ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4022/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat instanței să dispună anularea Raportului de evaluare nr. x din 12.03.2014 având în vedere că în mod greșit a reținut pârâta starea de incompatibilitate a reclamantului în condițiile în care calitatea de administrator și membru în consiliul de administrație a încetat la data de 28 decembrie 2012 iar calitatea de cenzor supleant nu este printre cele incompatibile cu calitatea de deputat și, oricum, societatea B. a fost în lichidare la data validării mandatului de deputat, ceea ce înseamnă că această calitate încetase din punct de vedere juridic.

Prin sentința civilă nr. 8481 din 19 decembrie 2014 a Tribunalului București a fost admisă excepția de necompetență materială iar cauza a fost declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1163 din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, fiind anulat Raportul de evaluare nr. x din 12.03.2014.

În motivarea sentinței instanța a reținut, în esență, că nu a existat în perioada 20.12.2012-22.07.2013 o situație de incompatibilitate a reclamantului A., având în vedere că acesta a demisionat în termenul prevăzut de lege din funcția de membru al consiliului de administrație al S.C. D. S.R.L. De asemenea, în mod greșit s-a reținut starea de incompatibilitate în raport de calitatea de cenzor supleant a reclamantului, în condițiile în care calitatea de cenzor supleant este distinctă de cenzor la care face referire art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 96/2006. Mai mult, societatea unde reclamantul a avut calitatea de cenzor supleant a fost dizolvată din anul 2006, fiind în lichidare din 2007.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1163 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecând să se respinsă acțiunea formulată de reclamantul A.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de fond a aplicat greșit și a încălcat dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 170/2010, art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 și Legea nr. 20/1990.

Criticile de nelegalitate formulate de recurentă, vizează atât soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii referitoare la constatarea existenței indiciilor săvârșirii de către reclamant a infracțiunii de fals în declarații cât și soluția dată de instanță cu privire la starea de incompatibilitate prevăzută de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 coroborat cu art. 16 alin. (2) din Legea nr. 96/2006.

Astfel, în mod greșit instanța a respins excepția inadmisibilității, reținând că Agenția Națională de Integritate și-a fundamentat excepția exclusiv pe faptul că raportul de evaluare nu reprezintă un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, ci doar un act de sesizare a organelor de cercetare penală.

În condițiile în care raportul de evaluare conține dispoziția de sesizare a parchetului cu privire la existența indiciilor privind săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, cenzurarea de către instanța de contencios administrativ a acestei măsuri ar presupune a se pronunța cu privire la existența sau inexistența unei infracțiuni, competență pe care nu o are.

Ca urmare, poate face obiectul controlului jurisdicțional raportul de evaluare prin care Agenția Națională de Integritate a evaluat și constatat existența stării de incompatibilitate prevăzută de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 dar nu poate face obiectul controlului de către instanța de contencios administrativ actul prin care s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește fondul cauzei, cu privire la starea de incompatibilitate, recurenta arată că în mod nelegal a reținut prima instanță că reclamantul A. nu se află în starea de incompatibilitate prevăzută de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2002, raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 96/2006, având în vedere că reclamantul nu și-a dat demisia în termenul legal din funcțiile deținute.

În condițiile în care reclamantul A. a deținut, potrivit evidențelor ONRC, calitatea de administrator la S.C. D. S.A. în perioada 6.11.2012-22.07.2013, neexistând nicio mențiune înregistrată la registrul comerțului privind renunțarea sa la calitatea de administrator al acestei societăți, rezultă că instanța de fond, în mod greșit a dispus anularea raportului de evaluare în ceea ce privește starea de incompatibilitate generată de deținerea simultană a demnității publice de deputat și a calității de administrator/membru în consiliul de administrație la societatea menționată.

În ceea ce privește cea de-a doua stare de incompatibilitate reținută prin raportul de evaluare, prevăzută de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 96/2006, se arată că reclamantul a deținut calitatea de cenzor supleant la S.C. B. S.A., societate ce nu a fost lichidată, păstrându-și personalitatea juridică până la terminarea lichidării conform art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, astfel că, în mod greșit a reținut instanța inexistența stării de incompatibilitate raportat la deținerea simultană a calității de deputat și cenzor supleant la o societate comercială.

O ultimă critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, instanța putând chiar și din oficiu să reducă - motivat - partea din cheltuieli reprezentând onorariul avocațial atunci când acesta este vădit disproporționat în raport de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată, ținând cont și de circumstanțele cauzei.

În cauza de față, onorariul avocațial acordat de instanță este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, având în vedere că dosarul a fost soluționat la primul termen de judecată.

