ÎCCJ, Decizia nr. 52/2014

Asupra recursului de față constată următoarele; Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 4719/1/2013/a1.1.1, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 80/2013, formulată de petentul D.M. în Dosarul nr. 4719/1/2013/a1.1. La data de 9 aprilie 2014, împotriva hotărârii sus menționate, a declarat recurs D.M. În considerarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., ce consacră ordinea de soluționare a excepțiilor, Înalta Curte va cerceta cu prioritate admisibilitatea căii de atac.

Recursul este inadmisibil, având în vedere următoarele considerente: Potrivit principiului consacrat de dispozițiile art. 129 din Constituția României, legea procesual civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul judecății, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind prevăzută în mod expres. În speță, pentru încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de judecată, „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Rațiunea juridică a reglementării menționate este aceea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului liber la justiție, generată atât de normele europene, cât și cele de drept intern, care, statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul fundamental al preeminenței dreptului, sub aspectul garanției procesuale cu referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii pronunțate în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată. Recurentul D.M. a declarat recurs împotriva încheierii prin care secția l civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate, invocată în cadrul unei cereri de strămutare.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. sunt supuse recursului hotărârile nedefinitive, cu distincțiile prevăzute în textul menționat. Din economia textului indicat, cu trimitere la art. 282 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că încheierile, cu excepția celor care întrerup cursul judecății, urmează sub aspectul căilor de atac regimul juridic al hotărârii finale ce se va pronunța în acea etapă procesuală. Cu privire la hotărârile asupra cererilor de strămutare, nu sunt supuse niciunei căi de atac, conform prevederilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. Ca atare, încheierea menționată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual civilă. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.

Aparent, cele două norme procesuale sunt contradictorii, în realitate însă, dispozițiile art. 299 C. proc. civ. privesc, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual civilă privind soluționarea în fond și calea de atac a litigiului dedus judecății. Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident procedural ivit în cursul soluționării cauzei, cu referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate invocate în fața sa. În exercitarea controlului judiciar, instanța imediat superioară sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din legea nr. 47/1992, republicată nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului cauzei deduse judecății.

Examinarea fondului, fără a se pronunța asupra acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă dispoziția legală pretins neconstituțională are legătură cu soluționarea cauzei. Altfel spus, soluționarea efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea procesual civilă pentru a se pronunța asupra acesteia în fond și căi de atac. Așadar, reglementarea cuprinsă în norma specială nu vizează modificarea art. 299 C. proc. civ. ori a art. 40 alin. (4) din același cod, textele privind situații diferite în cadrul procesului civil, așa încât nu vin în contradicție.

În consecință, recursul cu care instanța este sesizată în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată ar fi admisibil, iar instanța imediat superioară în grad ar fi competentă să se pronunțe asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată.

În același sens, prin Decizia nr. 36, c e a soluționat recursul în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 368 din 30 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în secții unite, a statuat că „încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului” . Însă, în considerentele deciziei sus citate se reține, în mod expres că, „ în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe” . Așa fiind, în mod evident, încheierea prin care secția l civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, cererea de sesizare a Curții Constituționale nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei menționate și dispozițiile exprese ale legii de organizare judiciară.

Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Completul de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționează contestațiile împotriva încheierilor pronunțate în cursul judecății în primă instanță de secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționează cauzele în materie disciplinară și alte cauze date în competența lor prin lege. Totodată, prin art. 21 din legea menționată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile în cauzele determinate de C. proc. civ., iar prin art. 22 din același act normativ a fost reglementată competența secției penale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă instanță procesele penale, în cazurile expres prevăzute.

Din interpretarea coroborată a textelor legale menționate rezultă, pe de o parte, că și secția l civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte secții de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs. Pe de altă parte, Completul de 5 judecători, în speță, nu are nici atributul și nici caracterul conferit instanței superioare în sensul prevăzut de normele speciale cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată. Așadar, cum recursul nu privește o cauză soluționate în primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției l civile, a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un dosar de strămutare, hotărârea ce urmează a se da nefiind supusă niciunei căi de atac, este evident că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, recursul nu poate fi primit nici potrivit legii speciale. În concluzie, față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de D.M. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 5 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 4719/1/2013/a1.1.1. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2014.