ÎCCJ, decizie (scj.ro #148170)

Regimul incompatibilităților. Reținerea stării de incompatibilitate între funcția de deputat și calitatea de cenzor supleant al unei societăți comerciale. Nelegalitate

Legea nr. 161/2003, art. 82 alin. (1) lit.a)

Legea nr. 31/1990

Funcția de  cenzor supleant - desemnat în condițiile Legii nr. 31/1990 republicată și  modificată, (în forma  în vigoare  la data întocmirii raportului de  evaluare) - nu poate duce la  reținerea  stării de incompatibilitate, în condițiile în care această funcție nu se regăsește între cazurile de  incompatibilitate stabilite în mod expres și limitativ de legiuitor prin  dispozițiile art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003.

De altfel, un cenzor supleant nu are calitatea de cenzor și nu este  remunerat, acesta devenind cenzor doar în condițiile  art. 162 din Legea nr. 31/1990 respectiv ”în caz de  deces, împiedicare fizică sau legală, încetare ori renunțare la mandat a cenzorului”, atribuțiile  cenzorilor fiind stabilite  la art. 163 din același  act normativ.

Decizia nr. 4022 din 13 decembrie 2017

Obiectul acțiunii

Prin  cererea  înregistrată  pe rolul Tribunalului  București sub nr. 11578/3/2014, reclamantul A, în contradictoriu cu  pârâta  Agenția Națională de Integritate,  a solicitat instanței să dispună  anularea  Raportului de evaluare nr. 10317/G/II/12.03.2014 având  în vedere  că  în mod greșit a  reținut  pârâta  starea de incompatibilitate a reclamantului în condițiile  în care  calitatea de  administrator și membru  în consiliul de  administrație a  încetat  la data de  28 decembrie 2012 iar  calitatea de  cenzor supleant nu este  printre cele  incompatibile  cu calitatea de  deputat și, oricum, societatea  B a  fost  în lichidare  la data validării mandatului de deputat, ceea ce  înseamnă că  această calitate  încetase din  punct de vedere  juridic.

Prin sentința   civilă nr. 8481/19.12.2014 a Tribunalului București a fost  admisă excepția de necompetență materială iar  cauza a  fost declinată în favoarea Curții de Apel București- Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea  instanței de fond

Prin sentința civilă nr.1163/24.04.2015 a Curții de Apel București- Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal  a fost admisă  acțiunea formulată de  reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, fiind anulat Raportul de evaluare nr. 10317/G/II/12.03.2014.

În motivarea sentinței  instanța a  reținut, în esență, că  nu a existat în perioada  20.12.2012-22.07.2013 o situație  de  incompatibilitate  a  reclamantului A, având  în vedere  că  acesta a  demisionat în termenul  prevăzut de lege  din  funcția de  membru al  consiliului de administrație al SC C SRL. De asemenea, în mod greșit s-a reținut  starea de  incompatibilitate  în raport de  calitatea de  cenzor supleant a reclamantului, în  condițiile  în care calitatea  de cenzor supleant este  distinctă de cenzor la care  face  referire  art. 82 alin.1 lit.a) din  Legea nr. 161/2003 și art. 16 alin.2 din Legea nr. 96/2006. Mai mult, societatea  unde reclamantul a avut  calitatea de  cenzor supleant a fost  dizolvată din anul 2006, fiind în lichidare din 2007.

Recursul exercitat  în cauză

Împotriva  sentinței civile nr. 1163 a Curții de Apel București- Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate prin care a  solicitat  admiterea recursului, casarea sentinței  și rejudecând  să se  respinsă  acțiunea  formulată de reclamantul A.

În dezvoltarea  motivelor de  recurs, întemeiate  în drept  pe  dispozițiile art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, recurenta arată că  instanța de fond a  aplicat greșit  și a  încălcat  dispozițiile  art. 21 alin.4 din Legea nr. 170/2010, art. 82 alin.1 lit.a) din  Legea nr. 161/2003, art. 16 alin.2 din Legea nr. 96/2006 și Legea nr. 20/1990.

