ÎCCJ, decizie (scj.ro #136826)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Denunțare calomnioasă. Inducerea în eroare a organelor judiciare

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs în casație

C. pen.,

art. 268

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 7

Fapta de denunțare calomnioasă prevăzută în art. 259 alin. (1) C. pen. anterior nu este dezincriminată, ci are corespondent în dispozițiile art. 268 alin. (1) C. pen. referitoare la inducerea în eroare a organelor judiciare, existând o continuitate în incriminarea faptei, care determină inaplicabilitatea cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 244/RC din 14 iunie 2017

Prin sentința penală nr. 1640 din 31 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Tulcea, în temeiul art. 268 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Prin decizia nr. 19/P din 12 ianuarie 2017 a Curții de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, între altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de către inculpatul A., a fost desființată sentința apelată și, în rejudecare:

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prevăzută în art. 268 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de denunțare calomnioasă, în formă continuată, prevăzută în art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

În baza art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă în formă continuată, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Împotriva acestei decizii penale, prin apărător ales, inculpatul A. a declarat recurs în casație, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Prin încheierea din camera de consiliu din 19 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 19/P din 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și s-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la complet.

Prin motivele de recurs în casație, în esență, inculpatul a susținut că instanța de apel a schimbat încadrarea juridică a faptelor sesizate de persoana vătămată, petrecute înainte de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal și a noului Cod de procedură penală, într-o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală de la 1 februarie 2014.

Analizând recursul în casație formulat de A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție, recursul în casație devenind astfel o cale extraordinară de atac, exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Recursul în casație reprezintă, așadar, un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, fiind analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor în art. 438 C. proc. pen.

În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârile sunt supuse casării când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Înalta Curte de Casație și Justiție notează că sintagma „nu este prevăzută de legea penală” privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

În privința dezincriminării faptei pentru care inculpatul a fost condamnat, motiv indicat în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că prin intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014 nu s-a realizat o dezincriminare a faptei de denunțare calomnioasă prevăzută în art. 259 C. pen. anterior, care continuă să aibă corespondent în Codul penal în art. 268, sub o altă denumire marginală, respectiv inducerea în eroare a organelor judiciare, existând o continuitate de incriminare a faptei pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

Astfel, art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu denumirea marginală de denunțare calomnioasă, prevedea că „învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

Legea penală în vigoare din 1 februarie 2014 incriminează, în art. 268 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a organelor judiciare, care stipulează că „sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Or, din analiza deciziei penale atacate, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii constatând că infracțiunea de denunțare calomnioasă reținută în sarcina recurentului inculpat A. continuă să fie prevăzută în legislația penală.

În ceea ce privește faptele imputate inculpatului A., prin decizia atacată s-a reținut că, în perioada 2011 - 2013, în baza aceleiași rezoluții infracționale, acesta a sesizat cu rea-credință, de mai multe ori, organele judiciare, reclamând săvârșirea de către B. a mai multor fapte, catalogate ca fiind infracțiuni, în condițiile în care acele fapte aveau un caracter nereal sau inexistent, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare calomnioasă în formă continuată prevăzută în art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

Din situația de fapt, stabilită de instanța de apel în urma aprecierii probelor administrate în cursul procesului penal, reies a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 259 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, instanța de apel stabilind ca lege penală mai favorabilă Codul penal anterior, motiv pentru care a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei și a dispus condamnarea inculpatului.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest sens, referitor la motivele de recurs în casație care vizează inexistența sau insuficiența probatoriului cu privire la dovedirea infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că, în realitate, prin acestea nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, care să conducă la o soluție de achitare a inculpatului.

Starea de fapt reținută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului în casație, astfel că o eventuală reevaluare a conținutului mijloacelor de probă nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 C. proc. pen., în condițiile în care recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Referitor la critica recurentului inculpat prin care se invocă aspecte legate de aplicarea legii penale mai favorabile, cu trimitere la dispozițiile deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale și ale deciziei nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu se încadrează cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ca de altfel niciunui alt caz de casare dintre cele prevăzute în art. 438 C. proc. pen.

Deopotrivă, în legătură cu susținerile inculpatului referitoare la evitarea unei duble sancțiuni cu privire la aceeași faptă, Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că formează caz de casare numai greșita dispunere a încetării procesului penal, soluție care nu s-a pronunțat prin hotărârea recurată, față de inculpat fiind dispusă o soluție de condamnare.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel. Această cale extraordinară de atac reprezintă un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale sau civile, remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, ci desființarea deciziei dacă aceasta este contrară legii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 19/P din 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.