ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1018/2015

După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 14 octombrie 2014, sub nr. 64161301/2014, reclamanta P.A., domiciliată în Dumbrăvița, jud. Timiș și eu domiciliul procesual ales la Curtea de Apel Timișoara, jud. Timiș, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției, obligarea acestora la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani rezultate din titlurile executorii reprezentate de hotărârile judecătorești definitive și irevocabile enumerate în acțiunea civilă, începând cu 15 octombrie 2011 și până la data achitării integrale a sumelor de bani ce i se cuvin, În drept, acțiunea civilă a fost întemeiată pe aii.

1082 și 1088 C. civ. de la 1864, pe art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și pe art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Prin sentința nr. 5/Pl din 12 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6416/30/2014, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis excepția necompeienței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., deși au denumirea marginală de „competență facultativă obligă reclamantul, în raport de calitatea sa de judecător care își desfășoară activitatea în cadrul instanței competente să soluționeze cauza, să sesizeze una din instanțele de același grad din raza unei curți de apei învecinate.

Caracterul imperativ al sesizării unei alte instanțe decât cea competentă după normele de competență teritorială de drept comun rezultă din modul de formulare a textului legal -,,sesiza" -, ce diferă de cel utilizat în alin. (2), care se referă la calitatea de pârâte a acelorași persoane, când legiuitorul uzitează formula „poate sesiza". De asemenea, Tribunalul Timiș a reținut că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este aplicabil în speță, deși reclamanta este judecător Ia Curtea de Apel Timișoara, întrucât noțiunea de „instanță competentă să soluționeze cauza" se referă la întreg ciclul procesual al judecății în fond și în căile de atac, cu atât mai mult cu cât reclamanta își desfășoară activitatea la instanța de control judiciar.

Finalitatea textului de lege invocat constă tocmai în evitarea cazurilor de bănuială legitimă, care conduceau la formularea cererii de strămutare în vechea reglementare. Având în vedere că reclamanta nu a indicat instanța de același grad aflată în circumscripția oricăreia din curțile de apel în a cărei rază teritorială își desfășoară activitatea, instanța a apreciat că este competent să soluționeze cauza Tribunalul Alba, indicat de pârâta Curtea de Apel Timișoara în întâmpinare. La rândul său, Tribunalul Alba, secția civilă, prin sentința nr. 211 din 10 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6416/30/2014, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Timiș.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru rezolvarea acestuia. In motivare, tribunalul a reținut că, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., și, în concret, a expresiei „instanța la care își desfășoară activitatea", rezultă că norma de competență se referă doar la instanța sesizată cu judecata fondului, în primă instanță, deoarece un judecător nu poate să-șî desfășoare activitatea, simultan, la mai multe instanțe. Prin urmare, având în vedere că reclamanta este judecător la Curtea de Apel Timișoara, tribunalul a constatat că prima instanță competentă să se pronunțe asupra fondului cererii deduse judecății este Tribunalul Timiș.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte va reține că, în cauza, competența soluționării pricinii în primă instanță revine Tribunalului Alba, pentru considerentele ce succed: În conformitate cu dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. „dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curiile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea." Din interpretarea textului legal mai sus menționat rezultă că judecătorul care are calitatea de reclamant trebuie să se adreseze uneia dintre instanțele menționate în art. 327 alin. (1) C. proc.

civ. Rațiunea normei rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții. Prin urmare, norma de competență reglementată de textul legal mai sus menționat obligă reclamantul, în calitatea sa de judecător care își desfășoară activitatea în cadrul instanței competente să soluționeze cauza, să sesizeze una dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția unei curți de apel învecinate. Acest aspect rezultă și din faptul că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. folosește expresia „va sesiza", care nu acordă dreptul de opțiune reclamantului de a sesiza instanța menționată în textul de lege sau instanța la care funcționează, Pe de altă parte, noțiunea de „instanța ia care își desfășoară activitatea " la care face referire art. 127 alin. (1) C. proc.

civ. trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate ciclurile procesuale ale judecății, deoarece finalitatea acestei dispoziții legale este aceea de a înlătura cazurile de bănuială legitimă care ar fi condus Ia formularea unei cereri de strămutare, conform C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 558 din 16 octombrie 2014, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of. nr. 897/10 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) teza I, art. 143 alin. (1) și ale art, 145 alin. (1) teza I C. proc. civ. s-a reținut că norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) din acest act normativ este un mijloc procedural care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții.

Astfel, s-a statuat că norma cuprinsă în acest text legal apare ca fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza aplicării sale nefiînd necesară sesizarea curții de apel sau a instanței supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din pricina calității părților. În cauză, deși reclamanta nu își desfășoară activitatea la Tribunalul Timiș, competent material să soluționeze litigiul dedus judecății în primă instanță, ci la Curtea de Apel Timișoara, calea de atac care ar putea fi promovată împotriva sentinței ar urma să se judece la această instanță, conform art. 214 și art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011, coroborate cu prevederile art. 96 alin. (2) C. proc.

civ. Prin urmare, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi interpretată în sens restrictiv, deoarece efectele acesteia se extind și la instanțele de control judiciar, competente să soluționeze căile de atac prevăzute de lege. În considerarea acestor argumente, competența soluționării litigiului dedus judecății revine Tribunalului Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2015.