Criticile de nelegalitate  formulate de recurentă, vizează atât soluția de  respingere a  excepției  inadmisibilității  acțiunii  referitoare  la  constatarea existenței  indiciilor  săvârșirii  de  către  reclamant a infracțiunii de fals în declarații cât și  soluția dată de  instanță cu privire la  starea de  incompatibilitate prevăzută de art. 82 alin.1 lit.a) din Legea nr. 161/2003 coroborat  cu art. 16 alin.2 din Legea nr. 96/2006.

Astfel, în mod greșit  instanța a  respins  excepția inadmisibilității,  reținând că Agenția Națională de Integritate și-a fundamentat excepția  exclusiv pe faptul că raportul de evaluare nu reprezintă un act administrativ în sensul  Legii nr. 554/2004, ci doar un act de  sesizare a  organelor de  cercetare  penală.

În condițiile  în care raportul de  evaluare conține dispoziția de  sesizare a  parchetului cu  privire la  existența  indiciilor  privind  săvârșirea  infracțiunii de fals în declarații, cenzurarea de către instanța de  contencios administrativ a acestei măsuri ar presupune a se  pronunța cu privire la  existența  sau inexistența unei  infracțiuni, competență pe care nu o are.

Ca urmare, poate face obiectul controlului jurisdicțional raportul de evaluare prin care Agenția Națională de Integritate a evaluat  și  constatat existența  stării de  incompatibilitate prevăzută de  art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003 raportat  la art. 16 alin.2 din Legea nr. 96/2006 dar nu  poate face obiectul controlului de către instanța de contencios administrativ actul prin care s-a  dispus  sesizarea  Parchetului de pe lângă Înalta Curte de  Casație și Justiție.

În ceea ce privește fondul cauzei, cu privire la starea de  incompatibilitate, recurenta arată că în mod nelegal a reținut prima instanță că reclamantul A nu se află în starea de incompatibilitate  prevăzută de  art. 82 alin.1  lit.a)  din Legea nr. 161/2002, raportat la  art. 16(2) din Legea nr. 96/2006, având în vedere că  reclamantul  nu  și-a dat demisia în termenul legal  din  funcțiile  deținute.

În condițiile în care  reclamantul A a deținut, potrivit  evidențelor  ONRC, calitatea de administrator la  SC C SA în perioada 6.11.2012-22.07.2013, neexistând nicio  mențiune înregistrată  la registrul comerțului privind renunțarea sa la  calitatea de  administrator  al acestei  societăți, rezultă că  instanța de fond, în mod  greșit a  dispus  anularea  raportului de evaluare în ceea ce  privește  starea de incompatibilitate generată de deținerea  simultană a  demnității  publice  de  deputat și a  calității de  administrator/membru în consiliul de administrație la  societatea  menționată.

În ceea ce  privește  cea de-a doua stare de  incompatibilitate reținută  prin raportul de  evaluare, prevăzută de  art. 82 alin.1 lit.a) din  Legea nr. 161/2003 și art. 16 alin.2 din Legea nr.96/2006, se arată că  reclamantul a  deținut calitatea de  cenzor supleant la  SC B SA, societate ce nu a  fost lichidată, păstrându-și personalitatea juridică până la terminarea  lichidării   conform art. 233 alin.4 din Legea nr. 31/1990, astfel că, în mod  greșit a  reținut  instanța inexistența  stării de  incompatibilitate raportat la   deținerea  simultană a calității de deputat și cenzor supleant la o  societate  comercială.

O ultimă critică vizează  cuantumul cheltuielilor de judecată, instanța  putând chiar și din oficiu să reducă - motivat - partea din cheltuieli reprezentând  onorariul  avocațial atunci  când  acesta  este  vădit disproporționat în raport de  valoarea  sau  complexitatea  cauzei ori cu   activitatea  desfășurată, ținând cont și de  circumstanțele cauzei.

În cauza de  față, onorariul  avocațial acordat de instanță  este  vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, având în vedere  că  dosarul a  fost  soluționat la primul termen de  judecată.

Intimatul A a  formulat  întâmpinare la  recursul declarat de Agenția Națională de Integritate prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca  nefondat.

