ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1843/2018

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Dambovița la data de 13 octombrie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Dambovița și Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a municipiului București, obligarea pârâților la recalcularea drepturilor salariaie și la plata diferențelor salariaie,

Tribunalul Dambovița, secția I civilă, prin sentința nr. 91 din 16 ianuarie 2018, a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat competența de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului București.

În esență, a constatat că este învestit cu soluționarea unui litigiu căruia i se aplică jurisdicția muncii, cu referire la art. 266 și art. 269 din Codul muncii și Ia faptul că reclamanta își are domiciliul în raza teritorială a municipiului București s-a făcut aplicarea art. 129 și art. 132 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 2403 din 20 martie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dambovița. A constatat ivit conflictul negativ de competență. În baza art. 134 C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

S-a constatat, în esență, cu observarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2010 și prin raportare la art. 116 C. proc. civ., că în materie, competența este una alternativă între domiciliul reclamantului, respectiv locul de muncă al acestuia, iar în speță, reclamanta a ales să sesizeze instanța de la locul de muncă.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dambovița, în considerarea argumentelor ce succed:

Obiectul cererii deduse judecății îl constituie acțiunea civilă, având ca obiect drepturi saiariaie.

Se observă că instanțele aflate în conflict au interpretat în mod diferit prevederile legale incidente competenței în materia conflictelor de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul. Textul de lege menționat se completează cu cel cuprins la art. 210 din Legea nr. 62/2011 care prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Acest ultim text de lege instituie o competență teritorială alternativă în cazul salariaților care pot opta, pe lângă instanța de la domiciliu, pentru cea a de la locul de muncă.

Art. 129 C. proc. civ. reglementează excepțiile de necompetență, pe care le califică de ordine publică sau privată, iar Ia alin. (2) pct. 3 stipulează că necompetență este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Se observă însă că în speță, pentru soluționarea cererii cu care a fost învestită instanța de judecată nu a fost instituită o competență teritorială exclusivă, ci una alternativă.

Totodată, se reține că art. 116 C. proc. civ. stipulează în sensul că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Or, în speță, reclamanta a înțeles a învesti instanța de la sediul locului său de muncă, respectiv Tribunalul Dambovița, în favoarea căruia se va stabili competența de soluționare a cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dârabovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2018.