Decizia nr. 400/RC/2017 — ÎCCJ, Secția penală — recurs în casație împotriva sentinței nr. 706/2015 a Tribunalului București

În baza art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani. În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 50 din Legea nr. 144/2007 cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010 cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, privind declarații de avere care nu corespund adevărului. În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 52 C. pen. raportat la art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în participație improprie. În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani. În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, sporită cu 3 ani și 8 luni închisoare (1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite), în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 8 ani și 8 luni închisoare. În baza 45 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 397 C. proc. pen. cu referire la art. 19 C. proc. pen. a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 850 000 euro. În baza art. 397 C. proc. pen. cu referire la art. 249 alin. (1) și (5) C. proc. pen. a fost admisă cererea de luare a măsurii asigurătorii a sechestrului asigurător formulată de partea civilă B. și a fost instituit sechestrul asigurător asupra următoarelor bunuri, până la concurența valorii de 850 000 euro, în vederea reparării pagubei produse părții civile: apartamentul situat în București, sector 3; apartamentul situat în București, sector 3; autoturisme; imobil situat în Popești-Leordeni, județul Ilfov. În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost menținut sechestrul asigurător instituit asupra autoturismului, prin Ordonanța nr. 88/P/2009 din 07 iunie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în vederea reparării pagubei produse părții civile B. În baza art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen. cu referire la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a fost desființat contractul de împrumut din data de 16 mai 2007 dintre inculpatul A. și martorul C. În baza art. 397 C. proc. pen. cu referire la art. 19 C. proc. pen. au fost respinse, ca neîntemeiate, acțiunile civile formulate de părțile civile D., E., F. și G. În baza art. 274 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 15.000 lei. Împotriva sentinței penale mai sus arătate au declarat apel, printre alții, inculpatul A. și partea civilă B.. Prin Decizia penală nr. 1796/A din 29 noiembrie 2016 , Curtea de Apel București, secția a II-a penală, printre altele, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile formulate de inculpatul A. și partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 706 din 30 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2014. A desființat în parte sentința penală atacată și, rejudecând în fond: A descontopit pedeapsa rezultantă principală de 8 ani și 8 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor: 3 ani închisoare, 5 ani închisoare, 1 an închisoare, 1 an închisoare, 5 ani închisoare, 1 an închisoare și sporul de 3 ani si 8 luni închisoare, pe care l-a înlăturat. A redus pedepsele principale aplicate inculpatului A. pentru fiecare dintre cele doua infracțiuni de spălare de bani prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare. A redus pedeapsa principală aplicată aceluiași inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, sporită cu 2 ani și 8 luni închisoare (1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite), în final inculpatul execută pedeapsa de 5 ani și 8 luni închisoare. A majorat cuantumul daunelor materiale la plata cărora a fost obligat inculpatul către partea civilă B., de la 850.000 euro (în echivalent lei din data plății), la 950.000 euro (în echivalent lei din data plății). A majorat valoarea până la concurența căreia s-a instituit sechestrul asigurator asupra următoarelor bunuri: apartamentul nr. 35 situat în București, sector 3; apartamentul situat în București, sector 3; autoturisme; imobil situat în Popești-Leordeni, județul Ilfov, de la 850.000 euro până la 950.000 euro, în vederea reparării pagubei produse părții civile. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul inculpatului și al părții civile B. au fost reținute în sarcina statului. Sub aspectul situației de fapt, s-au reținut, în esență, următoarele: - inculpatul A. a folosit în perioada 2007-2008 un ansamblu de manopere de inducere în eroare, prin mijloace frauduloase (acte materiale autentice), prin care a prezentat o situație mincinoasă (faptul vânzării terenului aparținând socrului său) ca fiind reală, acțiuni urmate de procurarea unui folos material injust în cuantum de 1.200.000 euro, corelativ pagubei (în același cuantum) produse părții vătămate B. S-a reținut că această faptă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prev. și ped. de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.; - la data de 16 mai 2007 a contrafăcut subscrierea unui act intitulat contract de împrumut (cu martorul C.), în scopul de a justifica proveniența banilor obținuți în condițiile mai sus-descrise, după care, la data de 09 februarie 2011, a depus actul fals la Direcția Națională Anticorupție, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.; - a disimulat proveniența sumei de 1.200.000 euro, obținută prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prin întocmirea „contractului de împrumut” cu C., faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani, prev. și ped. de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002, modificată și republicată, cu aplicarea art. 5 C. pen.; - la data de 11 martie 2008, prin intermediul martorilor H. și I. a stratificat și plasat banii proveniți din infracțiunea de înșelăciune prin achiziționarea, cu acești bani, a unui imobil cu păstrarea dreptului de uzufruct viager, achiziția făcându-se aparent de către cei doi martori, pentru a da un aspect licit provenienței banilor, faptă ce întrunește elementele constitutive al infracțiunii de spălare de bani, prev. și ped. de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002, modificată și republicată, cu aplicarea art. 5 C. pen.; - a omis a menționa în declarația de avere din 14 ianuarie 2009 suma de 1.200.000 euro, respectiv un depozit personal a cărui inserare este obligatorie, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, prev. și ped. de art. 50 din Legea nr. 144/2007 cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010, cu aplicarea art. 5 C. pen.; - l-a determinat, cu intenție, pe martorului C., să semneze actul sub semnătură privată contrafăcut de inculpat și denumit „contract de împrumut”, în care era consemnat, în mod nereal, că inculpatul ar fi împrumutat suma de 1,7 mld. lei, de la C., faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în participație improprie, prev. și ped. de art. art. 52 C. pen. raportat la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. De asemenea, s-a reținut că procura autentică în care se atestă că părții civile B. i-a fost restituită de către inculpat la 16 ianuarie 2008 suma de 1.200.000 euro, nu are corespondent în realitate față de probele administrate. Împrejurarea că această parte civilă a semnat înscrisul autentic, este justificată de faptul că a fost indusă în eroare de către inculpat cu privire la motivul prezenței sale la biroul notarial și de starea de sănătate precară determinată de situația locativă în care se afla, fapt susținut și de martorele J. și K. S-a constatat, cu privire la bunurile mobile și imobile descrise în cererea de instituire a sechestrului asigurător formulată de partea civilă B., că inculpatul A. a acordat martorei L., precum și martorilor H. și I. un contract de mandat fără reprezentare (interpunere de persoane), astfel încât adevăratul proprietar să nu fie cunoscut, iar răspunderea sa civilă delictuală să nu fie antrenată. Cu privire cuantumul sumelor solicitate cu titlu de despăgubire de către parte civilă B. s-a reținut că acesta a fost prejudiciat prin fapta inculpatului A. cu suma de 9.500.000 lei, având in vedere că din prețul total al terenului de 14.300 mp, respectiv 1.200.000 euro, inculpatul i-a remis părții civile suma de 250.000 euro, pentru achiziționarea unui imobil, astfel ca se impune ca inculpatul sa fie obligat la plata diferenței în vederea reparării prejudiciului material. Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., precum și petentele L. și M. În motivarea recursului în casație, inculpatul a arătat, următoarele: - în cazul infracțiunii de înșelăciune (art. 244 alin. (1) C. pen.) nu sunt realizate cerințele esențiale ale laturii obiective, atât datorită lipsei aptitudinii mijloacelor folosite de către inculpat pentru a induce în eroare persoana vătămată B., cât și datorită neproducerii urmării materiale imediate, respectiv cauzarea unei pagube persoanei vătămate, corelativă unui folos injust obținut de către inculpat; - în cazul infracțiunii de spălare de bani (art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002), comisă prin întocmirea contractului de împrumut cu martorul C., nu este realizată situația premisă a provenienței infracționale a sumei atestate în înscrisul menționat. Totodată, fapta pentru care s-a dispus condamnarea acestuia nu are atributul disimulării provenienței ilicite a vreunui produs infracțional; - în referire la infracțiunea de spălare de bani (art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002), săvârșită prin achiziționarea unui imobil la data de 11 martie 2008 de către numiții H. și I., nu este realizată situația premisă a provenienței infracționale a sumei de 350.000 de euro achitată drept preț, iar, în plus, această activitate prezumtiv infracțională este lipsită de relevanță juridică, în ipoteza condamnării pentru prima infracțiune de spălare de bani; - în privința infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 C. pen.) și a participației improprii la aceeași infracțiune (art. 52 C. pen. raportat la art. 322 C. pen.), modalitatea de comitere a elementului material al infracțiunii, prin atestarea unor fapte necorespunzătoare adevărului în cuprinsul contractului de împrumut aparent încheiat la 16 mai 2007 cu martorul C., nu era incriminată la data comiterii faptei; - în cazul infracțiunii de fals în declarații (art. 50 din Legea nr. 144/2007 cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010) nu exista obligația legală de evidențiere de către recurentul A. în declarația de avere din anul 2008 a sumei de 1.200.000 euro. Prin încheierea din data de 18 septembrie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1796/A din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014 (nr. x/2015) și a respins celelalte cereri de recurs în casație, ca inadmisibile în principiu. Examinând, pe fond, recursul în casație declarat de inculpatul A. , Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: A naliza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Se constată că inculpatul A. și-a întemeiat recursul în casație pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care „ inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală ”. Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel. Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat în apel pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. , de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen., de fals în declarații, privind declarații de avere care nu corespund adevărului, prevăzută de art. 50 din Legea nr. 144/2007 cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010 cu aplicarea art. 5 C. pen., de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în participație improprie, prevăzută de art. 52 C. pen. raportat la art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen. și de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. Totodată, observă că a fost considerată a întruni elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prev. și ped. de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., fapta inculpatului A. de a folosi, în perioada 2007-2008, un ansamblu de manopere de inducere în eroare, prin mijloace frauduloase (acte materiale autentice), prin care a prezentat o situație mincinoasă (faptul vânzării terenului aparținând socrului său) ca fiind reală, acțiuni urmate de procurarea unui folos material injust în cuantum de 1.200.000 euro, corelativ pagubei (în același cuantum) produse părții vătămate B. Inculpatul A. a susținut, în esență, că nu sunt realizate cerințele esențiale ale laturii obiective, atât datorită lipsei acțiunii inculpatului de a o induce în eroare persoana vătămată B., cât și datorită neproducerii urmării materiale imediate, respectiv cauzarea unei pagube persoanei vătămate, corelativă unui folos injust obținut de către inculpat. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că legea penală incriminează în cuprinsul art. 244 alin. (1) C. proc. pen., sub denumirea marginală „Înșelăciunea”, „inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.” Analizând conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) C. proc. pen., se constată că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune constă în acțiunea de inducere în eroare, de amăgire a încrederii persoanei care are deținerea unui bun, ce se realizează fie prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, fie prin prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Cum instanța de apel a reținut că inculpatul A. a indus în eroare pe intimatul-parte civilă B. cu ocazia încheierii contractului de mandat, cât și cu privire la declarația notarială din data de 16 ianuarie 2008, prin care acesta a recunoscut că a primit prețul terenului și că nu mai are nicio pretenție față de inculpat sau față de cumpărător, printr-o multitudine de manopere dolosive, printre care și aceea că nu i-a comunicat prețul real al vânzării terenului, de 1.200.000 euro sau prin promisiunea de a-i remite, ulterior cumpărării imobilului din Popești-Leordeni, restul sumei de bani obținute din vânzare, solicitarea apărării de a constata atitudinea pur pasivă a inculpatului, respectiv omisiunea acestuia de a informa persoana vătămată cu privire la vânzare și la datele esențiale ale acesteia, vizează modificarea situației de fapt reținute de către instanța de apel, ce nu se poate realiza în calea extraordinară de atac a recursului în casație. Nici critica privind lipsa urmării imediate a infracțiunii de înșelăciune reținute în sarcina inculpatului, respectiv a unei pagube suferite de persoana vătămată B., nu poate fi primită, în condițiile în care instanța de apel a reținut că aceasta constă în prețul imobilului, reținut fără drept de către inculpat. Totodată, Înalta Curte menționează că răspunderea contractuală a inculpatului, în temeiul contractului de mandat pe care l-a încheiat cu socrul său, persoana vătămată B., nu înlătură răspunderea penală a acestuia. Faptul că în actuala reglementare legiuitorul nu a înțeles să mențină varianta agravantă a infracțiunii de înșelăciune săvârșită cu ocazia încheierii sau executării unui contract, nu echivalează cu dezincriminarea înșelăciunii în convenții, fapta fiind, în continuare, sancționată în modalitatea normativă simplă a infracțiunii. În ceea ce privește infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și participație improprie la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, recurentul inculpat a susținut că modalitățile de comitere a elementului material al infracțiunii, prin atestarea unor fapte necorespunzătoare adevărului în contractul de împrumut pe care l-a încheiat cu martorul C. la data de 16 mai 2007, nu erau incriminate la data săvârșirii faptei. Înalta Curte constată că, sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut că inculpatul A. a contrafăcut subscrierea unui act intitulat contract de împrumut (cu martorul C.), la data de 16 mai 2007, în scopul de a justifica proveniența banilor obținuți din vânzarea terenului părții vătămate B., după care, la data de 09 februarie 2011, a depus actul fals la Direcția Națională Anticorupție. Totodată, inculpatul l-a determinat, cu intenție, pe martorului C., să semneze actul sub semnătură privată contrafăcut de inculpat și denumit „contract de împrumut”, în care era consemnat, în mod nereal, că inculpatul ar fi împrumutat suma de 1,7 mld. lei, de la C. În actuala reglementare, art. 322 alin. (1) C. pen., reținut în sarcina inculpatului, incriminează ”falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat sau îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice”. Art. 290 alin. (1) C. pen. anterior incrimina „falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat sau îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice”. Din analiza comparativă a textelor vechii și noii reglementări a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, se constată similarități sub aspectul conduitei interzise de norma de incriminare, respectiv falsificarea unui înscris sub semnătură privată, cât și a modalităților în care poate fi săvârșită o astfel de faptă, contrafacerea scrierii ori a subscrieri sau prin alterarea lui în orice mod. Diferența față de incriminarea corespondentă C. pen. anterior constă în aceea că, în noua reglementare, se precizează expres că falsificarea poate consta în „atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea, cu știință, de a însera unele date sau împrejurări”. Însă, aceasta nu înseamnă o lărgire a normei de incriminare, ci reprezintă, mai degrabă, o precizare suplimentară care vine să întărească soluțiile jurisprudențiale. Constant, atât în practica instanțelor (ex. Decizia penală nr. 2696 din 28 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 97/1968 a Tribunalului Jud. Hunedoara, etc.), cât și în doctrină (ex. V. Dongoroz și colaboratorii, Teodor Vasiliu, George Antoniu, Vasile Papadopol, Tudorel Toader, Nedelcu, A. Filipaș, V. Dobrinoiu, O. Loghin, etc.), s-a reținut că prin contrafacerea scrierii nu se înțelege o contrafacere prin imitarea scrisului, cu atât mai mult cu cât înscrisurile oficiale sunt, de regulă, dactilografiate, ci înseamnă a reproduce conținutul pe care îl are în mod obișnuit un asemenea înscris adevărat. Autorii menționați au arătat că expresiei „contrafacerea scrierii” trebuie să i se acorde un înțeles mai larg, și anume, de alcătuire, de plăsmuire a înscrisului, iar nu numai de imitare a scrierii manuscrise a autorului său. Așadar, contrar celor susținute de apărare, contrafacerea scrierii înseamnă și plăsmuirea, respectiv confecționarea unui înscris similar cu cel care trebuia să conțină mențiuni adevărate, deoarece o condiție a existenței infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. anterior este ca înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecințe juridice în cazul în care ar fi folosit, cerință care în speță este îndeplinită, din moment ce înscrisul falsificat are doar aparent însușirile și conținutul unui înscris adevărat, ce ar putea, prin folosire, să producă aceleași efecte ca și acesta din urmă. Ar fi contrară voinței legiuitorului și ilogic ca falsificarea scrierii unui înscris sub semnătură privată (acest înscris având și mențiuni reale, care nu au fost alterate) să constituie infracțiunea prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. anterior, dar plăsmuirea unui astfel de înscris, care presupune crearea, născocirea sa în întregime, cu toate elementele sale, să nu constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. De altfel, noțiunea de „a contraface” este sinonimă cu noțiunea de „a plăsmui, a născoci în mod fraudulos”, potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române. Prin urmare, faptele inculpatului A. se circumscriu și elementelor constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atât în actuala reglementare, respectiv art. 322 alin. (1) C. pen., cât și raportat la dispozițiile art. 290 C. pen. anterior. În ceea ce privește cele două infracțiuni de spălare de bani prev. și ped. de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002, reținute ca fiind săvârșite de inculpat, Înalta Curte observă că acestea constau în disimularea provenienței sumei de 1.200.000 euro, obținută prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prin întocmirea „contractului de împrumut” cu C. și în stratificarea și plasarea banilor proveniți din infracțiunea de înșelăciune, prin intermediul martorilor H. și I., prin achiziționarea, la data de 11 martie 2008, a unui imobil cu păstrarea dreptului de uzufruct viager, achiziția făcându-se aparent de către cei doi martori, pentru a da un aspect licit provenienței banilor. Apărarea a susținut, pe de o parte, că nu este realizată situația premisă a provenienței infracționale a sumelor ce se pretinde a fi spălate prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, iar pe de altă parte, că cele două fapte nu pot fi reținute în concurs real, întrucât formează o unitate infracțională, prin raportare la dispozițiile deciziei nr. 16 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Aceste susțineri nu sunt fondate, având în vedere, sub un prim aspect, împrejurarea că instanța de apel a reținut că inculpatul a obținut suma de 1.200.000 euro din infracțiunea de înșelăciune și, prin urmare, există situația premisă a provenienței infracționale a bunurilor. Pe de altă parte, prin decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că „acțiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deținerea sau folosirea sunt modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de spălare a banilor”. În cuprinsul hotărârii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că realizarea oricărei modalități a elementului material a infracțiunii de spălare de bani va conduce la consumarea infracțiunii și că, odată consumată infracțiunea, realizarea altei modalități a elementului material, în baza aceleiași rezoluții infracționale, va fi lipsită de consecințe juridice. Prin urmare, realizarea mai multor acțiuni ce reprezintă elementul material al infracțiunii de spălare de bani, în realizarea unor rezoluții infracționale diferite, afectează unitatea infracțională. Or, nici instanța de fond, nici cea de apel nu au reținut că falsificarea contractului de împrumut și cumpărarea prin intermediul martorilor H. și I. a unui imobil s-au efectuat în baza aceleiași rezoluții infracționale. Dimpotrivă, curtea de apel a reținut că „fiecare dintre infracțiunile de spălare de bani au fost săvârșite în modalități distincte, scopul comiterii acestora fiind parțial diferit, ceea ce exclude ideea de unitate a rezoluției infracționale”, motiv pentru care, prin raportare la această situație de fapt, în mod corect inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea a două infracțiuni de spălare de bani, în concurs real. Referitor la infracțiunea de fals în declarații, prev. și ped. de art. 50 din Legea nr. 144/2007 cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010, cu aplicarea art. 5 C. pen., se observă că inculpatul a fost condamnat pentru că a omis a menționa în declarația de avere din 14 ianuarie 2009 suma de 1.200.000 euro, respectiv un depozit personal a cărui inserare este obligatorie. Inculpatul A. se apără susținând că nu exista obligația legală de evidențiere a sumei de 1.200.000 euro în declarația de avere din anul 2008. Contrar susținerilor acestuia, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpatul A., în calitate de ofițer de poliție judiciară, avea la nivelul anului 2008 obligația legală de a depune declarație de avere, în scris, pe proprie răspundere, care să cuprindă bunurile proprii, bunurile comune și cele deținute în indiviziune, precum și cele ale copiilor aflați în întreținere, aspect ce reiese din dispozițiile art. 39 alin. (1) pct. 29 din Legea nr. 144/2007, coroborate cu cele ale art. 43 alin. (2) din Legea nr. 144/2007, în forma de la data săvârșirii faptei. Totodată, se constată că și la nivelul anului 2008, fapta uneia dintre persoanele prevăzute de lege (art. 39 alin. (1) pct. 29 din Legea nr. 144/2007, coroborate cu cele ale art. 43 alin. (2) din Legea nr. 144/2007, anterior menționate) care, cu intenție, depune o declarație de interese care nu corespunde adevărului constituia infracțiunea de fals în declarații și se pedepsea potrivit Codului penal, conform art. 51 alin. (2) din Legea nr. 144/2007. În ceea ce privește apărarea inculpatului în sensul că legea nu incriminează încălcarea obligației de a declara un folos material injust, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că Legea nr. 144/2007 nu face distincție în instituirea obligației de declarare a averii între diferitele modalități în care au fost dobândite bunurile aflate în patrimoniul persoanei obligate să declare, persoanele expres prevăzute de lege, printre care și inculpatul A. având îndatorirea de a trece în declarația de avere toate bunurile proprii, bunurile comune și cele deținute în indiviziune, precum și cele ale copiilor aflați în întreținere, inclusiv suma de 1.200.000 euro pe care și-a însușit-o și a folosit-o ulterior în interes personal. Față de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen.