ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpații A. și B., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1260 din data de 24 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală în dosarul nr. x/2015, prima instanță a pronunțat următoarea hotărâre:

L-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii în cuantum de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen. [faptă din perioada 1.1.2013 - 30.4.2014].

L-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii în cuantum de 7 ani pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen. [faptă din perioada 1.1.2014 - 30.4.2013].

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., privind cele 2 infracțiuni arătate mai sus, a aplicat inculpatului A. câte 2 [două] pedepse complementare constând, fiecare, în interzicerea exercitării pe o durată de 2 ani a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale.

În baza art. 54 și art. 65 din C. pen. a interzis inculpatului A. exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale, ca pedeapsă accesorie, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a contopit pedepsele cu închisoarea menționate mai sus și a aplicat pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, la care a adăugat o treime din totalul celeilalte pedepse, dând spre executare pedeapsa rezultantă de 8 ani și 8 luni închisoare.

A aplicat pe lângă pedeapsa principală rezultantă și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării pe o durată de 2 ani a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale [art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) Din C. pen..].

A aplicat pe lângă pedeapsa principală rezultantă și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării acelorași drepturi [art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen..] din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

A condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa închisorii în cuantum de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 Din C. pen.

A condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa închisorii în cuantum de 7 ani pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. privind cele 2 infracțiuni arătate mai sus, a aplicat inculpatei B. câte 2 [două] pedepse complementare constând, fiecare, în interzicerea exercitării pe o durată de 2 ani a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale.

În baza art. 54 și art. 65 din C. pen. a interzis inculpatei B. exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale, ca pedeapsă accesorie, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a contopit pedepsele cu închisoarea menționate mai sus și a aplicat pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, la care a adăugat o treime din totalul celeilalte pedepse, dând spre executare pedeapsa rezultantă de 8 ani și 8 luni închisoare.

A aplicat pe lângă pedeapsa principală rezultantă și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării pe o durată de 2 ani a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale [art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen..].

A aplicat pe lângă pedeapsa principală rezultantă și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării acelorași drepturi [art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) Din C. pen..] din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

A admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă ANAF, doar în contradictoriu cu inculpații A., B., C., D., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. și S.C. I. S.R.L..

A obligat, în solidar, inculpații A., B., C., D., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. și S.C. I. S.R.L. să plătească părții civile suma de 6.914.512 RON reprezentând valoarea prejudiciului cauzat.

A respins acțiunea civilă formulată de partea civilă ANAF în contradictoriu cu S.C. J. S.R.L. ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosință.

A respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de partea civilă ANAF în contradictoriu cu inculpații K. și L..

A menținut măsurile asigurătorii instituite și puse în aplicare în prezenta cauză [dosarul de urmărire penală nr. 1030/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București], în raport de inculpații S.C. J. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. și S.C. I. S.R.L. [măsuri descrise pe larg în rechizitoriu la filele x - 156], până la concurența valorii de 6.914.512 RON.

A revocat măsurile asigurătorii instituite și puse în aplicare în prezenta cauză [dosarul de urmărire penală nr. 1030/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București], în raport de inculpații K. și L., [descrise pe larg în rechizitoriu la filele x - 156].

A luat act că față de inculpații B., A., D. și C. s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii prin hotărârea Curții de Apel București pronunțată în data de 14 februarie 2023 în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. și art. 11 din Legea 241/2005 a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților B., A., D. și C., până la concurența valorii de 6.914.512 RON.

Împotriva acestei sentințe, printre alții, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpații A. și B. și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin decizia penală nr. 691/A din 05 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, printre altele, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpații A. și B. și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței penale nr. 1260 din data de 24 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală în dosarul nr. x/2015 (astfel cum a fost îndreptată sub aspectul unor erori materiale prin încheierea din data de 08 aprilie 2024).

