ÎCCJ, Decizia nr. 88/2014

După deliberare, în

condițiile art. 395 alin. (1) C. proc. civ., asupra admisibilității recursului

de față, constată următoarele:

La data de 24 aprilie

2014, împotriva Deciziei nr. 1967 din 22 aprilie 2014, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul

nr. 1635/1/2014, a declarat recurs P.A.S.

Recurentul a invocat,

în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. civ., ale Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 16, art.

37, art. 38 și art. 53 din Constituția României și a solicitat admiterea

recursului, anularea operațiunii de completare a Biroului Electoral Central cu

reprezentanții partidelor politice care nu au membri în Parlamentul European,

scoaterea reprezentantului Partidului Conservator din Biroul Electoral Central

și sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea și,

implicit, abrogarea prevederilor art. 20 alin. (6); art. 24 alin. (4) și alin. (6);

art. 26 alin. (3) și alin. (4); art. 29 alin. (12); art. 30 alin. (1); art. 38 alin.

(4) și art. 40 alin. (7) din Legea nr. 33/2007.

Sub un prim aspect,

recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond ar fi indicat următoarele

principii de drept:

- principiul

egalității părților (persoane juridice) în fața legii;

- principiul

egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României;

- principiul

constituțional al dreptului de a fi ales, prevăzut de art. 38 din Constituția

României;

- principul conform

căruia, numai Curtea Constituțională a României este abilitată prin Legea nr. 47/1992,

art. 1, alin. (2), să judece excepțiile de neconstituționalitate;

- principiul conform

căruia, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă numai

„pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice,

a drepturilor și a libertăților cetățenilor”, prevăzut de art. 53 alin. (1) din

Constituția României, în niciun caz pentru eliminarea competitorilor într-o

competiție electorală.

Printr-o altă

critică, recurentul a menționat, în esență că, prin decizia atacată, instanța

nu ar fi asigurat, conform art. 126 alin. (3) din Constituție, interpretarea și

aplicarea unitară a Legii nr. 33/2007.

Tot astfel, s-a

învederat că, în mod eronat, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 20 alin.

(6), a art. 24 alin. (4), a art. 26 alin. (3) și (4), a art. 29 alin. (12), a art.

30 alin. (1), a art. 38 alin. (4) și a art. 40 alin. (7) din Legea nr. 33/2007

privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu art. 16, art.

37, art. 38 și art. 53 din Constituția României și s-a solicitat admiterea

cererii și sesizarea, în acest sens, a instanței de control constituțional.

În acest context au

fost reluate, punctual și detaliat, aspectele expuse din perspectiva examinată

în contestația formulată.

Analizând, în

condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate, admisibilitatea

căii de atac deduse judecății în speță, Înalta Curte constată că recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 129 din

Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

De asemenea, în

conformitate cu prevederile art. 460 alin. (1) teza l din codul menționat, „ o

cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură

dată(…)”.

În raport cu

principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac

și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii

atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În speță, însă, se

constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Astfel, Completul de

5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care

Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a soluționat o contestație formulată de P.A.S., în temeiul Legii nr. 33/2007

privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European.

Prevederile art. 32 alin.

(2) teza finală din legea anterior menționată reglementează, însă, în mod

expres, că, în această materie, „hotărârea pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție este definitivă”.

Coroborând aceste

dispoziții cu cele ale art. 634 alin. (6) C. proc. civ., care stipulează că

sunt hotărâri definitive orice alte hotărâri care, „potrivit legii, nu mai pot

fi atacate cu recurs”, se constată, așadar, că recursul declarat nu este

admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 483 C. proc.

civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe

această cale, determinată ca tare de lege.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de

dispozițiile art. 7 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al

egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii

judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Nu este suspusă

reformării pe calea recursului nici încheierea pronunțată în cauză la data de

22 aprilie 2014.

Astfel, relativ la încheierea prin care a

fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide

asupra excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de

judecată, „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”,

calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (5)

din Legea nr. 47/1992, republicată.

Rațiunea juridică a reglementării menționate

este aceea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului liber la

justiție, generată atât de normele europene, cât și cele de drept intern, care,

statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul

fundamental al preeminenței dreptului, sub aspectul garanției procesuale cu

referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii

pronunțate în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată.

În speță, recurentul P.A.S. a declarat recurs

și împotriva încheierii prin care Secția de contencios administrativ și fiscal

a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat, în sensul respingerii,

asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra unei

excepții de neconstituționalitate, invocată în cadrul unei contestații

formulate în temeiul Legii nr. 33/2007.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

sunt supuse recursului hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără

drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Din economia textului indicat, cu trimitere

la art. 494 și la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că încheierile urmează

sub aspectul căilor de atac regimul juridic al hotărârii finale ce se va

pronunța în acea etapă procesuală.

După cum s-a arătat

mai sus, hotărârile asupra contestației formulate în temeiul Legii privind

organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European sunt

definitive, conform prevederilor art. 32 alin. (2) din legea menționată.

Ca atare, încheierea

menționată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea

specială.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art.

29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin

care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi

atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore

de la pronunțare”.

Aparent, cele două norme procesuale sunt

contradictorii, în realitate însă, dispozițiile art. 483 C. proc. civ. privesc,

cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual civilă privind

soluționarea în fond și calea de atac a litigiului dedus judecății.

Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,

republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al

încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident

procedural ivit în cursul soluționării cauzei, cu referire la cererea de

sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de

neconstituționalitate invocate în fața sa.

În exercitarea controlului judiciar, instanța

imediat superioară sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din legea

nr. 47/1992, republicată nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra

fondului cauzei deduse judecății. Examinarea fondului, fără a se pronunța

asupra acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea

îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate

stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv

dacă dispoziția legală, pretins neconstituțională, are legătură cu soluționarea

cauzei.

Altfel spus, soluționarea efectivă a cauzei

nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea

procesual civilă pentru a se pronunța asupra acesteia în fond și căi de atac.

Așadar, reglementarea cuprinsă în norma

specială nu vizează modificarea art. 483 C. proc. civ. ori a art. 32 alin. (2)

din Legea nr. 33/2007, textele privind situații diferite în cadrul procesului

civil, așa încât nu vin în contradicție.

În același sens, prin

decizia nr.

XXXVI, c

e a soluționat recursul în

interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 368 din 30 mai 2007, Înalta

Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a statuat că

„încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca

inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea

unei excepții de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului”

.

Însă, în

considerentele deciziei sus citate se reține, în mod expres că, „

în raport de reglementările legale specifice organizării

judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin

care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de

ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală,

Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în

celelalte materii, secțiile acestei instanțe”

.

Așa

fiind, în mod evident, încheierea prin care Secția

de contencios

administrativ și fiscal

a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale nu mai poate fi

supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele

deciziei menționate și dispozițiile exprese ale legii de organizare judiciară.

Împrejurarea că, prin

încheierea atacată, instanța a dispus că această hotărâre poate fi atacată cu

recurs în 48 de ore de la pronunțare la Completul de 5 Judecători, reală, de altfel, nu are relevanța propusă de autorul recursului, având în vedere că,

potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este

suspusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele

stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”.

Așadar, în raport cu

dispozițiile legale mai sus citate, cu referire la existența unei hotărâri

determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă

controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, se constată că recursul

declarat de P.A.S. nu poate fi primit.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de P.A.S. împotriva Deciziei nr. 1967 din 22

aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 iunie 2014.