ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3293/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 904/2017 din 5 aprilie 2017, Judecătoria Lugoj a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Lugoj, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii modificate, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 146 din 17 mai 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Lugoj, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Lugoj și Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus suspendarea judecării cauzei și a sesizat instanța competentă să soluționeze conflictul de competență - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

În prezenta cauză, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Municipiul Lugoj (prin cererea de chemare în judecată), precum și Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice (prin răspunsul la întâmpinare), solicitând prin cererea de chemare în judecată inițială:

- să se constate că pe terenul înscris în Cartea Funciară nr. 403790 Lugoj, aparținând pârâtului, reclamantul a edificat o casă;

- să se dispună întabularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra casei respective.

Această cerere inițială a fost modificată prin răspunsul la întâmpinare, prin care reclamantul a solicitat:

- să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al Statului Român (Decretul Consiliului de Stat nr. 298/1987) asupra imobilului înscris în Cartea Funciară nr. 403790 Lugoj, ca fiind preluat fără titlu valabil;

- să se dispună revenirea la situația de Carte Funciară anterioară trecerii imobilului în proprietatea Statului Român, cu înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului casă.

În privința dispozițiilor legale invocate în cauză, se reține că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat dispozițiile art. 577, 579 și 581-582 din Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.), precum și Legea nr. 7/1996, iar prin răspunsul la întâmpinare a invocat dispozițiile art. 480 și 481 din vechiul C. civ., precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Prevederile art. 8 alin. l din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

În înțelesul prezentei legi refuzul nejustificat de a soluționa o cerere semnifică exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile (art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeași lege).

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;"

Din analiza acestor dispoziții legale, rezultă, fără echivoc, că pe calea contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun, pot fi soluționate, în principiu, doar trei categorii de litigii: cele prin care se atacă un act administrativ propriu-zis; cele care privesc nesoluționarea în termen a unei cereri; cele care privesc un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri sau de efectuare a unei anumite operațiuni administrative.

Pe de altă parte, conform art. 577 alin. (1) Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.), invocate de către reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată:

"construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel", iar, potrivit art. 579 alin. (1) din noul C. civ.:

"orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa și că este a lui, până la proba contrară".

Art. 581 și 582 din noul C. civ. reglementează instituția realizării unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia, art. 581 alin. (1) prevăzând că:

"în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credință, proprietarul imobilului are dreptul:

a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau

b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat".

În ceea ce privește art. 480 și 481 din vechiul C. civ. ( C. civ. din 1864), invocate de către reclamant în susținerea cererii modificatoare a acțiunii, aceste texte constituiau dreptul comun în materia revendicării, stipulând că:

"proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege" (art. 480) și, respectiv, că:

"nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire"(art. 481).

Astfel, este evident că în prezenta cauză reclamantul a indicat ca temei al cererii de chemare în judecată, modificată prin răspunsul la întâmpinare, dispozițiile dreptului comun în materie de revendicare, respectiv art. 480 și 481 din vechiul C. civ. ( C. civ. din 1864), invocând preluarea de către Statul Român a imobilului fără un titlu valabil.

De asemenea, stabilirea dreptului de proprietate, sau pronunțarea asupra întabulării dreptului reclamantului în cartea funciară privesc raporturi juridice de drept civil, nefiind vorba de acte administrative sau alte operațiuni care să intre sub incidența Legii nr. 554/2004.

Având în vedere faptul că reclamantul nu atacă un act administrativ de autoritate, un refuz explicit al autorității administrative, sau refuzul soluționării în termen legal a unei cereri, Înalta Curte constată că în pricina de față nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. c), f), h) și i), art. 2 alin. (2) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care să atragă competența instanței de contencios administrativ.

Înalta Curte reține că nu sunt incidente în speță dispozițiile din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci dispozițiile dreptului comun în materia acțiunii în revendicare, astfel cum au fost invocate chiar de către reclamant prin răspunsul la întâmpinare.

Or, în condițiile în care reclamantul a înțeles să sesizeze instanța cu o acțiune în revendicare, nu sunt incidente dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci dispozițiile generale din C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), respectiv art. 94 pct. 1 lit. k) - conform cărora "judecătoriile judecă:

k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;".

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză competența de soluționare a litigiului aparține instanței de drept comun, care în speță este judecătoria, care judecă, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

În consecință, având în vedere considerentele arătate, precum și dreptul de dispoziție al părților, reglementat de prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Lugoj, ca instanță de drept civil în materia acțiunilor în revendicare al căror obiect are o valoare mai mică de 200.000 RON, reclamantul evaluând imobilul revendicat la 15.000 RON.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Lugoj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâții Statul Român prin Municipiul Lugoj, prin Primar și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2017.