ÎCCJ, Decizia nr. 52/2014

Asupra

recursului de față constată următoarele;

Prin încheierea din camera de consiliu de la

5 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 4719/1/2013/a1.1.1, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 80/2013,

formulată de petentul D.M. în Dosarul nr. 4719/1/2013/a1.1.

La data de 9 aprilie

2014, împotriva hotărârii sus menționate, a declarat recurs D.M.

În considerarea

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., ce consacră ordinea de soluționare a

excepțiilor, Înalta Curte va cerceta cu prioritate admisibilitatea căii de

atac.

Recursul este inadmisibil, având în vedere

următoarele considerente:

Potrivit principiului consacrat de

dispozițiile art. 129 din Constituția României, legea procesual civilă a

reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la încheieri

date în cursul judecății, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile

susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora,

precum și cazurile de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind

prevăzută în mod expres.

În speță, pentru încheierea prin care a fost

respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra

excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de judecată, „în

orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a

recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Rațiunea juridică a reglementării menționate

este aceea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului liber la

justiție, generată atât de normele europene, cât și cele de drept intern, care,

statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul

fundamental al preeminenței dreptului, sub aspectul garanției procesuale cu

referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii

pronunțate în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată.

Recurentul D.M. a declarat recurs împotriva

încheierii prin care secția l civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a pronunțat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curții

Constituționale pentru a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate,

invocată în cadrul unei cereri de strămutare.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

sunt supuse recursului hotărârile nedefinitive, cu distincțiile prevăzute în

textul menționat. Din economia textului indicat, cu trimitere la art. 282 alin.

(2) C. proc. civ., rezultă că încheierile, cu excepția celor care întrerup

cursul judecății, urmează sub aspectul căilor de atac regimul juridic al

hotărârii finale ce se va pronunța în acea etapă procesuală.

Cu privire la

hotărârile asupra cererilor de strămutare, nu sunt supuse niciunei căi de atac,

conform prevederilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ.

Ca atare, încheierea

menționată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea

procesual civilă.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art.

29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin

care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi

atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore

de la pronunțare”.

Aparent, cele două norme procesuale sunt

contradictorii, în realitate însă, dispozițiile art. 299 C. proc. civ. privesc,

cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual civilă privind

soluționarea în fond și calea de atac a litigiului dedus judecății.

Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,

republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al

încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident

procedural ivit în cursul soluționării cauzei, cu referire la cererea de

sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de

neconstituționalitate invocate în fața sa.

În exercitarea controlului judiciar, instanța

imediat superioară sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din legea

nr. 47/1992, republicată nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului

cauzei deduse judecății. Examinarea fondului, fără a se pronunța asupra

acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea

îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate

stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv

dacă dispoziția legală pretins neconstituțională are legătură cu soluționarea

cauzei.

Altfel spus, soluționarea efectivă a cauzei

nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea

procesual civilă pentru a se pronunța asupra acesteia în fond și căi de atac.

Așadar, reglementarea cuprinsă în norma

specială nu vizează modificarea art. 299 C. proc. civ. ori a art. 40 alin. (4)

din același cod, textele privind situații diferite în cadrul procesului civil,

așa încât nu vin în contradicție.

În consecință, recursul cu care instanța este

sesizată în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată ar

fi admisibil, iar instanța imediat superioară în grad ar fi competentă să se

pronunțe asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior,

independent de etapa procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată.

În același sens, prin

Decizia nr.

36, c

e a soluționat recursul în

interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 368 din 30 mai 2007, Înalta

Curte de Casație și Justiție, constituită în secții unite, a statuat că

„încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca

inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea

unei excepții de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului”

.

Însă, în

considerentele deciziei sus citate se reține, în mod expres că, „

în raport de reglementările legale specifice organizării

judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin

care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de

ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală,

Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în

celelalte materii, secțiile acestei instanțe”

.

Așa

fiind, în mod evident, încheierea prin care secția

l civilă,

a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, cererea

de sesizare a Curții Constituționale nu mai poate fi supusă controlului

judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei

menționate și dispozițiile exprese ale legii de organizare judiciară.

Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, Completul de 5

judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță

de secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționează

contestațiile împotriva încheierilor pronunțate în cursul judecății în primă

instanță de secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționează

cauzele în materie disciplinară și alte cauze date în competența lor prin lege.

Totodată, prin art. 21 din legea menționată,

a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile în cauzele

determinate de C. proc. civ., iar prin art. 22 din același act normativ a fost

reglementată competența secției penale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

între altele, de a judeca în primă instanță procesele penale, în cazurile

expres prevăzute.

Din interpretarea coroborată a textelor

legale menționate rezultă, pe de o parte, că și secția l civilă a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca și celelalte secții de altfel, cu excepția secției penale

în cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi

atacate cu recurs.

Pe de altă parte, Completul de 5 judecători,

în speță, nu are nici atributul și nici caracterul conferit instanței

superioare în sensul prevăzut de normele speciale cuprinse în art. 29 alin. (5)

din Legea nr. 47/1992, republicată.

Așadar, cum recursul nu privește o cauză

soluționate în primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției l

civile, a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un dosar de

strămutare, hotărârea ce urmează a se da nefiind supusă niciunei căi de atac,

este evident că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, recursul nu poate fi primit nici

potrivit legii speciale.

În

concluzie, față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge prezentul recurs,

ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de D.M. împotriva încheierii din camera de

consiliu de la 5 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 4719/1/2013/a1.1.1.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 aprilie 2014.