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată, atât pe latură penală, cât și pe latură civilă și rejudecând în fond:

- Pe latură penală:

- cu privire la inculpatul A.:

S-a constatat că prin încheierea din data de 03 martie 2025 s-a dispus, conform art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptelor din o infracțiune de evaziune fiscală prev. art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen., o infracțiune de evaziune fiscală prev. art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen. și o infracțiune de evaziune fiscală prev. art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen., într-o singură infracțiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen.

S-a înlăturat din încadrarea juridică a infracțiunii de evaziune fiscală reținută în sarcina inculpatului A., varianta normativă prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (întrucât actele materiale imputate în legătură cu S.C. J. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. nu există).

În temeiul art. 396 alin. (1), (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a încetat procesul penal față de inculpatul A., cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală prev. art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005(în forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen. (săvârșită în perioada 31.12.2012-13.09.2013 în legătură cu S.C. G. SRL).

S-a constatat că inculpatul a fost reținut, arestat preventiv și arestat la domiciliu de la data de 18 iunie 2014 la data de 12 ianuarie 2015.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de urmărire penală și fazei de judecată în primă instanță.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., s-au menținut măsurile asiguratorii luate prin sentința penală nr. 1260 din data de 24 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală în Dosarul nr. x/2015 asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A. în vederea acoperirii integrale a prejudiciului reținut în sarcina sa, în cuantum de 675.980,64 RON, reprezentând debit principal la care se vor calcula obligațiile fiscale accesorii începând cu data de la care obligația era scadentă și și până la achitarea integrală a prejudiciului.

- cu privire la inculpata B.:

S-a constatat că prin încheierea din data de 03 martie 2025 s-a dispus, conform art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptelor din o infracțiune de complicitate evaziune fiscală prev. art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen., o infracțiune de complicitate la evaziune fiscală prev. art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen. și o infracțiune de complicitate la evaziune fiscală prev. art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen., într-o singură infracțiune de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. b) și lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen.

S-a înlăturat din încadrarea juridică a infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală reținută în sarcina inculpatei B., varianta normativă prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (întrucât actele materiale imputate în legătură cu S.C. J. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. nu există).

În temeiul art. 396 alin. (1), (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a încetat procesul penal față de inculpata B., cu privire la infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005 (în forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 5 din C. pen. (săvârșită în perioada 31.12.2012-13.09.2013 în legătură cu S.C. G. SRL).

S-a constatat că inculpata a fost reținută, arestată preventiv și arestată la domiciliu de la data de 18 iunie 2014 la data de 26 iunie 2024.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata B. la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de urmărire penală și fazei de judecată în primă instanță.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., s-au menținut măsurile asiguratorii luate prin sentința penală nr. 1260 din data de 24 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2015 asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatei B. în vederea acoperirii integrale a prejudiciului reținut în sarcina sa, în cuantum de 675.980,64 RON, reprezentând debit principal la care se vor calcula obligațiile fiscale accesorii începând cu data de la care obligația era scadentă și și până la achitarea integrală a prejudiciului.

- Pe latură civilă

S-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Au fost obligați în solidar inculpații A. și B. și S.C. G. S.R.L. la plata către stat a sumei de 675.980,64 RON reprezentând TVA aferentă infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, la care se vor calcula obligațiile fiscale accesorii începând cu data cu data de la care obligația era scadentă și până la data achitării integrale a debitului principal.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Împotriva deciziei penale nr. 691/A din 05 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au formulat recurs în casație inculpații A. și B. la data de 03.06.2025, prin apărător ales, avocat M..

Prin cererea formulată de inculpați a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal) și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpații A. și B. au invocat, în esență, în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscala cu privire la G. S.R.L..

Din perspectiva elementelor constitutive, analizând împrejurările factuale ale cauzei se poate observa ca acestea nu se pliază pe cele solicitate de verbum regens al art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, respectiv "omisiunea, în tot sau în parte a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate" activitate imputata inculpaților fără nicio legătura cu G. S.R.L. - asociat unic și administrator N..

În esența, soluția de încetarea procesului penal având în vedere intervenirea prescripției răspunderii penale, s-a bazat exclusiv pe declarațiile contradictorii și subiective ale coinculpatului K., cu ignorarea probatoriului administrat în cauza și din care s-au relevat următoarele împrejurări factuale:

- Inculpatul A. a înființat J. S.R.L. în anul 2010, societate al cărei obiect de activitate era comercializarea pe piața internă a achizițiilor de electronice, activitate perfect legala deoarece înființarea unei societăți cu scop economic nu constituie o infracțiune, aceasta fiind acuzata de evaziune fiscala și achitată întrucât fapta nu există.

- G. S.R.L. era un furnizor al societății J. S.R.L. societate unde inculpatul A. deținea calitatea de administrator.

- A. nu a înființat și nu a fost administratorul societății G. S.R.L., neexistand nicio proba obiectiva în acest sens la dosarul cauzei și din care sa rezulte calitatea de contribuabil cu obligația corelativa de a înregistra în evidențele contabile ale acestei societăți veniturile impozabile.

- J. S.R.L. a înregistrat contabil și declarat fiscal activitatea comerciala și a achitat impozitul pe profit și celelalte taxe indirecte așa cum se menționează și în rechizitoriu și nu poate fi trasă la răspundere pentru eventuale abateri în activitățile realizate de societățile G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., furnizori ai societății J. S.R.L. al cărei administrator a fost, fiind radiată.

- G. S.R.L. - asociat unic și administrator N. a avut cu J. S.R.L. al cărui administrator era o activitate identică cu activitatea societăților H. S.R.L., I. S.R.L., pentru activitatea ultimelor două pronunțându-se o soluție de achitare, întrucât fapta nu există.

- TVA-ul de plata și TVA deductibili este considerat impozit indirect al statului pe activitățile economice prestate neputând fi considerată o "cheltuiala fictiva/nereala".

- Expertiza contabila judiciara a confirmat faptul ca operațiunile de achiziții intracomunitare și livrările naționale de bunuri au fost înregistrate și declarate fiscal de către toate societățile implicate, fiind de asemenea respectate dispozițiile art. 301 Codul fiscal, așa cum în mod corect s-a apreciat pentru celelalte societăți.

- Expertiza contabilă judiciară a confirmat realitatea înregistrării contabile și declarațiilor fiscale realizate de către societățile J. S.R.L. și E. S.R.L. ca urmare a operațiunilor de achiziții și a livrărilor naționale de bunuri.

- Nu există o probă obiectivă (filmare audio-video, înregistrare ambientala interceptare") care să confirme presupusele acuzații fata de persoanele fizice A. și B. "în legătura" cu Se. G. S.R.L. respectiv acuzație nereala "prin menționarea" numărului de telefon ca număr de contact pentru G. S.R.L., precum și contactarea personalului ONRC, toată această împrejurare derivând din declarațiile contradictorii și subiective ale unui coinculpat K. contrar probelor aflate la dosar ca alte persoane împreună cu administratorul societății N. au înființat G. S.R.L. și cu alte persoane a efectuat operațiuni în numele acestei societăți fiind și împuternicite pe conturile societății, inculpații A. și B. neavând nicio legătură.

- Dintr-o alta perspectiva, având în vedere reținerea art. 48 alin. (1) C. pen. (modalitatea participației penale a complicității) în sarcina inculpatei B., este de menționat ca, pentru a se retine complicitatea ca formă a participatiei penale, trebuie sa se constate îndeplinirea cumulativa a anumitor condiții, respectiv:

- Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penala de o alta persoana în calitate de autor, iar sub acest aspect, Curtea de Apel București nu a putut identifica care ar fi fost activitățile concrete la care inculpata ar fi contribuit, în calitate de complice, respectiv acțiunea precisa realizata de către aceasta, întrucât simpla mențiune conform căreia l-ar fi ajutat pe fiul său A. prin înființarea SC. J. S.R.L. și F. S.R.L., la menținerea legăturii cu firma de contabilitate, etc, nu se circumscriu legii penale ci sunt activități legale.

- Săvârșirea de către complice a unor activități de înlesnire, ajutor la comiterea faptei de către autor, din acest punct de vedere, nu s-a putut identifica care ar fi fost actele concrete pe care inculpata le-ar fi îndeplinit în calitate de complice.

- Contribuția complicelui sa fi folosit efectiv autorului în săvârșirea faptei prevăzute de legea penala, iar din aceasta perspectiva, nici în cuprinsul actului de sesizare a instanței și nici în considerentele sentinței apelate nu se specifica cum și în ce mod, ar fi înlesnit/ajutat la sustragerea de la plata obligațiilor datorate bugetului consolidat al statului, cu atât mai mult cu cat inculpatul A. nu a fost administrator sau măcar asociat al societății G. S.R.L., neavând nici o legătura juridică, economica/comerciala cu aceasta societate, relația comerciala fiind intre SC. G. S.R.L. în calitate de furnizor și SC. J. S.R.L. în calitate de cumpărător.

- Actul de complicitate, în oricare dintre modurile în care s-a manifestat trebuie sa fie efectuat cu intenție, nici sub aspect subiectiv organele de urmărire penala și instanța de fond nu specifica forma de vinovăție cu care inculpata ar fi contribuit la săvârșirea presupusei fapte având în vedere ca pentru existenta complicității se cere ca sprijinul sa fie acordat cu intenție directa sau cu intenție indirecta, care sunt elementele avute în vedere de organele judiciare și care ar decela intenția inculpaților A. și B. de a ajuta la omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii în actele contabile ale societății G. S.R.L. - asociat unic și administrator N..

Având în vedere toate aspectele prezentate supra, au solicitat să se observe ca toate acțiunile inculpaților A. și B. nu se pliază pe elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscala, în varianta normativa prevăzuta la art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, fapta neexistând în materialitatea ei.

Neintrunirea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscala

Instanța de control judiciar era obligata sa demonstreze ce operațiuni derulate de G. S.R.L. au fost omise, în tot sau în parte, din evidentele contabile, cu luarea în considerare a documentației justificative, precum și obligația administratorului N. de a înregistra aceste raporturi comerciale în contabilitatea G. S.R.L., întrucât în sesizarea ANAF din 10.03.2014 și Ordonanța de începere a urm. penale in rem din 14.04.2014 acuzația era de nedeclarare, iar organele de politie DGPMB au solicitat ANAF în 25.08.2014 situația fiscala a tuturor societăților pentru perioada ian. 2013 - iunie 2014.

Astfel, alegațiile realizate în legătura cu fapta incriminata de textul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 sunt nedublate de niciun mijloc de proba care sa vina în susținerea acuzei astfel cum a fost modificata și confirmata de către instanța de control judiciar, dar nici nu se pliază pe cele solicitate de verbum regens al lit. b), respectiv a omisiunii evidențierii, în tot sau în parte, în actele contabile ale unei societăți a operațiunilor economice.

Neidentificarea urmării imediate ca element obligatoriu al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscala

Sub acest aspect, au arătat că fapta de evaziune fiscală, astfel cum este prevăzuta de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 are ca urmare imediata un rezultat ce consta fie intr-o neplata a obligațiilor fiscale către bugetul consolidat al statului, fie intr-o plata a unor obligații fiscale reduse în raport cu cele prevăzute de lege.

Au arătat că impactul la bugetul de stat este zero RON, având în vedere ca societățile furnizoare inclusiv G. S.R.L. au raportat livrările naționale prin Declarațiile 394 întocmai cum au raportat și achizițiile cele doua societăți cumpărătoare expertizate S.C. J. S.R.L. și O., iar societățile G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L. au avut statut de furnizori și situație comerciala identica pentru ultimele doua societăți furnizoare H. S.R.L. și I. S.R.L. cat și pentru societățile J. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L. pronunțându-se soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - fapta nu exista, actele materiale nu exista, rezulta ca lipsește în integralitate rezultatul ilicit pentru presupusa acuzație reținuta în sarcina inculpaților B. și A. "în legătura" cu G. S.R.L. -asociat unic și administrator N..

Neîntrunirea raportului cauzal dintre acțiunea ce constituie elementul material și urmarea imediata a infracțiunii de evaziune fiscala

Infracțiunea de evaziune fiscala fiind o infracțiune de rezultat, în modalitatea normativa reținuta în sarcina inculpaților B. și A., legătura de cauzalitate trebuie demonstrata, aceasta nereieșind din însăși materialitatea faptei, ex re.

Neidentificarea elementului subiectiv concret al infracțiunii de evaziune fiscala

Din aceasta perspectiva, au arătat ca organele judiciare (procuror/instanța de fond și mai ales Instanța de apel) nu au identificat în cuprinsul faptei de evaziune fiscala ce li se imputa niciun aspect care circumstantiază latura subiectiva.

De altfel, în curprinsul deciziei penale nr. 691A/05.05.2025 exista o omisiune a completului de judecata în a specifica, concret, în cadrul formei de vinovăție cu care se presupune ca am fi acționat, în modalitatea autoratului/complicitatii la comiterea acestei infracțiuni, scopul avut în vedere, la nivel intelectiv, cu atât mai mult cu cat nu exista nicio legătura dintre noi și G. S.R.L. asociat unic și administrator N..

Așadar, cu atât mai mult cu cat latura subiectiva a presupusei fapte prevăzute și sancționate de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 este condiționată de un element circumstanțial, respectiv scopul, în cuprinsul deciziei recurate era obligatorie menționarea în integrum a formei de vinovăție cu privire la aceasta societate.

Sub acest aspect, reiese cu claritate și sub aspect intelectiv ca nici acuzarea și nici Instanța de control judiciar nu au putut demonstra întrunirea elementelor constitutive ale presupusei infracțiuni de evaziune fiscala reținută exclusiv "în legătura" cu G. S.R.L., unica soluție, prin raportare la probatoriul administrat care confirma teza apărării, fiind aceea de achitare, întrucât fapta nu exista.

Au arătat ca toți martorii obiectivi neagă existenta unor activități nelegale de către inculpatul A., la care sa-și fi dat concursul mama sa, inculpata B., privind J. S.R.L., cu atât mai mult "în legătura" cu G. S.R.L. cu care nu a avut nicio implicare în activitatea acesteia, fiind doar furnizorul societății J. S.R.L..

Astfel, persoanele care au ținut contabilitatea societăților J. S.R.L. - radiata, F. S.R.L. (A., B.) E. S.R.L. (C., luga D.) nu au indicat vreo intervenție a inculpaților în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale datorate bugetului consolidat al statului, prin crearea unui mecanism de evidenta în documentația contabila a unor operațiuni nereale fata de aceste societăți sau fata de altele terțe cu care nu a avut nici un contact.

Dintr-o alta perspectiva, comparând declarațiile oferite în cursul urmăririi penale cu cele oferite în fata Instanțelor de judecata (fond și apel) se pot lesne observa diferențe de nuanța, aspecte care caracterizează modalitatea în care organele de urmărire penala au condus ancheta și țintele acestui dosar. Cu toate acestea, nicio declarație nu plasează activitatea inculpaților sub umbrela unei scheme evazioniste așa cum a presupus Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Concluzionând și sub aspectul probei cu înscrisuri rezulta cu puterea evidentei faptul ca s-a dispus în mod greșit o soluție de condamnare pentru o fapta inexistenta și care nu este prevăzuta de legea penala în accepțiunea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen.

În susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpații au arătat că, în privința soluției de înlăturare a variantei normative prevăzute de dispozițiile art. 9 lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, având în vedere constatarea inexistentei actelor materiale imputate în legătura cu societățile J. S.R.L. și E. S.R.L. aceasta a fost dispusa în mod nelegal, întrucât în cazul în care se constata incidența cazului prevăzut de textul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. soluția trebuia sa fie una de achitare.

Prin urmare, au apreciat ca fiind incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", nu vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridica și cauzele sau stările de agravare și atenuare reținute prin hotărârea definitiva în caile de atac, ci impune o verificare și prin raportare la principiile ce au influenta asupra tratamentului sancționator, acest text de lege având o interpretare mai larga.

În cuprinsul acelorași motive de recurs în casație, au mai fost invocate următoarele:

- nelegalitatea soluționării laturii civile ca urmare a nelegalității cererii de constituire ca parte civila a ANAF;

- nelegalitatea menținerii masurilor asigurătorii prin decizia penala ca urmare a încălcării puterii de lucru judecat având în vedere că, în cadrul dosarului nr. x/2015, s-a admis de către Curtea de Apel București- S I Penala contestația inculpaților A. și B. și alții prin care s-a decis ridicarea masurilor asigurătorii luate prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul București;

- nelegalitatea hotărârii penale din perspectiva nemotivării soluției de condamnare;

În raport de toate aceste motive, inculpații A. și B. au solicitat casarea deciziei recurate și, rejudecând, să se dispună achitarea, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sub aspectul săvârșirii presupusei infracțiuni de evaziune fiscală (fapta prevăzută de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 77 lit. a) C. pen.), în ambele modalități reținute, respectiv autorat/complicitate, întrucât fapta nu există.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., magistratul asistent raportor constată că, în cuprinsul cererii este menționat numele și prenumele recurenților, semnătura apărătorului ales al acestora, iar decizia penală nr. 691/A din 05 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că recursul în casație a fost formulat în termen având în vedere lipsa comunicării deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudență, se constată că, formal, criticile invocate de inculpații A. și B. nu se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7, pct. 8 și pct. 12 C. proc. pen.

Analizând motivele invocate de recurenții inculpați A. și B., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În atare condiții, se observă că, deși pe calea recursului în casație promovat inculpații A. și B. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7, pct. 8 și pct. 12 C. proc. pen., esența susținerilor acestora constă în aceea că instanțele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, (cu referire la declarațiile martorilor audiați și la înscrisurile administrate), reținând o situație de fapt care nu corespunde realității. Or, prin aceste critici, recurenții, negând situația de fapt reținută prin rechizitoriu și de către instanțele inferioare, încearcă să acrediteze ideea că nu se fac vinovați de săvârșirea faptei pentru care au fost condamnați, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 433 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpaților pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., așa cum au solicitat recurenții, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, pentru care au fost condamnați, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În plus, în cadrul recursului în casație pot fi invocate și analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurenților inculpați să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casație nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curți învestite cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurenți să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

De esența reținerii acestui caz de casare este constatarea împrejurării că fapta reținută prin hotărârea definitivă în urma administrării probatoriului nu este tipică. Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, jurisprudența a statuat câteva principii care trebuie respectate, astfel: se va avea în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv; în analiza cazului de casare nu se poate verifica existența concordanței între starea de fapt reținută de instanță și conținutul mijloacelor de probă; nu există posibilitatea de a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanța de apel; nu este permis a se examina existența și suficiența probelor pe care s-a întemeiat soluția de condamnare; nu se poate reexamina probatoriul și reaprecia situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel; instanța de recurs nu poate examina vinovăția.

Deopotrivă, se evidențiază că, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute de instanța de apel.

Înalta Curte constată că aspectele invocate de inculpații A. și B. prin motivele de recurs în casație pornesc de la contestarea probatoriului administrat și presupun o reapreciere a acestuia.

Mai exact, solicitarea inculpaților A. și B. de a se dispune achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există) sub aspectul infracțiunii pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați de cele două instanțe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenții urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.

Or, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpați nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7, pct. 8 și pct. 12 C. proc. pen.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, legiuitorul urmărind prin această cale de atac extraordinară nu o rejudecare a litigiului, respectiv a fondului cauzei, ci o verificare a hotărârii pronunțate de instanțele de judecată din perspectiva legalității acestora. Cu alte cuvinte, recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara aspectele de legalitate și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest cadru procesual, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, iar orice chestiune de fapt sau chiar de drept, ce nu se circumscrie cazurilor expres reglementate este considerată intrată în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestite cu judecarea recursului în casație. Amplele trimiteri la materialul probator ori la situația de fapt reținută de instanța de apel, în susținerea cererii de recurs în casație, excedează competenței funcționale, instanța de recurs neavând abilitatea de a proceda la reaprecierea probelor ori la reaprecierea bazei factuale ce au condus la condamnarea inculpaților.

În ceea ce privește susținerile recurenților referitoare la caracterul subiectiv al interpretării probelor de către instanța de apel ori caracterul neesențial al împrejurărilor reținute ca fiind neadevărate, Înalta Curte constată că ele tind, în exclusivitate, la reevaluarea materialului probator și la reconfigurarea stării de fapt, chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Analiza conținutului mijloacelor de probă pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, a fiabilității acestora ori a eventualelor contradicții între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, și starea de fapt reținută de instanță, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanței între starea de fapt reținută de instanțe și conținutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reținute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor sale nu pot face obiectul cenzurii instanței de casație, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondența dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată, și conținutul legal al infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților, pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Or, în speță, principalele critici aduse de cei doi recurenți inculpați vizează elemente esențial circumscrise atitudinii subiective pe care ar fi avut-o la săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost condamnați, pornindu-se de la alegația lipsei intenției în săvârșirea faptelor și continuându-se cu evidenta contestare a modului de apreciere a probatoriului administrat sub acest aspect.

Finalitatea demersului recurenților este, în mod neechivoc, aceea a reevaluării suportului probator al concluziei instanței de apel privind atitudinea lor psihică față de faptă și urmările ei, finalitate care nu este, însă, proprie examinării tipicității obiective a infracțiunilor comise și excedează vădit limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cum motivele invocate de inculpați în susținerea recursurilor în casație vizează o interpretare a probatoriului, Înalta Curte constată că într-o cale extraordinară de atac menită a remedia exclusiv erori de drept nu se poate realiza o analiză a situației de fapt și nicio reevaluare a materialului probator.

Instanța de casație este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanță cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanța de apel, fără a putea reevalua ea însăși, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configurația faptică a acuzațiilor.

Fiind o instanță care nu are în competență administrarea de probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație nu poate aprecia efectele probatoriului în materia faptelor sau în materia cauzelor, circumstanțelor ori criteriilor de individualizare a pedepselor.

Mai exact, recurenții au solicitat, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conținutului faptic propriu-zis al actelor ce li se impută ori al altor împrejurări de fapt cu relevanță asupra reținerii configurației tipice a infracțiunii.

Astfel, criticile inculpaților A. și B. aduc în discuție aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, iar nu de legalitate, întrucât tind la reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator administrat în cauză, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

A solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel sub aspectul analizat echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea deciziei recurate prin raportare la particularitățile faptice ale speței, ci înseși particularitățile în discuție, ceea ce excedează vădit scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 C. proc. pen.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare; o atare verificare exclude reevaluarea chestiunilor de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reținerii existenței infracțiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale sub aspectul tratamentului sancționator.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenți prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", Înalta Curte constată că, în realitate, susținerile acestora sub acest aspect au un caracter cu totul subsidiar, condiționat de eventuala admitere a criticilor raportate la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Or, Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sunt incidente numai în situația în care pedeapsa stabilită de către instanța de apel, prin raportare la toate normele de drept substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală.

Prin urmare, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, împrejurare care atrage nerespectarea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurenți trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a provoca o verificare pe fond a căii extraordinare de atac formulate, condiție neîndeplinită în speță.

Așadar, admisibilitatea recursului în casație nu presupune doar îndeplinirea unei condiții formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită și condiția ca dezvoltarea motivului de recurs în casație să susțină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiții din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casație. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casație dintre cele prevăzute de lege și susținerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casație, nu permit instanței examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, constatân