ÎCCJ, Decizia nr. 172/2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), pârâtului A. - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 8P din 14 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A..

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta Inspecția Judiciară, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și susținând, în esență, că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care, în combaterea criticilor din recurs, a arătat că a acționat cu respectarea art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, că nu este legal ca un procuror să fie obligat să se abțină de la anchetarea unui dosar penal dacă un inculpat formulează plângere penală ori dacă împotriva sa se desfășoară o anchetă disciplinară. În acest context, intimatul-pârât susține că dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. nu sunt previzibile, în sensul că nu rezultă explicit din acest text de lege că un procuror aflat în vreuna din situațiile expuse anterior ar trebui să se abțină de la anchetarea unui dosar penal.

În acest sens, intimatul-pârât solicită sesizarea Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deoarece exprimarea vagă a legiuitorului permite practic încadrarea oricărei conduite a unui magistrat în acest text de lege.

II. Hotărârea pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale

Prin încheierea din 1 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de intimatul A. în dosarul nr. x/2020 privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

S-a apreciat că nu este îndeplinită cerința referitoare la legătura dispozițiilor contestate cu soluționarea cauzei în actualul stadiu procesual, întrucât, în speță, nu se ridică problema legalității ori temeiniciei soluției de admitere a cererii de recuzare, prin Încheierea judecătorului de cameră preliminară din 30 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Brașov, prin care s-a constatat în privința pârâtului procuror A. incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Nici chiar eventuala constatare a neconstituționalității dispozițiilor criticate nu este de natură să modifice situația de fapt din prezenta cauză disciplinară, întrucât nu produce efecte asupra legalității ori temeiniciei încheierii prin care a fost admisă cererea de recuzare a pârâtului procuror în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Brașov.

De asemenea, s-a constatat că nu este îndeplinită nici cerința motivării excepției de neconstituționalitate, prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, iar autorul cererii de sesizare a Curții Constituționale nu indică nici măcar dispozițiile constituționale care ar fi încălcate de prevederile criticate.

În concluzie, s-a reținut că prin cererea de sesizare se tinde să se obțină o explicitare exhaustivă a situațiilor în care se aplică dispozițiile textului criticat, ipoteză incompatibilă cu rațiunea instituției excepției de neconstituționalitate, întrucât, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională analizează conformitatea dispozițiilor criticate cu normele constituționale, iar nu aplicarea dispozițiilor respective.

III. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs A., solicitând admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

A susținut că nu este incident niciunul dintre motivele de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, deoarece excepția a fost ridicată în fața unei instanțe judecătorești, privește neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege în vigoare și are legătură cu soluționarea cauzei, deoarece i s-a reținut în sarcină săvârșirea unei abateri disciplinare constând în nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, îndatorire identificată de Inspecția Judiciară ca fiind prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. De asemenea, această prevedere nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocată de intimata Inspecția Judiciară, urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce urmează.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, s-a reținut că recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este un remediu judiciar, cu o fizionomie juridică proprie, care nu preia niciunul din elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., obiectul acestuia fiind verificarea legalității respingerii cererii de sesizare, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În aplicarea acestei decizii, obligatorii potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că analiza pe care o va face în cauza de față nu poate privi încadrarea criticilor promovate de recurent în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ci legalitatea soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, în raport cu dispozițiile Legii nr. 47/1992.

Analizând recursul promovat de intimatul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Așa cum s-a reținut prin încheierea recurată, cerințele pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale au fost îndeplinite doar în parte, excepția fiind invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, obiectul acesteia l-au constituit dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., aflate în vigoare, excepția a fost ridicată de una dintre părțile cauzei, adică de intimatul-pârât din dosarul nr. x/2020, iar dispozițiile criticate nu au fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

În mod corect prima instanță a reținut că, în cauză, nu este îndeplinită condiția legăturii dispozițiilor legale vizate de excepția de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei.

Astfel, prin întâmpinarea formulată, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., susținând că exprimarea vagă a normei legale permite încadrarea oricărei conduite a unui magistrat în acest text de lege.

Recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 8P din 14 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară a vizat greșita respingere a acțiunii disciplinare față de pârâtul A. care, în opinia Inspecției Judiciare, a săvârșit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004, care privește "nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa".

Dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., pretins neconstituționale, prevăd că:

"(1) Judecătorul este incompatibil dacă: (...) f)există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată".

Or, în condițiile art. 68 alin. (7) din C. proc. pen., potrivit cărora "Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac", nu mai poate fi pusă în discuție, în vreun fel, legalitatea soluției de admitere a cererii de recuzare prin încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din 30 septembrie 2019, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Brașov, ceea ce face indiferentă chiar și o eventuală decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate.

Așa fiind, între soluția pronunțată de instanța de recurs și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. nu poate fi stabilită legătura pe care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 o prevede.

Totodată, prin încheierea atacată s-a reținut că, în cauză, nu este îndeplinită nici cerința motivării excepției de neconstituționalitate, prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a reținut că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condițiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că "sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți" (în acest sens, Deciziile nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008; nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6- ianuarie 2012 etc.).

Așadar, simpla susținere a lipsei de previzibilitate a textului de lege, ca urmare a exprimării vagi, în absența explicitării pretinsei relații de contrarietate a dispozițiilor legale criticate față de dispozițiile constituționale, nu constituie motivare în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, prima instanță a reținut, în mod corect, că autorul excepției urmărește, în fapt, stabilirea modalității de aplicare a dispozițiilor criticate la diverse situații de fapt, ceea ce reprezintă un demers de competența exclusivă a instanței judecătorești.

Astfel cum a reținut constant Curtea Constituțională în jurisprudența sa, spre exemplu, Decizia nr. 62 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 491 din 10 iunie 2020, paragraful 38, interpretarea și aplicarea legii în concret la o cauză anume țin de instituțiile îndrituite cu ducerea la îndeplinire a prevederilor legale, precum și de instanțele de judecată învestite cu soluționarea litigiului. Curtea Constituțională s-a pronunțat, în repetate rânduri, cu privire la competența exclusivă a instanțelor judecătorești de a soluționa probleme care țin de interpretarea și/sau aplicarea legii. Astfel, prin Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14, Curtea a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

Pentru toate aceste considerente,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimatul A. împotriva încheierii din 1 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2021.