ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 298 din 14 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2015, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. ca efect al aplicării art. 10 din Legea nr. 241/2005, text în vigoare până la data de 01 februarie 2014, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.

În baza art. 10 teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., în vigoare până la data de 01 februarie 2014, art. 19 din Legea nr. 255/2013 și art. 91 lit. c) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului A. sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 lei, dispunându-se a fi menționată în cazierul judiciar.

S-a luat act că prejudiciul în cuantum de 27.838,8 lei, reținut prin actul de sesizare în sarcina inculpatului a fost achitat de acesta până la primul termen de judecată, conform art. 10 din Legea nr. 241/2005, așa cum era în vigoare până la data de 01 februarie 2014, cu chitanțele: din 11.08.2015 (700 lei); din 30.10.2015 (2500 lei); din 29.09.2015 (500 lei); din 05.01.2016(12.139 lei); din 04.01.2016 (12.000 lei).

S-a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpatul a achitat prejudiciul reținut prin actul de sesizare.

S-a constatat că SC B. SRL, ce a fost solicitată de partea civilă să fie introdusă în calitate de parte responsabilă civilmente, a fost radiată la data de 06 iunie 2012.

În baza art. 397 raportat la art. 25 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ. (1865), a fost obligat inculpatul către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, la plata accesoriilor aferente sumei de 27.838,3 lei, datorate până la data achitării prejudiciului și care sunt în cuantum total de 29.221 lei, astfel cum au fost calculate și comunicate de partea civilă,cu adresa din 19.04.2016.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat (din care 1500 lei aferente fazei de urmărire penală), iar, în temeiul art. 272 C. proc. pen., onorariul avocat oficiu către Baroul Constanța, pentru avocat C., în cuantum de 520 lei, s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, criticând greșita încetare a procesului penal față de inculpat, întrucât prejudiciul produs nu a fost acoperit în totalitate.

Prin decizia penală nr. 200/P din 23 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, împotriva sentinței penale nr. 298 din 14 iulie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Constanța, iar, în baza art. 272 C. proc. pen., s-a dispus plata din bugetul Ministerului Justiției către Baroul de avocați Constanța, a onorariului parțial cuvenit apărătorului din oficiu, avocat D., în sumă de 65 lei.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a reținut că, deși, potrivit deciziei nr. 17/2015 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește evaziunea fiscală, prejudiciul produs poate conține și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente sumelor datorate, acesta este prejudiciul maxim ce ar putea fi solicitat de către partea civilă printr-o acțiune civilă exercitată în procesul penal și alăturată acțiunii penale în vederea judecării împreună a acestora.

În ce privește aplicabilitatea art. 20 din Legea nr. 241/2005, în vigoare până la data de 01 februarie 2014, s-a arătat că prejudiciul ce trebuia acoperit de către inculpat până la citirea actului de sesizare a instanței este, potrivit principiului disponibilității acțiunii civile, cel solicitat până la acel moment de partea civilă, chiar dacă în conținutul acestuia ar putea să nu se regăsească și accesorii fiscale apreciate ca având valențe prejudiciale. Aceasta, întrucât, în caz contrar, aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 ar fi o operație imposibil de efectuat, neputând a fi obligată o persoană să achite, la un moment dat, un prejudiciu viitor ce nu s-a produs încă.

Sub acest aspect, s-a subliniat că, în cauză, prin cererea de constituire parte civilă, Statul prin Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța s-a constituit parte civilă cu suma de 27.838,8 lei, reprezentând debit principal, T.V.A. și impozit pe profit, precizând că obligațiile fiscale accesorii vor fi calculate în viitor de către organele de executare competente, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Ca atare, s-a apreciat că, întrucât suma reprezentând prejudiciu a fost astfel solicitată de partea civilă, fiind achitată integral de către inculpat, în mod corect prima instanță a hotărât încetarea procesului penal față de acesta, obligându-l să achite accesoriile fiscale ce vor fi calculate în viitor de organele de executare, estimate de partea civilă la suma de 29.221 lei, curtea de apel considerând că acestea din urmă nu erau certe și determinate la momentul aplicării art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 13 aprilie 2017, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. și arătând că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 întrucât prejudiciul cauzat prin infracțiunea de evaziune fiscală nu a fost acoperit integral, inculpatul achitând doar obligațiile fiscale principale, nu și accesoriile acestora (penalități și dobânzi). În acest sens, s-a arătat că, în conformitate cu cele statuate prin decizia nr. 17/2015, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligațiile fiscale accesorii au aceeași natură juridică cu cea a obligațiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanța penală. Sub acest aspect, s-a arătat că săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală implică prin definiție o neplată ori o plată întârziată a creanței fiscale principale ceea ce dă naștere, în mod firesc și direct, conform art. 21 alin. (1) și art. 119 alin. (1) C. proc. fisc., la dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere.

Or, deși partea civilă a cuantificat accesoriile obligațiilor fiscale inițiale prin adresa din 19 aprilie 2016, deci anterior primului termen de judecată, 14 iunie 2016, când s-a și dat citire actului de sesizare, instanța de fond a reținut în mod greșit că acestea nu au fost determinate cu certitudine, mențiunea din cuprinsul adresei în sensul că este vorba despre un calcul estimativ, în funcție de data plății, fiind, în opinia acuzării, doar o eroare, având în vedere că de la acest moment nu mai pot curge dobânzi, majorări ori penalități aferente creanței fiscale principale.

