ÎCCJ, Decizia nr. 88/2014

După deliberare, în condițiile art. 395 alin. (1) C. proc. civ., asupra admisibilității recursului de față, constată următoarele: La data de 24 aprilie 2014, împotriva Deciziei nr. 1967 din 22 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1635/1/2014, a declarat recurs P.A.S.

Recurentul a invocat, în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. civ., ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 16, art. 37, art. 38 și art. 53 din Constituția României și a solicitat admiterea recursului, anularea operațiunii de completare a Biroului Electoral Central cu reprezentanții partidelor politice care nu au membri în Parlamentul European, scoaterea reprezentantului Partidului Conservator din Biroul Electoral Central și sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea și, implicit, abrogarea prevederilor art. 20 alin. (6); art. 24 alin. (4) și alin. (6); art. 26 alin. (3) și alin. (4); art. 29 alin. (12); art. 30 alin. (1); art. 38 alin. (4) și art. 40 alin. (7) din Legea nr. 33/2007.

Sub un prim aspect, recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond ar fi indicat următoarele principii de drept: - principiul egalității părților (persoane juridice) în fața legii; - principiul egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României; - principiul constituțional al dreptului de a fi ales, prevăzut de art. 38 din Constituția României; - principul conform căruia, numai Curtea Constituțională a României este abilitată prin Legea nr. 47/1992, art. 1, alin. (2), să judece excepțiile de neconstituționalitate; - principiul conform căruia, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă numai „pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor”, prevăzut de art. 53 alin. (1) din Constituția României, în niciun caz pentru eliminarea competitorilor într-o competiție electorală.

Printr-o altă critică, recurentul a menționat, în esență că, prin decizia atacată, instanța nu ar fi asigurat, conform art. 126 alin. (3) din Constituție, interpretarea și aplicarea unitară a Legii nr. 33/2007. Tot astfel, s-a învederat că, în mod eronat, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 20 alin. (6), a art. 24 alin. (4), a art. 26 alin. (3) și (4), a art. 29 alin. (12), a art. 30 alin. (1), a art. 38 alin. (4) și a art. 40 alin. (7) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu art. 16, art. 37, art. 38 și art. 53 din Constituția României și s-a solicitat admiterea cererii și sesizarea, în acest sens, a instanței de control constituțional.

În acest context au fost reluate, punctual și detaliat, aspectele expuse din perspectiva examinată în contestația formulată. Analizând, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate, admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce succed. Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 460 alin. (1) teza l din codul menționat, „ o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată(…)”. În raport cu principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În speță, însă, se constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite. Astfel, Completul de 5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a soluționat o contestație formulată de P.A.S., în temeiul Legii nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European. Prevederile art. 32 alin. (2) teza finală din legea anterior menționată reglementează, însă, în mod expres, că, în această materie, „hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este definitivă”. Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 634 alin. (6) C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive orice alte hotărâri care, „potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs”, se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 483 C. proc.

civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca tare de lege. Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. 7 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Nu este suspusă reformării pe calea recursului nici încheierea pronunțată în cauză la data de 22 aprilie 2014. Astfel, relativ la încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de judecată, „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Rațiunea juridică a reglementării menționate este aceea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului liber la justiție, generată atât de normele europene, cât și cele de drept intern, care, statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul fundamental al preeminenței dreptului, sub aspectul garanției procesuale cu referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii pronunțate în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată. În speță, recurentul P.A.S. a declarat recurs și împotriva încheierii prin care Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate, invocată în cadrul unei contestații formulate în temeiul Legii nr. 33/2007.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. sunt supuse recursului hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege. Din economia textului indicat, cu trimitere la art. 494 și la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că încheierile urmează sub aspectul căilor de atac regimul juridic al hotărârii finale ce se va pronunța în acea etapă procesuală. După cum s-a arătat mai sus, hotărârile asupra contestației formulate în temeiul Legii privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European sunt definitive, conform prevederilor art. 32 alin. (2) din legea menționată. Ca atare, încheierea menționată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea specială.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”. Aparent, cele două norme procesuale sunt contradictorii, în realitate însă, dispozițiile art. 483 C. proc. civ. privesc, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual civilă privind soluționarea în fond și calea de atac a litigiului dedus judecății. Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident procedural ivit în cursul soluționării cauzei, cu referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate invocate în fața sa.

În exercitarea controlului judiciar, instanța imediat superioară sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din legea nr. 47/1992, republicată nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului cauzei deduse judecății. Examinarea fondului, fără a se pronunța asupra acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă dispoziția legală, pretins neconstituțională, are legătură cu soluționarea cauzei. Altfel spus, soluționarea efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea procesual civilă pentru a se pronunța asupra acesteia în fond și căi de atac.

Așadar, reglementarea cuprinsă în norma specială nu vizează modificarea art. 483 C. proc. civ. ori a art. 32 alin. (2) din Legea nr. 33/2007, textele privind situații diferite în cadrul procesului civil, așa încât nu vin în contradicție.

În același sens, prin decizia nr. XXXVI, c e a soluționat recursul în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 368 din 30 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a statuat că „încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului” . Însă, în considerentele deciziei sus citate se reține, în mod expres că, „ în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe” . Așa fiind, în mod evident, încheierea prin care Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei menționate și dispozițiile exprese ale legii de organizare judiciară.

Împrejurarea că, prin încheierea atacată, instanța a dispus că această hotărâre poate fi atacată cu recurs în 48 de ore de la pronunțare la Completul de 5 Judecători, reală, de altfel, nu are relevanța propusă de autorul recursului, având în vedere că, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este suspusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”. Așadar, în raport cu dispozițiile legale mai sus citate, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, se constată că recursul declarat de P.A.S.

nu poate fi primit. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de P.A.S. împotriva Deciziei nr. 1967 din 22 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2014.