în vecinătatea reclamantei de

33 de ani, a arătat că Parohia deține terenul ocupat de biserică și clopotniță,

cu aceeași configurație, încă din anul 1977, limitele sale nefiind modificate,

nefiindu-i schimbată destinația pe care o are în prezent, reclamanta

comportându-se ca proprietar, nefiind niciodată tulburată în posesie.

Imobilul în litigiu a

fost identificat prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de

expertul G.C.O., întocmit în august 2009, raport depus de reclamantă în cadrul

probei cu înscrisuri, dar care nu a fost contestat de către pârât, cu

vecinătățile determinate în memoriul tehnic și în planul de amplasament și de

limitare a imobilului.

S-a concluzionat că

imobilul deținut de reclamantă este compus din teren în suprafață de 4.488,29

mp., și construcții, respectiv biserica în suprafață de 534,03 mp., clopotniță,

în suprafață de 20,52 mp.

Referitor la

susținerea pârâtului potrivit căreia reclamanta urmărește doar eludarea

dispozițiilor legale, încercându-se intrarea în legalitate fără obținerea unei

autorizații de construire, tribunalul a constatat că toate construcțiile,

pentru care era necesară pretinsa autorizație de construire, au fost edificate

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 50/1991, când în conformitate cu

listele de inventar întocmite în anul 1922 și 1927 s-a constatat existența lor

pe teren, așa încât nu se poate invoca o lipsă a autorizației de construire în

baza acestei legi și nici nu poate fi condiționată dobândirea dreptului de

proprietate de către reclamantă de obținere a autorizației de construire.

Tribunalul a mai

reținut că imobilul a fost proprietate privată la momentul începerii posesiei

de către reclamantă, cel mai târziu în anul 1934 (în inventarul întocmit în

anul 1968 este menționată biserica lăcaș de cult, fondată în anul 1934, pe un

loc de aproximativ 4.493 mp., cumpărat de la familia G. cu actul nr. 665/1906),

iar în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că imobilul ar

fi intrat în proprietatea publică a statului, astfel că posesia reclamantei a

continuat până în prezent, cu toate calitățile cerute pentru a uzucapa,

reclamanta exercitând ambele elemente ale posesiei.

Față de

considerentele expuse mai sus, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1890 și 1847 C. civ., pentru uzucapiunea de lungă

durată, respectiv există o posesie a reclamantei asupra imobilului de peste 30

de ani și această posesie este utilă, neviciată.

De asemenea,

tribunalul a constatat că sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 492

C. civ., construcțiile existente pe teren fiind edificate de reclamantă, pe

cheltuiala ei, așa cum rezultă din probele administrate în cauză și analizate

mai sus, reținându-se că proba contrarie incumba pârâtului.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General iar

prin Decizia civilă nr. 332 din 28 martie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins ca

nefondat apelul pârâtului.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Recurentul a fost

citat cu mențiunea achitării taxei de timbru aferentă căii de atac a

recursului, sub sancțiunea anulării recursului ca netimbrat.

Cum pârâtul nu s-a

conformat obligației de plată a taxei de timbru aferentă căii de atac a

recursului, sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997, urmând a se dispune anularea recursului ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva Deciziei nr. 332 A din 28 martie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.

Procesat

de GGC - NN