Intimatul A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Agenția Națională de Integritate prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la excepția inadmisibilității, se solicită respingerea criticilor, având în vedere că Raportul de evaluare nu reprezintă doar un act de sesizare a organelor de urmărire penală ci și un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, în condițiile în care prin raport s-a reținut starea de incompatibilitate.

Pe fondul cauzei se arată că după validarea mandatului de deputat reclamantul a renunțat în termen legal la calitatea de administrator al S.C. D. S.A., starea de incompatibilitate fiind preîntâmpinată.

Cu privire la starea de incompatibilitate între funcția de deputat și calitatea de cenzor supleant, se arată că în mod corect a interpretat instanța dispozițiile legale incidente, cu atât mai mult cu cât societatea la care intimatul a fost cenzor supleant a fost dizolvată în anul 2006 iar din anul 2007 a intrat în lichidare.

Cu privire la ultima critică vizând cuantumul cheltuielilor de judecată, se solicită a fi respinsă având în vedere că pârâta s-a aflat în culpă procesuală, iar cheltuielile au fost dovedite, fiind proporționale în raport cu complexitatea cauzei și munca depusă de avocat.

Procedura de filtru a recursului

În procedura de filtru a recursului, prevăzut de art. 493 C. proc. civ., pe baza motivelor de recurs și a apărărilor formulate raportat la dispozițiile legale incidente, s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu, raport ce a fost comunicat părților conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În ședința din data de 10 octombrie 2017, instanța a admis în principiu recursul declarat de recurenta Agenția Națională de Integritate și a dispus citarea părților în ședință publică, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Hotărârea instanței de recurs

Analizând sentința recurată în limita criticilor și a apărărilor formulate în cauză, raportat la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat pentru următoarele considerente.

Prin Raportul de evaluare s-a reținut că intimatul-reclamant A., deputat în Parlamentul României, a încălcat regimul juridic al incompatibilităților întrucât în perioada 20.12.2012 - data validării mandatului de deputat - 22.07.2013, a deținut simultan calitatea de deputat și cea de administrator la S.C. D. S.A..

De asemenea, pe perioada 20.12.2012-28.05.2013, a deținut calitatea de deputat și cenzor supleant la S.C. B. S.A., încălcând astfel prevederile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. a) și art. 17 alin. (1) și (2) din Legea nr. 96/2006.

Prin același raport de evaluare, s-a constatat că există indicii temeinice cu privire la săvârșirea de către A. a infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 C. pen., infracțiune pentru care a fost sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind format dosarul penal nr. x/2014 în care s-a pronunțat Ordonanța din 17.11.2014, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 C. pen.

Prin sentința recurată corect a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de recurenta-intimată Agenția Națională de Integritate, având în vedere că prin Raportul de evaluare s-a constatat starea de incompatibilitate contestată în fața instanței de contencios administrativ și în raport de care instanța s-a pronunțat. Cu privire la sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vizând săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, Raportul de evaluare constituie un act de sesizare ce nu a făcut obiectul de analiză al instanței de fond, ci al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014 în care s-a pronunțat Ordonanța din data de 17.11.2014.

De altfel, nici reclamantul prin acțiunea formulată nu a invocat critici cu privire la sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ci, exclusiv pe aspectele reținute în raport de starea de incompatibilitate constatată prin Raportul de evaluare, iar sub aspectul stării de incompatibilitate, raportul de evaluare poate fi contestat la instanța de contencios administrativ și fiscal competentă, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Recurenta arată că instanța de fond a respins greșit excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește anularea raportului de evaluare referitor la constatarea existenței indiciilor privind săvârșirea de către reclamant a infracțiunii de fals în declarații dar instanța de fond nu s-a pronunțat pe aspectul invocat de recurentă, nefiind învestită de reclamant să verifice legalitatea măsurii privind sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ci exclusiv pe starea de incompatibilitate.

Instanța de fond a reținut corect că raportul de evaluare contestat în cauza de față reprezintă un act administrativ cu privire la starea de incompatibilitate și un act de sesizare a organelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, instanța de contencios administrativ neanalizând partea din raportul de evaluare ce vizează sesizarea organelor penale, excepția inadmisibilității fiind analizată și respinsă exclusiv cu privire la starea de incompatibilitate reținută prin Raportul de evaluare nr. x din 12.03.2014 întocmit de Agenția Națională de Integritate.

Concluzionând, se reține că instanța de fond a respins corect excepția inadmisibilității, analizând excepția invocată doar în raport de starea de incompatibilitate, partea din raport vizând sesizarea organelor de urmărire penală nefiind cenzurată de instanța de contencios administrativ, nefiind obiectul analizei judiciare contestate.

Nici motivul doi de recurs nu poate fi reținut în raport de situația factuală și dispozițiile legale incidente.

Astfel, la data de 20.12.2012, intimatul A. a fost validat pe funcția de deputat, dar în termenul prevăzut de art. 83 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, respectiv la data de 28.12.2012 a demisionat din funcția de administrator/membru al consiliului de administrație al S.C. D. S.A., astfel cum rezultă din demisia înregistrată sub nr. x din 28 decembrie 2012.

Intimatul a optat în termenul legal, fiind făcută dovada înregistrării demisiei la organul competent, schimbarea administratorului/membrilor consiliului de administrație la Registrul Comerțului fiind atributul exclusiv al societății comerciale care trebuia să convoace adunarea generală și să voteze modificarea actului constitutiv în sensul înlocuirii administratorilor/membrilor consiliului de administrație.

Susținerea recurentei, în sensul că demisia intimatului nu a fost înregistrată la Registrul Comerțului nu poate fi reținută, mențiunile în Registrul Comerțului, fiind făcute la cererea societății comerciale pe baza hotărârilor adunării generale, intrând în competența exclusivă a adunării generale ordinare, conform art. 111 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată, să aleagă sau să revoce membrii consiliului de administrație.

Ca urmare, nu se poate reține starea de incompatibilitate a intimatului în raport de data de 22.07.2013, când a fost înregistrată schimbarea consiliului de administrație al S.C. D. S.A., în condițiile în care manifestarea de voință exprimată prin demisia formulată a fost înregistrată sub nr. x din 28 decembrie 2012, în termenul prevăzut de art. 83 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

De altfel, așa cum a reținut și instanța de fond, îndeplinirea formalităților de publicitate, respectiv înregistrarea mențiunilor la Registrul Comerțului este de competența comerciantului, conform art. 5, art. 21 și art. 22 din Legea nr. 26/1990, mențiuni ce pot fi făcute pe baza hotărârii adunărilor generale conform art. 100 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990 modificată și completată. În sensul celor arătate mai sus este și practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și soluția de principiu luată în acest sens de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Nici starea de incompatibilitate a intimatului A., în raport de calitatea de cenzor supleant la S.C. B. S.A., nu poate fi reținută în condițiile în care societatea a fost dizolvată în anul 2006 iar în anul 2007 a intrat în lichidare.

Dizolvarea unei societăți comerciale are ca efect deschiderea procedurii lichidării, societatea păstrându-și personalitatea juridică doar pentru operațiunile specifice lichidării, lichidatorii autorizați în condițiile legii efectuând operațiunile specifice ale acestei proceduri cu respectarea prevederilor art. 256-260 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Potrivit art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare "Calitatea de deputat și senator este, de asemenea, incompatibilă cu funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru în consiliul de administrație sau cenzor la societăți comerciale …".

În cuprinsul dispozițiilor legale evocate, sunt enumerate expres funcțiile incompatibile cu calitatea de deputat sau senator, iar funcția de cenzor supleant nefiind prevăzută de lege nu poate duce la reținerea stării de incompatibilitate, legiuitorul stabilind în mod expres și limitativ cazurile de incompatibilitate în raport de dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

De altfel, un cenzor supleant desemnat în condițiile Legii nr. 31/1990 republicată și modificată, (în forma în vigoare în anul 2014, - data întocmirii raportului de evaluare) nu are calitatea de cenzor și nu este remunerat, un cenzor supleant devenind cenzor doar în condițiile art. 162 din Legea nr. 31/1990 respectiv "în caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare ori renunțare la mandat a cenzorului", atribuțiile cenzorilor fiind stabilite la art. 163 din același act normativ.

În concluzie, în mod corect, instanța de fond nu a reținut starea de incompatibilitate a reclamantului, deputat în Parlamentul României, funcția de cenzor supleant nefiind prevăzută de dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, funcția de cenzor supleant neputând fi echivalată cu funcția de cenzor, cenzorul supleant dobândind calitatea de cenzor la care face referire dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 doar în condițiile art. 162 din Legea nr. 31/1990 modificată și republicată.

Ultima critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, critică ce nu poate fi reținută în raport de dispozițiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă fiind în culpă procesuală, astfel că potrivit textului de lege evocat "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată".

În cauza de față, reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată, suma pretinsă având caracter necesar și rezonabil în sensul jurisprudenței CEDO, având în vedere complexitatea cauzei și munca depusă de avocați atât în fața Tribunalului București cât și în fața Curții de Apel București, respectiv cererea de chemare în judecată, concluzii scrise, administrare de probe și reprezentare.

Contrar celor susținute de recurentă, se reține că onorariul de avocat nu este nerezonabil ci unul adecvat în raport de natura pricinii și actele de procedură îndeplinite, reclamantul fiind îndreptățit să apeleze la serviciile unei case de avocatură având în vedere natura și complexitatea cauzei.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 1163 din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 1163 din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2017.