Cu privire la excepția inadmisibilității, se solicită respingerea  criticilor , având  în  vedere că  Raportul de evaluare nu reprezintă  doar  un act de sesizare a organelor de  urmărire penală ci și un act  administrativ în sensul  Legii nr. 554/2004, în condițiile  în care prin raport s-a reținut starea de  incompatibilitate.

Pe fondul  cauzei se arată că  după validarea  mandatului de deputat  reclamantul a  renunțat  în  termen  legal la  calitatea de  administrator al  SC C SA, starea de incompatibilitate fiind  preîntâmpinată.

Cu privire la  starea de  incompatibilitate  între funcția de deputat  și calitatea de cenzor  supleant, se arată că în mod corect a  interpretat instanța dispozițiile  legale incidente, cu atât mai mult  cu cât  societatea la care  intimatul a fost  cenzor supleant a fost dizolvată în anul 2006 iar  din anul 2007 a intrat în lichidare.

Cu privire la ultima critică vizând  cuantumul  cheltuielilor de judecată, se solicită a  fi respinsă  având în vedere că pârâta s-a  aflat  în culpă  procesuală, iar   cheltuielile au fost dovedite, fiind  proporționale în raport cu complexitatea  cauzei  și munca depusă  de  avocat.

Procedura de  filtru a recursului

În procedura de filtru a recursului, prevăzut de art. 493 Cod procedură civilă, pe baza motivelor de recurs și a apărărilor formulate  raportat la dispozițiile legale incidente, s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu, raport ce a fost  comunicat părților conform art. 493(4) Cod procedură civilă.

În ședința din data de 10 octombrie 2017, instanța a admis în principiu recursul  declarat de  recurenta Agenția Națională de Integritate și a dispus  citarea părților în ședință publică, conform art. 493(7) Cod procedură civilă.

Hotărârea  instanței de  recurs

Analizând sentința recurată în limita criticilor și a apărărilor formulate în cauză, raportat la  dispozițiile  legale incidente,  Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat pentru următoarele  considerente.

Prin Raportul de evaluare s-a reținut că intimatul-reclamant  A, deputat în Parlamentul României, a  încălcat  regimul juridic al  incompatibilităților întrucât în perioada 20.12.2012 – data validării  mandatului de deputat – 22.07.2013, a deținut simultan calitatea de  deputat  și cea de administrator la  SC C SA.

De asemenea, pe perioada 20.12.2012-28.05.2013, a deținut calitatea de deputat și cenzor supleant la SC B SA, încălcând astfel  prevederile  art. 82 alin.1 lit.a) din Legea nr. 161/2003, dispozițiile art. 16 alin.2 lit.a) și art. 17 alin.1 și 2 din Legea nr. 96/2006.

Prin același raport de evaluare, s-a constatat că există indicii  temeinice  cu privire la  săvârșirea de  către  A a infracțiunii de  fals în  declarații,  prevăzută de art. 326 Cod penal, infracțiune pentru care  a  fost sesizat  Parchetul de  pe lângă Înalta Curte de  Casație și Justiție fiind format  dosarul penal nr.189/P/2014 în care  s-a pronunțat  Ordonanța din 17.11.2014, prin care s-a dispus  clasarea cauzei cu privire la  săvârșirea  infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 Cod  penal.

Prin sentința recurată corect a fost respinsă excepția inadmisibilității  acțiunii  invocată de  recurenta-intimată Agenția Națională de Integritate, având  în vedere că prin Raportul de evaluare s-a  constatat  starea de  incompatibilitate  contestată  în fața  instanței de contencios administrativ și  în raport de care instanța s-a pronunțat. Cu privire la sesizarea  Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vizând  săvârșirea infracțiunii de  fals în declarații, Raportul de evaluare  constituie un act de  sesizare  ce nu a făcut obiectul  de analiză  al  instanței de  fond, ci al  Parchetului de  pe lângă Înalta Curte de  Casație și Justiție în dosarul nr. 189/P/2014 în care  s-a  pronunțat Ordonanța din data de  17.11.2014.

De altfel, nici reclamantul  prin acțiunea  formulată  nu a invocat  critici cu  privire la  sesizarea  Parchetului de  pe lângă Înalta Curte de  Casație și Justiție  ci, exclusiv pe aspectele  reținute  în raport de  starea de incompatibilitate constatată prin Raportul de  evaluare, iar  sub aspectul  stării  de  incompatibilitate, raportul de evaluare  poate  fi contestat la instanța de   contencios administrativ și  fiscal competentă, conform art. 22 alin.1 din Legea  nr. 176/2010.

Recurenta arată că instanța de fond a respins greșit excepția  inadmisibilității acțiunii  în  ceea  ce  privește  anularea  raportului de  evaluare referitor la  constatarea  existenței indiciilor  privind  săvârșirea  de  către reclamant a  infracțiunii de fals în  declarații dar instanța de  fond nu s-a  pronunțat  pe aspectul  invocat de  recurentă, nefiind  învestită de reclamant să  verifice legalitatea   măsurii  privind  sesizarea  Parchetului de pe lângă Înalta Curte de  Casație și Justiție ci exclusiv pe starea de incompatibilitate.

Instanța de fond a  reținut  corect  că raportul de evaluare contestat în cauza de față  reprezintă  un act administrativ cu privire la starea  de  incompatibilitate și un act de  sesizare  a organelor  de  urmărire penală cu privire la săvârșirea  unei  infracțiuni, instanța de contencios administrativ neanalizând partea din raportul de  evaluare ce vizează sesizarea  organelor  penale, excepția inadmisibilității fiind analizată și respinsă exclusiv cu privire la  starea de  incompatibilitate reținută  prin  Raportul de evaluare nr. 10317/G/II/12.03.2014 întocmit de Agenția Națională de Integritate.

Concluzionând, se reține că instanța de fond a respins corect excepția inadmisibilității, analizând excepția invocată doar în raport de starea de incompatibilitate, partea din  raport vizând sesizarea organelor de  urmărire penală nefiind cenzurată de instanța de contencios administrativ, nefiind  obiectul analizei  judiciare contestate.

Nici motivul  doi de  recurs nu poate fi  reținut în raport de  situația  factuală  și  dispozițiile legale  incidente.

Astfel, la data de 20.12.2012, intimatul A a fost  validat  pe funcția de deputat, dar  în  termenul   prevăzut de  art. 83(2) din Legea nr. 161/2003, respectiv la data de 28.12.2012 a demisionat din  funcția de  administrator/membru al consiliului de administrație al C SA, astfel cum rezultă din demisia  înregistrată  sub nr.29551/28.12.2012.

Intimatul a  optat  în termenul legal, fiind făcută dovada  înregistrării  demisiei la  organul  competent, schimbarea administratorului/membrilor  consiliului de  administrație la Registrul Comerțului fiind  atributul exclusiv al societății comerciale care trebuia să convoace adunarea  generală și să  voteze  modificarea  actului  constitutiv  în sensul  înlocuirii  administratorilor/membrilor  consiliului de  administrație.

Susținerea  recurentei,  în sensul că demisia intimatului nu a  fost  înregistrată la  Registrul Comerțului  nu  poate fi  reținută, mențiunile  în Registrul Comerțului, fiind făcute la cererea  societății  comerciale pe baza  hotărârilor adunării  generale, intrând  în  competența  exclusivă a  adunării  generale ordinare, conform  art. 111 alin.2 lit.h din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată, să aleagă  sau  să revoce membrii consiliului de  administrație.

Ca urmare, nu  se  poate  reține starea de incompatibilitate a intimatului în  raport de  data de  22.07.2013, când a  fost   înregistrată schimbarea  consiliului de administrație al SC C  SA, în condițiile  în care  manifestarea de voință exprimată  prin demisia  formulată a fost  înregistrată  sub nr. 29551/28.12.2012, în termenul  prevăzut de  art. 83 alin.2 din Legea nr. 161/2003.

De altfel, așa cum a  reținut  și instanța de  fond,  îndeplinirea  formalităților  de  publicitate, respectiv  înregistrarea  mențiunilor  la Registrul Comerțului este  de  competența comerciantului, conform art. 5, art. 21 și art. 22 din  Legea nr. 26/1990, mențiuni  ce pot fi  făcute  pe baza  hotărârii  adunărilor  generale conform  art. 100 alin.2 lit.b din Legea nr. 31/1990 modificată și completată. În sensul  celor  arătate mai sus este  și  practica  constantă a  Înaltei Curți de  Casație și Justiție  precum și soluția de principiu luată  în acest  sens de  Înalta Curte de  Casație și Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal.

Nici  starea de  incompatibilitate a intimatului A, în raport de  calitatea de cenzor  supleant la  SC B SA, nu poate fi  reținută în condițiile  în care societatea a  fost  dizolvată  în anul 2006 iar  în anul 2007 a intrat  în lichidare.

Dizolvarea  unei societăți comerciale are ca efect deschiderea  procedurii  lichidării, societatea  păstrându-și personalitatea  juridică doar  pentru operațiunile  specifice lichidării, lichidatorii autorizați în condițiile legii efectuând operațiunile  specifice ale acestei  proceduri  cu respectarea  prevederilor  art. 256-260 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Potrivit art. 82 alin.1 lit.a din  Legea nr. 161/2003 cu modificările  și completările ulterioare „Calitatea de deputat și senator este, de asemenea, incompatibilă cu funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru în consiliul de administrație sau  cenzor la  societăți comerciale …”.

În cuprinsul dispozițiilor legale evocate, sunt enumerate expres  funcțiile  incompatibile  cu calitatea de deputat sau senator, iar  funcția de  cenzor supleant nefiind  prevăzută de  lege nu poate  duce la  reținerea  stării de incompatibilitate, legiuitorul  stabilind în mod  expres  și limitativ cazurile  de  incompatibilitate în raport de  dispozițiile art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003.

De altfel, un cenzor supleant desemnat în condițiile Legii nr. 31/1990 republicată și  modificată, (în forma  în vigoare  în anul 2014, - data întocmirii raportului de  evaluare)  nu are calitatea de cenzor  și nu este  remunerat, un cenzor supleant devenind cenzor doar în condițiile  art. 162 din Legea nr. 31/1990 respectiv ”în caz de  deces, împiedicare fizică sau legală, încetare ori renunțare la mandat a cenzorului”, atribuțiile  cenzorilor fiind  stabilite  la art. 163 din același  act normativ.

În concluzie, în mod corect,  instanța de  fond nu  a reținut starea de incompatibilitate  a reclamantului, deputat  în Parlamentul României, funcția de cenzor supleant nefiind prevăzută  de  dispozițiile  art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003, funcția de  cenzor supleant neputând fi echivalată cu  funcția de  cenzor, cenzorul supleant  dobândind calitatea de  cenzor la care face referire  dispozițiile  art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003 doar în condițiile  art. 162 din Legea nr.31/1990 modificată  și republicată.

Ultima critică vizează cuantumul  cheltuielilor de judecată, critică ce nu poate fi reținută în raport de  dispozițiile  art. 153(1) Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă fiind în culpă procesuală, astfel că  potrivit   textului de  lege  evocat „Partea care  pierde  procesul va fi obligată, la cererea părții care a  câștigat  procesul, să  îi  plătească  acesteia cheltuielile de  judecată”.

În cauza de  față, reclamantul a  făcut dovada  cheltuielilor  de  judecată, suma  pretinsă  având  caracter necesar și  rezonabil în sensul  jurisprudenței  CEDO, având  în vedere complexitatea  cauzei  și munca  depusă de  avocați atât  în  fața Tribunalului București cât și  în fața  Curții de Apel București, respectiv cererea de  chemare  în judecată, concluzii  scrise, administrare de  probe și reprezentare.

Contrar celor susținute de  recurentă, se reține că onorariul  de avocat  nu este  nerezonabil ci unul adecvat în raport de  natura  pricinii și actele de procedură îndeplinite, reclamantul fiind îndreptățit să apeleze la serviciile unei  case de  avocatură având  în vedere natura și  complexitatea  cauzei.

În consecință, pentru considerentele  expuse, Înalta Curte,  în temeiul dispozițiilor  art. 496 Cod procedură civilă, raportat la  art. 20 din Legea nr. 554/2004, a respins ca nefondat  recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva Sentinței civile nr. 1163 din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.