ÎCCJ, Decizia nr. 29/2021

Asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 9 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de contestatoarea persoană solicitată A..

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că prin excepția de neconstituționalitate invocată, contestatoarea persoană solicitată a susținut că dispozițiile art. 102 alin. (5) lit. a), art. 104 alin. (8), (9), (10), (11) și (13) din cuprinsul Legii nr. 302/2004, republicată, vizând măsura arestării dispusă de instanțele române în procedura de executare a mandatului european de arestare contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20 și art. 53 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, autoarea excepției a arătat că dispozițiile legale menționate sunt lipsite de claritate, previzibilitate și predictibilitate, apreciind, în esență, că noțiunea de arestare din cuprinsul legii speciale privind cooperarea judiciară internațională în materie penală este neclară, deoarece nu face diferența între arestarea preventivă și arestul la domiciliu. Astfel, instanțele de judecată ar fi obligate să ia măsura arestării, fără a avea posibilitatea de a dispune o altă măsură, spre exemplu cea prevăzută de art. 202 pct. 4 lit. d) din C. proc. pen. (arestul la domiciliu). A apreciat că lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei "arest" contravine principiului legalității incriminării prevăzute de art. 1 C. pen., art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 alin. (5) din Constituție.

În continuare, s-a reținut că pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curții Constituționale, aceasta trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, respectiv:

a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analizând condițiile enumerate anterior, Înalta Curte a constatat că excepția este invocată de contestatoarea persoană solicitată A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți și are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, referitoare la măsura arestării ce se poate dispune în temeiul dispozițiilor art. 102 alin. (5) lit. a) și 104 alin. (8), (9), (10), (11) și (13) din Legea nr. 302/2004, republicată, fără ca textele criticate să fie declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția legăturii dintre excepția invocată cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a constatat că aceasta nu este îndeplinită în speță.

În acest context, s-a arătat că dispozițiile art. 102 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004 (a căror neconstituționalitate a fost invocată) prevăd că, după prinderea persoanei solicitate și sesizarea de către parchet, judecătorul sesizat apreciază propunerea procurorului și, prin încheiere motivată, poate dispune arestarea provizorie în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile.

Însă, în această cauză a fost depășit momentul procesual la care se referă prevederile art. 102 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004, fiind pronunțată deja sentința definitivă prevăzută de art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, prin care s-a dispus executarea mandatului european de arestare și predarea persoanei solicitate în condițiile art. 113 alin. (1) din aceeași lege.

De asemenea, s-a apreciat că nu au legătură cu soluționarea cauzei, dispozițiile art. 104 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 care vizează tot un moment procesual dinaintea pronunțării sentinței definitive de predare a persoanei solicitate, respectiv un moment anterior în care judecătorul poate aprecia necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare, până la care poate dispune prin încheiere motivată arestarea persoanei solicitate.

În ceea ce privește prevederile art. 104 alin. (9), (10), (11) și (13) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, instanța a considerat că se urmărește un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, ci contestatoarea tinde la completarea și modificarea dispozițiilor menționate din legea specială.

Așadar, excepția invocată tinde la modificarea sau completarea normei legale, atribuție care nu este conferită Curții Constituționale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Împotriva încheierii din data de 09 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020, în termen procedural a formulat recurs persoana solicitată A., cauza înregistrându-se pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, la data de 30 septembrie 2020, în cauză fiind stabilit prim termen la data de 14 decembrie 2020.

La termenul din data de 14 decembrie 2020, constatând că procedura de citare cu recurenta persoană solicitată A. nu este legal îndeplinită, instanța supremă a acordat termen la data de 25 ianuarie.

La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2021 au avut loc dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public, precum și cele ale apărătorului desemnat din oficiu al recurentei fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând încheierea atacată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată următoarele:

Din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe stipulate expres de textul de lege menționat:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Se constată, așadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.

În dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, a fost reglementată o condiție a relevanței și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, implicând constatarea dacă aceasta are sau nu legătură cu soluționarea cauzei.

Analiza pertinenței excepției nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acesteia, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, deci să justifice un interes.

În același sens, condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată în abstract și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci impune o analiză riguroasă. Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Cu referire la condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, aceasta privește influența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, întrucât textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea și soluționarea dosarului aflat pe rolul instanței de judecată.

În analiza condițiilor enumerate anterior, prin raportare la speța dedusă controlului, se constată că excepția a fost invocată de persoana solicitată A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, respectiv dispozițiile art. 102 alin. (5) lit. a), art. 104 alin. (8), (9), (10), (11) și (13) din cuprinsul Legii nr. 302/2004, republicată vizând măsura arestării dispusă de instanțele române în procedura de executare a mandatului european de arestare.

În speță, persoana solicitată a arătat că dispozițiile legale menționate sunt lipsite de claritate, previzibilitate și predictibilitate, apreciind, în esență, că noțiunea de arestare din cuprinsul legii speciale privind cooperarea judiciară internațională în materie penală este neclară, deoarece nu face diferența între arestarea preventivă și arestul la domiciliu.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, cu privire la solicitarea de a fi sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale antemenționate constată că instanța în fața căreia s-a invocat excepția a procedat în mod corect atunci când, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, printr-o încheiere motivată, a respins ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că nu au fost îndeplinite cumulativ cerințele alin. (1), (2) și (3) din același text de lege.

Rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate ține de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce exced chiar competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.

Sub aceste aspecte, se constată că deși prezenta excepție, a fost invocată de către persoana solicitată, în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin raportare la o serie de texte constituționale, iar textul criticat este în vigoare și nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, față de soluția adoptată cu privire la admisibilitatea apelurilor formulate, cererea de sesizare a Curții Constituționale, în mod justificat, a fost respinsă ca inadmisibilă.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, constată că secția penală a instanței supreme, în mod justificat, a reținut că dispozițiile art. 102 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004 prevăd că, după prinderea persoanei solicitate și sesizarea de către parchet, judecătorul sesizat apreciază propunerea procurorului și, prin încheiere motivată, poate dispune arestarea provizorie în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile, însă această etapă a fost depășită în cauza în care a fost invocată excepția, fiind pronunțată deja sentința definitivă prevăzută de art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, prin care s-a dispus executarea mandatului european de arestare și predarea persoanei solicitate în condițiile art. 113 alin. (1) din aceeași lege.

De asemenea, în mod judicios instanța de fond a apreciat că nu au legătură cu soluționarea cauzei dispozițiile art. 104 alin. (8) din Legea nr. 302/2004, iar în ceea ce privește prevederile art. 104 alin. (9), (10), (11) și (13) din Legea nr. 302/2004, că se urmărește un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, ci contestatoarea tinde la completarea și modificarea dispozițiilor menționate din legea specială.

Instanța de control judiciar, în contextul cauzei, constată că prin excepția invocată se tinde, practic, la modificarea sau completarea normei legale. Or, această situație, în mod evident, nu are legătură cu soluționarea acestei spețe, ci implică un proces de legiferare, ce excede competențelor Curții Constituționale.

Totodată, se constată că prin modul în care excepția a fost formulată, persoana solicitată A. tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca fiind neconstituționale, ceea ce este inadmisibil și ar conduce la transformarea Curții Constituționale în legiuitor pozitiv.

Totodată, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa procedurile supuse controlului.

Prin urmare, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă doar în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege, nu și atunci când se tinde la modificarea și completarea acesteia, aspecte care sunt de competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituția României.

Așadar, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, în cauză, nu este îndeplinită cerința prevăzută de alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, în sensul că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (5) lit. a), art. 104 alin. (8), (9), (10), (11) și (13) din cuprinsul Legii nr. 302/2004, republicată nu are legătură cu speța dedusă judecății.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată A. împotriva încheierii din data de 9 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurenta persoană solicitată va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta persoană solicitată A., în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată A. împotriva încheierii din data de 9 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta persoană solicitată A., în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2021.

GGC - GV