În aceste condiții, chiar dacă inculpatul a achitat, în perioada august 2015 - ianuarie 2016, prejudiciul reținut prin rechizitoriu în valoare de 27.838,3 lei, creanța accesorie acestuia nu a fost acoperită, cu toate că acuzatul a avut la dispoziție, în acest sens, aproape două luni (de la momentul cuantificării -19 aprilie 2016- și până la primul termen de judecată). Ca atare, în mod greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, dispunându-se încetarea procesului penal.

Prin încheierea din 08 iunie 2017, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 200/P din 23 februarie 2017 a Curții de Apel Constanța, dsecția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație, completului C4 și s-a fixat termen de judecată în ședință publică la data de 07 septembrie 2017.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut, în esență, că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța întrunește toate cerințele de formă prevăzute de art. 440 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 434-438 C. proc. pen.

Examinând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în conformitate cu dispozițiile art. 442 - 444 C. proc. pen., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și exced cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Altfel spus, această cale extraordinară de atac tinde să asigure un echilibru între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că față de inculpatul A., s-a dispus încetarea procesului penal ca efect al aplicării art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din același act normativ, apreciindu-se că prejudiciul, astfel cum a fost solicitat de partea civilă, a fost achitat integral de inculpat, accesoriile fiscale nefiind certe și determinate la momentul aplicării art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., susținând, în esență, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 întrucât prejudiciul cauzat prin infracțiunea de evaziune fiscală nu a fost acoperit integral, inculpatul achitând doar obligațiile fiscale principale, nu și accesoriile acestora (penalități și dobânzi). În acest sens, s-a arătat că, în conformitate cu cele statuate prin decizia nr. 17/2015, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligațiile fiscale accesorii au aceeași natură juridică cu cea a obligațiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanța penală.

Or, deși partea civilă a cuantificat accesoriile obligațiilor fiscale inițiale prin adresa din 19 aprilie 2016, deci anterior primului termen de judecată, 14 iunie 2016, când s-a și dat citire actului de sesizare, instanța de fond a reținut în mod greșit că acestea nu au fost determinate cu certitudine, mențiunea din cuprinsul adresei în sensul că este vorba despre un calcul estimativ, în funcție de data plății, fiind, în opinia acuzării, doar o eroare, având în vedere că de la acest moment nu mai pot curge dobânzi, majorări ori penalități aferente creanței fiscale principale.

În aceste condiții, chiar dacă inculpatul a achitat, în perioada august 2015 - ianuarie 2016, prejudiciul reținut prin rechizitoriu în valoare de 27.838,3 lei, creanța accesorie acestuia nu a fost acoperită, cu toate că acuzatul a avut la dispoziție, în acest sens, aproape două luni (de la momentul cuantificării -19 aprilie 2016- și până la primul termen de judecată). Ca atare, în mod greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, dispunându-se încetarea procesului penal.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, text în vigoare până la data de 01 februarie 2014, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzută la art. 8 și 9 din același act normativ, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.

În speță, prin cererea de constituire parte civilă, Statul prin Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța s-a constituit parte civilă cu suma de 27.838,8 lei, reprezentând debit principal, T.V.A. și impozit pe profit, precizând că obligațiile fiscale accesorii vor fi calculate în viitor de către organele de executare competente, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Inculpatul A. a depus la dosar, anterior primului termen de judecată, dovezile de plată a sumei de 27.838,8 lei (filele 9-13 ds. instanța de fond), reprezentând prejudiciul reținut în actul de sesizare a instanței pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

Astfel, deși potrivit deciziei nr. 17/2015 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește evaziunea fiscală, prejudiciul produs poate conține și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente sumelor datorate, se constată că prin rechizitoriu a fost reținut un prejudiciu în cuantum de 27.838,8 lei, reprezentând debit principal, T.V.A. și impozit pe profit, în conținutul acestuia nefiind reținute și accesoriile obligațiilor fiscale inițiale.

Totodată, se observă că Statul prin Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a arătat că se constituie parte civilă cu suma de 27.838, 8 lei, reprezentând debit principal, T.V.A. și impozit pe profit, depunând la dosar, ulterior primului termen de judecată, prin adresa din 19 aprilie 2016, un calcul estimativ al accesoriilor, în funcție de data plății.

Or, în cauză, inculpatul a achitat integral prejudiciul, astfel cum acesta a fost stabilit în faza de urmărire penală și solicitat de partea civilă până la primul termen de judecată.

Împrejurarea că partea civilă nu a indicat nici în cuprinsul cererii de constituire parte civilă, nici pe parcursul urmăririi penale sau până la primul termen de judecată cuantumul obligațiilor fiscale accesorii, pentru a da posibilitatea inculpatului să achite și această sumă, nu poate fi reținută în defavoarea acestuia, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) din același act normativ.

Față de aceste considerente, întrucât în cauză în mod corect s-a dispus încetarea procesului penal, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 200/P din 23 februarie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul - inculpat, în sumă de 260 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 200/P din 23 februarie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 260 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 septembrie 2017.