ÎCCJ, Decizia nr. 217/2018

Asupra recursului de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererile formulate de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut că:

Prin Sentința penală nr. 175 din data de 26.10.2017 pronunțată de Judecătoria Pătârlagele, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. combinat cu art. 158 și art. 196 alin. (6) C. pen., a încetat procesul penal prin retragerea plângerii prealabile de către persoana vătămată C. privind pe inculpata D., trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 196 alin. (2), (3) și (4) C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. pen. nu s-a soluționat acțiunea civilă formulată de persoana vătămată C.

În baza art. 196 alin. (2), (3) și 4 C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4), art. 375 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata D. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate E.

În temeiul art. 91 C. pen. a fost dispusă suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatei pe un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 92 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpata este obligată să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește cinci zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen., a fost impusă inculpatei obligația ca, pe durata termenului de supraveghere, să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligată inculpata ca pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze un număr de 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, la una dintre instituțiile: Primăria comunei Cislău și Primăria orașului Pătârlagele, în condițiile stabilite de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău și în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 253/2013.

Supravegherea executării obligațiilor stabilite conform art. 93 alin. (2) C. pen., precum și a zilelor de muncă neremunerată în folosul comunității se va face de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău, conform dispozițiilor art. 94 din C. pen.

A fost atrasă atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 alin. (1) și alin. (4) C. pen., referitor la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul nerespectării cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau neexecutării obligațiilor impuse, precum și în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de persoana vătămată E.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 19, art. 25, cu referire și la art. 23 C. proc. pen., art. 1349, art. 1357 și următoarele C. civ., a fost obligată partea responsabilă civilmente A., în favoarea părții civile E. la plata sumei de 1.000.000 euro, la plata sumei de 30.000 RON despăgubiri materiale reprezentând cheltuieli ocazionate pentru însănătoșirea persoanei vătămate și la plata sumei de 35.322 RON despăgubiri materiale ca urmare a nerealizării câștigului din muncă, precum și la plata în continuare a sumei de 1.258 RON lunar reprezentând echivalentul câștigului în muncă al persoanei vătămate, începând cu data de 26 octombrie 2017 până la redobândirea capacității de muncă.

În baza art. 397 C. proc. pen., a fost obligată partea responsabilă civilmente A. la plata sumei de 1.218,91 RON despăgubiri materiale în favoarea părții civile Spitalul de Urgență Județean Buzău.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel partea responsabilă civilmente A. prin mandatar B., inculpata D. și părțile civile E. și Spitalul Clinic de Urgență "Bagdasar Arseni" București.

Prin Decizia penală nr. 192 din data de 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpata D., partea civilă E., partea responsabilă civilmente A., cu sediul în Marea Britanie și reședința procesuală la mandatarul din România SC "B." SRL și Spitalul Clinic de Urgență "Bagdasar Arseni" împotriva Sentinței penale nr. 175 din 26 octombrie 2017, îndreptată prin încheierile de ședință din 8 noiembrie 2017 și 10 noiembrie 2017 pronunțate de Judecătoria Pătârlagele.

Împotriva Deciziei penale nr. 192 din data de 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat recurs în casație partea responsabilă civilmente S.C. A., la data de 16 aprilie 2018.

Recurenta parte responsabilă civilmente S.C. A. și-a întemeiat cererea de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. (în prezent abrogat) și pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv inculpatului i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În cuprinsul motivelor de recurs referitoare la cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii și în raport cu faptul că art. 438 alin. (1) C. proc. pen. limitează cazurile în care se poate face recurs în casație pe latură civilă și cu faptul că motivul de recurs menționat a fost abrogat prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Titlul III: Dispoziții de modificare și completare a C. proc. pen., al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, recurenta parte responsabilă civilmente a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., în măsura în care acestea limitează cazurile în care se poate face recurs în casație în ceea ce privește latura civilă la cele menționate în acest articol, fiind din acest motiv neconstituțional, precum și a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Titlul III: Dispoziții de modificare și completare a C. proc. pen., al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, dispoziții care încalcă prevederile art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 din Constituția României și ale art. 6 alin. (1) și art. 13 din Convenția europeana a drepturilor omului.

În raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și a art. 102 pct. 267 din Titlul III al Legii nr. 255/2013 îndeplinește toate condițiile de admisibilitate, respectiv: a fost ridicată de una din părți în fața unei instanțe judecătorești într-un litigiu în curs, aceasta putând fi ridicată în orice fază a litigiului, mai ales că excepțiile de neconstituționalitate privesc o dispoziție legală care reglementează chiar faza recursului în casație; privește neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege în vigoare; dispoziția legală are legătură cu soluționarea cauzei în condițiile în care recursul în casație a fost întemeiat în principal pe cazul de casare abrogat de legiuitor prin dispoziția legală a cărei neconstituționalitate s-a invocat; dispoziția legală nu a fost constatată a fi neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În condițiile în care toate părțile dintr-un proces trebuie să beneficieze de aceleași drepturi, inclusiv de dreptul la exercitarea cailor de atac în vederea analizării efective a conformității hotărârii sub toate aspectele, nu doar pe latura penală, cu dispozițiile legale aplicabile, s-a apreciat că limitarea motivelor de recurs în casație la motive care privesc doar, sau în principal, latura penală a cauzei, mai ales prin abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., deși formal se poate declara recurs în casație și pe latura civilă, se încalcă principiul constituțional al egalității în fata legii, precum și dreptul privind liberul acces la justiție prin îngrădirea acestuia într-un mod care lipsește de efectivitate dreptul părții responsabile civilmente de a declara recurs în casație cu privire la latura civilă a procesului penal.

În acest sens, s-a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 651/2017 prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) și art. 439 alin. (4

1

) teza a II-a C. proc. pen. se reține, cu deplină aplicabilitate și în cauza pendinte, că principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social.

Prin urmare, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casație, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casație, reglementând anumite situații în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rezonabil, în respectarea principiului egalității în drepturi.

În condițiile în care partea responsabilă civilmente, ca și partea civilă, au dreptul de a declara recurs în casație pe latura civilă, recurarea laturii civile a hotărârii penale nefiind exclusă de legiuitor, atunci acesta trebuie să asigure egalitatea juridică și dreptul efectiv de a exercita această cale de atac tuturor părților în sensul de a putea fi supusă analizei instanței de recurs verificarea conformității hotărârii penale în ceea ce privește latura civilă cu regulile de drept aplicabile soluționării acțiunii civile.

Pentru considerentele arătate anterior, s-a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., precum și a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, și sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției invocate.

Totodată, recurenta parte responsabilă civilmente a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., apreciind că sunt neconstituționale prin limitarea cazurilor în care se poate declara recurs în casație, prin acestea încălcându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 din Constituția României.

În raport cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. îndeplinește toate condițiile de admisibilitate, respectiv a fost ridicată de una din părți în fața unei instanțe judecătorești într-un litigiu în curs, aceasta putând fi ridicată în orice fază a litigiului, mai ales că privește o dispoziție legală care reglementează recursul în casație; privește neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege în vigoare; dispoziția legală are legătură cu soluționarea cauzei; dispoziția legală nu a fost constatată a fi neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În condițiile în care toate părțile dintr-un proces trebuie să beneficieze de aceleași drepturi, inclusiv de dreptul la exercitarea căilor de atac în vederea analizării efective a conformității hotărârii sub toate aspectele cu dispozițiile legale aplicabile, s-a apreciat că, prin interzicerea atacării cu recurs în casație a soluțiilor pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii, se încalcă principiul constituțional al egalității în fața legii, precum și dreptul de acces liber la justiție prin îngrădirea acestuia într-un mod care lipsește de efectivitate dreptul părții responsabile civilmente la declararea recursului în casație cu privire la latura civilă a procesului penal.

Prin urmare, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casație, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casație, reglementând anumite situații în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rezonabil, în respectarea principiului egalității în drepturi.

Examinând cererile formulate de recurenta parte responsabilă civilmente A. prin mandatar B., privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că acestea sunt inadmisibile, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, cu privire la sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, a constatat că Legea nr. 255/2013 are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum și prin punerea de acord a legislației cu dispozițiile acesteia.

Excepția invocată nu îndeplinește una dintre condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv nu are legătură cu soluționarea cauzei. Prin textele de lege criticate pentru neconstituționalitate s-a abrogat un text de lege care nu a produs efecte juridice în ceea ce privește conținutul reglementărilor sale, deoarece acesta nu a intrat în vigoare, respectiv prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., s-a abrogat art. 438 alin. (1), pct. 2 - 6, 9, 10, 13 și 14 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că nu prezintă relevanță interpretările recurentei părți responsabile civilmente în ceea ce privește posibilele soluții pe care Curtea Constituțională le poate pronunța dacă ar fi sesizată cu această excepție. Instanța are obligația de a verifica aplicabilitatea directă, nemijlocită a unui text de lege criticat pentru neconstituționalitate în cauza dedusă judecății. Or, prin conținutul său, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu referire la art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu are un efect direct, nemijlocit, în soluționarea acestei cauze. Abrogarea unui text de lege este o manifestare de voință a legiuitorului ce produce efecte juridice de natură constituțională, însă actul, ca atare, prin care se abrogă dispoziții normative nu poate avea legătură directă cu soluționarea unei cauze penale aflate pe rolul instanței.

În plus, textele legale criticate constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție.

Prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că prin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor mai sus menționate, s-a urmărit o completare a normelor procedurale, solicitare inadmisibilă în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, în sensul că textul de lege criticat pentru neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., care prevăd că nu pot fi atacate cu recurs în casație soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că, pe lângă îndeplinirea condițiilor privind ridicarea excepției în fața unei instanțe judecătorești și să vizeze dispoziții din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, admisibilitatea cererii impune îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată de către recurenta parte responsabilă civilmente A. prin mandatar B. nu are legătură cu soluționarea cauzei.

În condițiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluționarea excepției de neconstituționalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situației juridice a recurentei parte responsabilă civilmente A. prin mandatar B., neputându-se constata existența unui interes în analiza relevanței excepției invocate în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.

Împotriva încheierii din data de 21 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a formulat recurs partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători la data de 23 octombrie 2018, primul termen fiind stabilit pentru data de 3 decembrie 2018.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19 decembrie 2018, concluziile apărătorului ales al recurentei părți responsabile civilmente, precum și cele ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B., atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată următoarele:

Legat de admisibilitatea unei asemenea sesizări, instanța constată că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condițiilor enumerate anterior, instanța constată că excepțiile au fost invocate de către partea responsabilă civilmente într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți și au în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale care vizează cazurile în care se poate face recurs în casație și verificarea admisibilității în principiu a acestei căi extraordinare de atac, fără ca textele criticate să fie declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, vizează dispoziția de abrogare a unor cazuri de casare, printre care și cazul de la art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., invocat în susținerea recursului în casație de față.

Prin dispozițiile art. 432 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. sunt excluse din sfera hotărârilor care pot fi atacate cu recurs în casație hotărârile judecătorești pronunțate în cauze vizând infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Or, hotărârea atacată de către partea responsabilă civilmente cu recurs în casație vizează o astfel de hotărâre.

În consecință, se constată că în speță excepțiile au fost invocate în fața instanței de judecată, de către o persoană care a exercitat recursul în casație, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată vizează drepturile și interesele părților și are legătură cu verificarea admisibilității acestei căi extraordinare de atac și soluționarea cauzei în faza de filtru.

Astfel, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va admite cererea părții responsabile civilmente de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile invocate.

Opinia Înaltei Curți este aceea că excepțiile de neconstituționalitate invocate sunt neîntemeiate.

Conform art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen.: "La articolul 438 alin. (1), punctele 2 - 6, 9, 10, 13 și 14 se abrogă."

Astfel, art. 438 alin. (1) C. proc. pen. reglementează cazurile în care se poate formula recurs în casație, statuând că "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

2 - 6. abrogate

9 - 10. abrogate

13 - 14. abrogate"

Prin dispozițiile criticate de partea responsabilă civilmente au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate și au fost eliminate cele formale și fără impact major asupra legalității.

Acest text de lege nu este în contradicție cu dispozițiile constituționale atât timp cât recursul constituie o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive și doar în cazuri strict determinate, de violare gravă a legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

Odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, finalitatea sa fiind aceea de a înlătura erorile de drept cuprinse în hotărârile definitive ale instanțelor de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Față de specificul și finalitatea acestei căi extraordinare de atac, motivele de recurs în casație au fost circumscrise unor situații vizând exclusiv legalitatea hotărârii - iar nu chestiuni de fapt -, situații care nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori care, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța de apel a omis să se pronunțe asupra lor.

Așa cum reiese din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți, iar, pe de altă parte, respectarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost eliminate din sfera instituției analizate motivele ce vizau aspecte procedurale, care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei din urmă căi de atac.

Din această perspectivă, restrângerea sferei cazurilor de casare este justificată de finalitatea căii extraordinare de atac, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, și de natura acesteia. Dispozițiile criticate nu generează discriminare între diferiții titulari ai dreptului de a promova recurs în casație, întrucât aceștia au posibilitatea de a uza de calea de atac în condiții asemănătoare, concordant, însă, poziției lor procesuale și specificului interesului procesual urmărit. Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Totodată, prevederile criticate nu limitează nici dreptul părților responsabile civilmente de acces la justiție ori pe cel la un proces echitabil, garantate de art. 21 alin. (1), (3) din Constituția României, de vreme ce această categorie de părți are posibilitatea de a promova calea de atac, în condiții și pentru motive similare celor recunoscute celorlalți participanți la proces. Efectele distincte ale motivelor de casare incidente asupra soluției dispuse în latura penală a cauzei, comparativ cu cea dispusă în acțiunea civilă, derivă din particularitățile celor două categorii de acțiuni și din specificul poziției părților, fără a contraveni exigențelor constituționale invocate.

De asemenea, în ceea ce privește dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. a căror neconstituționalitate a fost invocată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că excluderea din sfera hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație a hotărârilor pronunțate în cauze vizând infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate reprezintă o chestiune de politică legislativă

Față de considerentele anterior menționate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va admite recursul formulat de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. împotriva încheierii pronunțată la 21 septembrie 2018, în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, va desființa încheierea atacată și, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. și va dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. împotriva încheierii pronunțată la 21 septembrie 2018, în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Desființează încheierea atacată și, rejudecând:

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. și dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN