ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 244/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1640 din data de 31.10.2016 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul penal nr. x/327/2016, în temeiul art. 268 alin. (1) cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 91 și art. 92 C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei de 3 ani închisoare stabilindu-se un termen de supraveghere de 3 ani.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul A. a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Galați, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului A. să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a stabilit ca, în cursul termenului de supraveghere, inculpatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Primăriei Berești-Meria, jud. Galați, pe o perioadă de 90 de zile.

S-a stabilit ca munca ce se va desfășura să fie stabilită de Serviciul de Probațiune Galați în funcție de posibilitățile concrete de supraveghere și executare existente la nivelul serviciului și la nivelul instituției din comunitate.

S-a hotărât ca datele prevăzute la art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. să se comunice Serviciului de Probațiune Galați, iar supravegherea executării obligațiilor prevăzute la art. 93 alin. (3) C. pen. să se facă de Serviciul de Probațiune Galați.

În baza art. 91 alin. (4) raportat la art. 96 C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării obligațiilor impuse ori a săvârșirii de noi infracțiuni, în sensul revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere și executarea pedepsei în regim de detenție.

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă și, în temeiul art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., inculpatul A. a fost obligat la plata sumei de 30.000 lei către partea civilă B., cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 276 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 5.000 lei către partea civilă B., cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel persoana vătămată B. și inculpatul A.

Inculpatul A. a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței cu consecința achitării pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare. A mai solicitat, de asemenea, respingerea, ca nefondată, a acțiunii civile, în privința sumei de 100.000 lei solicitată prin apel de către persoana vătămată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor ocazionate cu judecarea cauzei.

Prin decizia penală nr. 19/P din data de 12 ianuarie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de către partea civilă B.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de către inculpatul A., a fost desființată sentința apelată și, în rejudecare:

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de denunțare calomnioasă, în formă continuată, prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

În baza art. 259 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă în formă continuată.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012, a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. din 1969.

În baza art. 86

1

alin. (1), alin. (2) C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului A.

În baza art. 86

2

C. pen. din1969, s-a stabilit un termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 86

3

alin. (1) C. pen. 1969, inculpatul A. a fost obligat pe durata termenului de încercare să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune Galați, organ desemnat cu supravegherea;

- să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

S-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării executării sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

S-a redus cuantumul daunelor morale, la care a fost obligat inculpatul A. să le plătească părții civile B., de la 30.000 lei la 15.000 lei.

A fost menținut restul dispozițiilor sentinței apelate în măsura în care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., a fost obligată partea civilă B. la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, restul cheltuielilor judiciare avansate de către stat în apel rămânând în sarcina acestuia.

S-a respins cererea inculpatului A. de obligare a părții civile B. la plata cheltuielilor judiciare efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii penale, prin apărător ales, inculpatul A. a declarat recurs în casație invocând ca temei de drept dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În cauză, au fost depuse concluzii scrise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, înregistrate la data de 7 februarie 2017, prin care s-a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casație sub motivul că aspectele învederate constituie apărări de fond ce au fost analizate de instanța de apel prin decizia pronunțată, și astfel, nu se încadrează în nici unul dintre motivele de recurs în casație prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

De asemenea, la data de 13 februarie 2017 (data poștei), partea civilă B. a trimis concluzii scrise în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casație, considerând că aceasta nu îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile art. 434 alin. (2) C. proc. pen.

Prin încheierea din camera de consiliu din 19.04.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 19/P din data de 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, și s-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la completul 8, cu fixarea termenului la data de 14.06.2017.

S-a avut în vedere că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., că în procedura de examinare a admisibilității cererii de recurs în casație se verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuție chestiuni ce țin de soluționarea fondului recursului în casație, iar prin raportare la cazul de casare invocat și motivele de recurs în casație, astfel cum au fost dezvoltate de către inculpatul A., s-a considerat că acestea se justifică a fi examinate prin prisma cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și pentru respectarea dreptului la un proces echitabil prev. de art. 21 alin. (3) din Constituția României se impune ca examinarea și pronunțarea să fie făcute într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin art. 440 C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casație, în esență, inculpatul a susținut că instanța de apel a schimbat încadrarea juridică a faptelor sesizate de partea vătămată petrecute, înainte de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului C. pen. și a noului C. proc. pen., într-o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală de la 1 februarie 2014.

În argumentare, s-a făcut trimitere la decizia nr. 7 din data de 05 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, și Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, la prevederile art. 3, art. 5, art. 16 și art. 18 C. pen. și dispozițiile art. 16 C. proc. pen. S-a învederat că s-a realizat o combinare a dispozițiilor mai favorabile din C. pen. anterior cu cele din C. pen. actual, fiind creată pe cale judecătorească o a treia lege (lex tertia - Curtea de Apel Constanța exercitându-și un atribut care nu-i revine, realizând un abuz de putere), în condițiile în care procesul penal s-a desfășurat potrivit dispozițiilor art. 268 C. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014 și a Codului de procedură penală întrat în vigoare la aceeași dată.

Apărătorul ales al inculpatului a mai arătat că deși s-a consemnat că inculpatului i s-a aplicat legea penală mai favorabilă, în fapt, prin admiterea apelului, nu numai că s-au încălcat cele mai elementare principii ale dreptului penal, dar i-a fost înrăutățită situația în propria cale de atac și i s-ai încălcat drepturile fundamentale prevăzute de C.E.D.O. și de Constituția României, interzicându-i-se dreptul de a alege și de a fi ales, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata de 4 ani.

Prin cererea de recurs s-a criticat punerea în executare de către Serviciul de Probațiune a sentinței penale nr. 1640/2016 a Judecătoriei Tulcea, „considerând că nu a rămas definitivă decizia penală nr. 19/2017 a Curții de Apel Constanța”.

De asemenea, s-a apreciat că instanța de apel nu a analizat în rejudecare, rechizitoriul nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați și nici ordonanțele Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, mulțumindu-se ca prin decizia nr. 19/2016 să schimbe doar încadrarea faptelor potrivit vechiului C. pen., fără a ține seama de prevederile art. 47 și urm. C. proc. pen., art. 280 alin. (1), art. 281 alin. (1) lit. d), e) și j) și art. 282 alin. (1), alin. (5) lit. c) C. proc. pen. și de dispozițiile legale prevăzute de Constituția României, hotărârile C.E.D.O., deciziile Curții Constituționale, C. pen. și C. proc. pen.

Totodată, inculpatul a arătat că potrivit hotărârilor CEDO din 20 mai 2014 și art. 4 din Protocolul nr. 7 este interzisă „urmărirea penală sau judecarea unei a doua infracțiuni în măsura în care este vorba de fapte identice sau care au fost în mod esențial aceleași, implicând aceeași persoană și fiind indisolubil legate între ele în timp și în spațiu”.

S-a mai învederat, prin motivele scrise de recurs în casație, că instanța de apel nu a asigurat în rejudecare, pe bază de probe, aflarea adevărului, considerând că schimbarea încadrării juridice, reducerea pedepsei la doi ani și a cuantumului daunelor morale la care a fost obligat către partea civilă B. de la 30.000 lei la 15.000 lei, ar constitui „aplicarea unei legi mai favorabile”.

În opinia recurentului inculpat, instanța a redus cuantumul daunelor morale fără a ține seama nici de prevederile art. 17 și art. 18 din vechiul C. pen., potrivit cărora partea vătămată este obligată să probeze cu acte daunele morale și nici de art. 20 din noul C. proc. pen..

Recurentul a învederat că nu s-a ținut seama că, la rândul său, a formulat, în același dosar, plângere penală pentru art. 268 C.pen. împotriva părții vătămate și că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați a soluționat plângerea prin clasare pentru că fapta nu există.

A susținut că pe tot timpul procesului i-au fost ignorate toate cererile și excepțiile ridicate, dându-se soluții doar pe motivațiile persoanei vătămate care este magistrat.

S-a mai susținut că instanțele au făcut o cercetare judecătorească formală și au ignorat cele mai elementare principii de drept instituite atât de legea penală, cât și de hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție, deciziile Curții Constituționale și de hotărârile C.E.D.O., deoarece:

- rechizitoriul și considerentele hotărârii nu au fost pronunțate „(...) pe bază de probe, (...)”, deși Parchetul și instanțele, „(...) erau obligate să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei (...)” și „(...) să constate că față de el se mai pronunțase anterior o sancțiune administrativă cu privire la aceeași faptă (...)” (ordonanța nr. x/P/2014 din data de 12.06.2016);

- a fost condamnat pentru că și-a exercitat dreptul de a se adresa justiției cu plângeri penale reale, însă superficial analizate, deși potrivit prevederilor art. 17 și art. 396 C. proc. pen. ar fi urmat să se dispună atât de Parchet, cât și de instanțe stingerea acțiunii penale prin încetarea procesului penal;

- persoana vătămată nu a fost pusă sub urmărire penală pentru mult mai multe plângeri, sesizări scrise și telefonice, cu fapte neadevărate despre familia Papuc, făcute doar cu scopul de a determina familia A. să-și părăsească proprietatea. (ordonanța de clasare nr. 708/P/2014 emisă de procuror B.);

- i s-au acordat persoanei vătămate, în rejudecare, daune morale de 15.000 lei, fără a exista vreo probă care să le dovedească.

A menționat că faptele reținute, ca infracțiune, privesc fapte adevărate și nu au fost făcute pentru a induce în eroare organele judiciare, ci le-a formulat cu intenția de a o determina pe vecina sa de proprietate B. să-l lase în pace și să nu-l plimbe permanent prin tribunale, susținând, totodată, că persoana vătămată, și în prezent, acționează în sensul de a se lua măsuri împotriva sa, cu intenția vădită de a-și părăsi proprietatea, aspect despre care a arătat că a solicitat, cu ocazia judecării apelului, să fie analizat în raport de probatoriul administrat.

Recurentul inculpat a solicitat ca instanța de recurs să analizeze motivele de recurs sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare și să se constate că cele 6 infracțiuni priveau plângeri adresate organelor competente, cu bună-credință, și cu scopul ca persoana vătămată să înceteze presiunile de tot felul asupra familiei sale, pentru a-l determina să plece din imobil.

Pentru aceste motive, inculpatul A. a solicitat admiterea recursului în casație, „prin stingerea acțiunii penale, încetarea procesului penal și achitarea” pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, și înlăturarea obligației de plată a daunelor morale.

În susținerea recursului în casație a depus înscrisuri constând în copia comunicării în Dosar nr. x/327/2016 a Judecătoriei Tulcea, a ordonanței de admitere a plângerii din 28.12.2016 emisă în Dosar nr. x/II/2/2016, a plângerii numitei B. împotriva ordonanței nr. x/P/2012, adresa nr. 1527/SP/25.01.2017 a Serviciului de Probațiune Galați, extrase din Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale și decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curți, completul competent pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Pentru termenul din 14.06.2017, recurentul inculpat A., prin avocat ales, a formulat concluzii scrise, reiterând pentru aceleași motive că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Analizând recursul în casație formulat de A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție, recursul în casație devenind astfel o cale extraordinară de atac, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Recursul în casație reprezintă, așadar, un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, fiind analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

În cauză, inculpat A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârile sunt supuse casării când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Înalta Curte de Casație și Justiție notează că sintagma „nu este prevăzută de legea penală” privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

În privința dezincriminării faptei pentru care inculpatul a fost condamnat, motiv indicat în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte precizează că prin intrarea în vigoare a C. pen. la 01.02.2014 nu s-a realizat o dezincriminare a faptei de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen. din 1969 care continuă să aibă corespondent în C. pen. în art. 268 C. pen., sub o altă denumire marginală, respectiv inducerea în eroare a organelor judiciare, existând o continuitate de incriminare a faptei pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Astfel, art. 259 alin. (1) C. pen. din 1969, cu denumirea marginală de denunțare calomnioasă, prevedea că „învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”.

Legea penală în vigoare din 01.02.2014 incriminează în art. 268 alin. (1) C. pen. infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare care stipulează că „sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.

Or, din analiza deciziei penale atacate, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii constatând că infracțiunea de denunțare calomnioasă reținută în sarcina recurentului inculpat A. continuă să fie prevăzută în legislația penală.

În ceea ce privește faptele imputate inculpatului A., prin decizia atacată s-a reținut că, în perioada 2011-2013, în baza aceleiași rezoluții infracționale, acesta a sesizat cu rea-credință, de mai multe ori, organele judiciare reclamând săvârșirea de către B. a mai multe fapte, catalogate ca fiind infracțiuni, în condițiile în care acele fapte aveau un caracter nereal sau inexistent, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare calomnioasă în formă continuată prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen.

Din situația de fapt, stabilită de instanța de apel în urma aprecierii probelor administrate în cursul procesului penal, reies a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 259 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, instanța de apel stabilind ca lege penală mai favorabilă C. pen. anterior, motiv pentru care a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei și a dispus condamnarea inculpatului.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest sens, referitor la motivele de recurs în casație care vizează inexistența sau insuficiența probatoriului cu privire la dovedirea infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, Înalta Curte consideră că, în realitate, prin acestea nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, care să conducă la o soluție de achitare a inculpatului.

Starea de fapt reținută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului în casație, astfel că o eventuală reevaluare a conținutului mijloacelor de probă nu ar putea fi valorificată în contextul nici unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen., în condițiile în care recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

De asemenea, Înalta Curte constată că aspectele învederate în scris de inculpat referitoare la modalitatea de desfășurare a urmăririi penale, cercetării judecătorești, cu referire la cuantumul daunelor morale la care a fost obligat, nu pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în recurs în casație.

În susținerea recursului în casație, inculpatul a mai invocat că s-ar fi aplicat un tratament preferențial plângerilor și acțiunilor depuse de partea civilă în comparație cu propriile sale plângeri. În mod evident, această nemulțumire a inculpatului nu se subsumează vreunui caz de recurs în casație.

Referitor la critica recurentului inculpat prin care se invocă aspecte legate de aplicarea legii penale mai favorabile, cu trimitere la dispozițiile Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale și ale deciziei nr. 7/2016 a Înaltei Curți, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte constată că nu se încadrează cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ca de altfel niciunui alt caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Deopotrivă, în legătură cu susținerile inculpatului referitoare la evitarea unei duble sancțiuni cu privire la aceeași faptă, Înalta Curte precizează că formează caz de casare numai greșita dispunere a încetării procesului penal, soluție care nu s-a pronunțat prin hotărârea recurată, față de inculpat fiind dispusă o soluție de condamnare.

De asemenea, nu formează obiectul cenzurii în recursul în casație verificarea modalității de punere în executare a hotărârii.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel. Această cale extraordinară de atac reprezintă un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale sau civile, remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, ci desființarea deciziei dacă aceasta este contrară legii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 19/P din data de 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat A. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 260 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 19/P din data de 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2017.