Decizia nr. 799/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 556/33/2013 — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.: - Anularea „pct. K - Numărul mandatelor atribuite fiecărei liste de candidați sau fiecărui candidat independent, nr. crt. 6-D. (pag. 12)" din procesul verbal al C. din 29 mai 2014 privind centralizarea voturilor și atribuirea mandatelor la alegerile pentru Parlamentul European 25 mai 2014, - Anularea „pct. I - Lista membrilor aleși pentru Parlamentul European, nr. crt. 28, D. - candidat independent (pag. 14),, din procesul verbal al C. din 29 mai 2014 privind centralizarea voturilor si atribuirea mandatelor la alegerile pentru parlamentul European 25 mai 2014, publicat în M. Of. nr. 399 din 29 mai 2014 - Anularea adresei B. din 29 mai 2014 și în consecință, obligarea B. la neacceptarea domnului D. pentru reprezentarea României în funcția de membru în Parlamentul European. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că refuzul B. de a da curs solicitării formulate de A. de a emite actul de neacceptare a candidaturii lui D., respectiv de efectuare a demersurilor necesare către Parlamentul European prin structurile de specialitate cu privire la nevalidarea mandatului de membru al Parlamentului European al domnului D. este asimilat actului administrativ și în consecință, cenzurabil în instanța de contencios administrativ.

Soluția instanței de fond; 2.1 Prin încheierea din 10 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 25 din Legea nr. 176/2010. 2.2. Prin sentința nr. 2685 din 10 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a respins excepția necompetenței materiale a instanței; - a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C. și a respins în consecință acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât; - a respins excepția lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes a acțiunii, precum și a lipsei de obiect; - a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., în ceea ce privește cererea de anulare parțială a procesului-verbal al C. din 29 mai 2014 privind centralizarea voturilor și atribuirea mandatelor la alegerile pentru Parlamentul European - 25 mai 2014. - a respins, în rest, acțiunea reclamantei, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs; 3.1. Împotriva Încheierii din 10 octombrie 2014 a Curții de Apel București a declarat recurs pârâtul D., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că excepția de neconstituționalitate este admisibilă, din moment ce sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate fixate de art. 144 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992 și de jurisprudența Curții Constituționale și anume: - excepția vizează dispozițiile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 privind efectele incompatibilității invocate de A. prin acțiune, deci au legătură cu cauza; - textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional, condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 fiind îndeplinită chiar dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra aceleiași dispoziții legale prin Deciziei nr. 418/2014. Cu referire la această decizie, recurentul a arătat că din moment ce Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 într-o anumită interpretare obligatorie, rămâne deschisă posibilitatea formulării unei noi excepții de neconstituționalitate, întrucât art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 vizează ipoteza în care prevede că nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. 3.2. La data de 8 decembrie 2014, reclamanta Agenția Națională de Integritate a formulat recurs împotriva Sentinței nr. 2685 din 10 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate: - hotărârea cuprinde motive contradictorii, raportat la soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de anulare a adresei din 29 februarie 2014 a Autorității Naționale Permanente și a cererii de obligare a B. la emiterea unei notificări către Parlamentul European, prin care acesta să fie înștiințat cu privire la faptul că dl. D. nu îndeplinește condițiile necesare pentru a deține calitatea de membru al parlamentului European. - hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 33/2007 cu modificările și completările ulterioare, concluzionând nelegal că „emiterea unei notificări către Parlamentul European în sensul dorit de reclamanta A., respectiv înștiințarea Parlamentului European cu privire la faptul că D. nu îndeplinește condițiile necesare pentru a deține calitatea de membru al Parlamentului European, ar reflecta o depășire evidentă a competențelor pârâtei și o încălcare gravă a prevederilor Legii nr. 33/2007”. Recurenta subliniază faptul că obiectul acțiunii nu este reprezentat de cererea de anulare a unui act administrativ unilateral cu caracter individual tipic (numai în acest caz fiind necesară o manifestare de voință din partea B.), ci obiectul acțiunii este reprezentat de refuzul nejustificat al B. urmare a solicitării A. de a emite actul de neacceptare pentru D., fiind un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri. A accepta punctul de vedere al B., anume acela că atribuțiile acesteia se rezumă doar la o analiză formală de corespondență ar însemna să lipsim de eficiență celelalte dispoziții legale în coroborare cu care se interpretează prerogativa statuată prin disp. art. 9 din Legea nr. 33/2007. 3.3. La data de 23 ianuarie 2015, pârâtul D. a formulat recurs incident împotriva sentinței nr. 2685 din 10 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, criticând-o pentru încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile au vizat exclusiv soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului legitim al A., recurentul susținând că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 3, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 176/2010 și art. 1 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. a), lit. o) și lit. r) din Legea nr. 554/2004. Arată recurentul-pârât că susținerile A., sub aspectul calității sale procesuale active confirmate în mod nelegal de instanța de fond, pe lângă faptul că sunt confuze din punct de vedere al raționamentului și al aplicabilității dispozițiilor legale invocate, sunt în contradicție cu considerentele Deciziei nr. 13/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii, cu privire la calitatea procesuală activă a A. de a contesta soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, considerentele acesteia păstrându-și pe deplin aplicabilitatea și în prezenta cauză. Mai exact, potrivit considerentelor Deciziei nr. 13/2011 „interesul public pentru înființarea unei asemenea instituții nu este suficient pentru a justifica un demers al agenției în fața judecătorului (...) întrucât pe această cale s-ar depăși atribuțiile clar delimitate ale acestei autorități, anume „responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale, în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice”. Cu alte cuvinte, Înalta Curte a stabilit că invocarea unui interes public general nu creează identitate între titularul acțiunii introductive și cel al raportului juridic subiectiv dedus judecății, în condițiile în care atribuțiile A. sunt cele reglementate strict în cuprinsul art. 8 din Legea nr. 176/2010, scopul A. nefiind acela de a acționa ca o persoană vătămată într-un drept (titular al unui drept subiectiv ocrotit de lege).

Apărările formulate în cauză; 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26 ianuarie 2015 A. a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât D. împotriva Încheierii pronunțate la 10 octombrie 2014, ca inadmisibil, arătând că autorul excepției nu formulează o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci susține în realitate aspecte care țin de interpretarea și aplicarea Legii nr. 176/2010. În subsidiar, solicită respingerea recursului declarat împotriva Încheierii din 10 octombrie 2014 ca neîntemeiat, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 pentru a putea fi sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a disp. art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Astfel, se arată că potrivit Deciziei nr. 418/2014, Curtea Constituțională a statuat că „pentru a integra prevederile art. 25 alin. (2) teza a II-a în litera și spiritul Legii nr. 176/2010, astfel încât acesta să corespundă voinței reale avută de legiuitor la momentul adoptării lor, conținutul acestora trebuie interpretat în sensul că odată constatată definitiv existența unei stări de incompatibilitate sau conflict de interese, persoana în sarcina căreia această stare a fost stabilită decade din dreptul de a mai ocupa orice altă funcție eligibilă, prevăzută de art. 1 din lege, pe o perioadă de 3 A. de la încetarea mandatului”. 4.2. Intimata B. a formulat întâmpinare la data de 28 ianuarie 2015, solicitând respingerea recursului declarat de A. ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond. Arată intimata că la data publicării deciziei Curții Constituționale, respectiv 30 iulie 2014, rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European din data de 25 mai 2014 erau validate de C., iar recurentul-pârât D. obținuse deja mandatul de membru din România în Parlamentul European. Prin urmare, ținând seama de disp. art. 147 alin. (4) din Constituția României, potrivit căreia de la data publicării deciziile Curții sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, mandatul recurentului-pârât nu poate fi afectat de Decizia nr. 418/ 8 iulie 2014 pronunțată de Curtea Constituțională.

Procedura derulată în recurs; Raportul asupra admisibilității recursului întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 6 noiembrie 2015, conform alin. (4) al aceluiași articol. Prin Încheierea din data de 5 februarie 2016, completul-filtru a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâtul D. împotriva Încheierii din data de 10 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, excepție invocată de recurenta-reclamantă A. A admis în principiu recursurile declarate împotriva Încheierii din 10 octombrie 2014 și a sentinței nr. 2685 din 10 octombrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, și a fixat termen pentru judecarea acestora cu dezbateri contradictorii, potrivit disp. art. 493 alin. (7) C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilorExaminând legalitatea Încheierii pronunțată la data de 10 octombrie 2014 și a sentinței nr. 2685 din 10 octombrie 2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1.1. Recursul declarat de recurentul-pârât D. împotriva Încheierii din data de 10 octombrie 2014. Recurentul-pârât a invocat în fața instanței de fond excepția de neconstituționalitate a disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010, susținând că acestea contravin prevederilor art. 38, art. 53 alin. (1) și art. 1 alin. (5) din Constituție. A susținut autorul excepției că prevederile legale criticate sunt lipsite de previzibilitate, aspect ce a fost, de altfel, constatat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 418/2014. Prima instanță a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 176/2010, reținând că este inadmisibilă în raport cu prevederile alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 și ale Deciziei nr. 418 din 3 iulie 2014 pronunțată de Curtea Constituțională. Soluția este corectă, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar. Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 418/2014 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a disp. art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și a constatat că prevederile menționate sunt constituționale în măsura în care sintagma ”aceeași funcție” se referă la toate funcțiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeași lege. Curtea Constituțională a reținut că pentru a fi în acord cu Legea Fundamentală și pentru a corespunde voinței reale a legiuitorului, sintagma „aceeași funcție” din cuprinsul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu poate primi nicio altă semnificație, decât aceea că noțiunea „aceeași” se referă la oricare dintre funcțiile eligibile prevăzute de art. 1 din lege. De asemenea, se precizează în considerentele deciziei că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești cât și autoritățile administrative trebuie să se conformeze. În aceste condiții, nu poate fi acceptată teza recurentului-pârât D. în sensul că atâta timp cât s-a constatat constituționalitatea textului de lege într-o anumită interpretare obligatorie, rămâne deschisă calea formulării unei alte excepții de neconstituționalitate în raport de conținutul dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Stabilind că dispozițiile art. 25 alin. (2) teza a II-a sunt constituționale într-o anumită interpretare, care a devenit obligatorie în urma pronunțării Deciziei nr. 418/2014, se confirmă prezumția de constituționalitate a dispoziției legale atacate în această interpretare la care s-a ajuns ca urmare a lipsei de claritate, previzibilitate și precizie a textului contestat. Așadar, în mod corect judecătorul fondului a reținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, în cauză nefiind îndeplinite cerințele prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 (sub aspectul cerinței prev. la alin. (3) al articolului). Astfel, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul D. împotriva Încheierii din data de 10 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București. 1.2. Recursul declarat de reclamanta A.; Prin Raportul de evaluare nr. 5034/G/II din 26 noiembrie 2011 A. a concluzionat că pârâtul D. s-a aflat în stare de incompatibilitate începând cu data de 19 decembrie 2008 prin deținerea simultană a calității de senator în Parlamentul României - Senat și funcția de director-manager în cadrul Teatrului E., funcție de conducere specifică unei instituții publice, încălcând astfel dispozițiile art. 71 alin. (2) din Constituția României, art. 81 alin. (2) și art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Soluția administrativă dispusă în raportul de evaluare a fost menținută prin sentința nr. 5153/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3104 din 19 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Ca urmare a celor stabilite prin Raportul de evaluare nr. 5034/G/II/2011 privind starea de incompatibilitate în care s-a aflat D., prin Decizia nr. 27D/2 aprilie 2014 a C., candidatura sa independentă, înregistrată la C. din 26 martie 2014 în cadrul alegerilor pentru desemnarea membrilor din România în Parlamentul European, din anul 2014, a fost respinsă. S-a reținut în decizia de respingere a candidaturii, faptul că, la momentul depunerii candidaturii, D. se afla în perioada de interdicție a ocupării unei funcții eligibile. Împotriva deciziei menționate, pârâtul D. a formulat contestație, admisă prin sentința civilă nr. 18/AE din 5 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 135/A din 9 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, (Dosar nr. x/2/2014). Prin sentința mai sus menționată, urmare a admiterii contestației a fost anulată Decizia C. nr. 27/D din 02 aprilie 2014 și admisă candidatura independentă a d-lui D. la alegerile pentru membrii din România în Parlamentul European, din anul 2014. S-a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 460/2013 s-a statuat asupra necesității declanșării procedurii legislative în scopul înlăturării caracterului neclar al disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Totodată, a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, în punctul de vedere exprimat prin Adresa din 8 noiembrie 2013, deși și-a manifestat preferința pentru interpretarea sintagmei „aceeași funcție”, în sensul de orice altă funcție de natura aceleia care a generat starea de incompatibilitate, a reținut la debutul demersului său „lipsa de claritate” a textului de lege, „conținutul imprecis al acestuia” și a admis că interpretarea literală a normei poate conduce la o altă concluzie. Astfel, tribunalul a reținut că interpretarea dispoziției legale imprecise, neclare, ce prevede o interdicție de eligibilitate se impune a se realiza în conformitate cu principiile deduse din jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, așadar de o manieră prudentă și restrictivă, o astfel de interpretare neputând opera altfel decât în favoarea titularului dreptului supus interdicției, respectiv dreptul de a fi ales. Pornind de la aceste premise, tribunalul a reținut că sintagma „aceeași funcție” menționată la art. 25 alin. (2) teza a II-a din lege, pentru a desemna categoria funcției supusă interdicției nu poate primi decât o interpretare strictă, semnificația ei fiind aceea de funcție eligibilă concretă ocupată în precedent de persoana cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate. Teza contrară ar putea fi primită în ipoteza în care sfera funcției supuse interdicției ar fi determinată printr-o formulă precisă, neechivocă de tipul: „o asemenea funcție”, „o funcție similară”, „o astfel de funcție”, etc. De asemenea, s-a reținut de către tribunal că interpretarea extensivă a disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a din lege, exclusiv prin prisma scopului pretins urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziției legale, constituie interpretare arbitrară în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Persistența caracterului imprecis al dispoziției legale este consecința pasivității legiuitorului, care nu a intervenit prin adoptarea unui act normativ de interpretare sau după caz de modificare a dispoziției în discuție, nici după pronunțarea Deciziei nr. 460/2013 a Curții Constituționale a României. În consecință, reținând că funcția eligibilă ocupată anterior de contestator a fost aceea de senator în Parlamentul României, iar candidatura sa vizează nu aceeași funcție eligibilă, ci o altă funcție, anume aceea de parlamentar european, tribunalul a constatat că nu sunt incidente disp. art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, așa cum a reținut și C. prin decizia criticată. Astfel, în contextul pronunțării acestor hotărâri judecătorești candidatura pârâtului D. a fost acceptată, acesta obținând un mandat de parlamentar european la alegerile pentru Parlamentul European din data de 25 mai 2014, conform procesului-verbal de centralizare a voturilor publicat în M. Of. al României nr. 399 din 29 mai 2014. În acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte reține că dreptul pârâtului D. de a fi ales în Parlamentul European a format obiectul verificărilor prevăzute de Legea nr. 33/2007 și a fost consfințit definitiv cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 18/AE din 5 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 135/A a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Este adevărat că ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 418/2014 a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată în Dosarul nr. 556/33/2013 al Curții de Apel Cluj, statuându-se că disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 sunt constituționale în măsura în care sintagma „aceeași funcție” se referă la toate funcțiile eligibile prev. de art. 1 din aceeași lege. Însă această decizie pronunțată la data de 3 iulie 2014, ulterioară definitivării situației juridice a pârâtului D., nu poate constitui un argument pentru a repunere în discuție eligibilitatea sa pentru funcția de europarlamentar. Potrivit disp. art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii de la data publicării lor în M. Of. și au putere numai pentru viitor. La momentul publicării deciziei Curții Constituționale, care statua asupra semnificației noțiunii de „aceeași funcție” din cuprinsul art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010, litigiul în cadrul căruia a fost pusă în discuție aplicarea dispozițiilor mai sus menționate la situația pârâtului D. a cărui candidatură fusese respinsă de C. prin Decizia nr. 27/D din 2 aprilie 2014, era definitiv soluționat. De asemenea, se impune a se preciza că în cadrul litigiului respectiv nu a fost pusă în discuție constituționalitatea textului de lege respectiv pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de disp.art. 509 pct. 11 C. proc. civ. Așadar, rediscutarea situației juridice a pârâtului D., mai concret, rediscutarea dreptului său de a fi ales în Parlamentul European din perspectiva interpretării disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, deci ulterior definitivării candidaturii sale și obținerii mandatului în alegerile pentru Parlamentul European (conform procesului-verbal al C. publicat în M. Of. al României nr. 399 din 29 mai 2014) nu mai este posibilă. Procesul-verbal privind centralizarea voturilor și atribuirea mandatelor la alegerile pentru Parlamentul European a fost întocmit în temeiul disp. art. 52 alin. (1) și (4) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 și cuprinde la poziția 6 a pct. „K” (a cărei anulare se solicită), mandatul atribuit candidatului independent D., conform art. 51 alin. (2). Acesta a obținut un număr total de voturi valabil exprimate de 379.582 dintr-un total de 5.566.616 voturi, astfel că potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 33/2007 i-a fost repartizat un mandat. La pct. I din același proces-verbal se află „Lista membrilor aleși pentru Parlamentul European”, pârâtul fiind menționat la poziția 28, poziție contestată de recurenta-reclamantă A. Singura modalitate prin care se poate obține anularea actelor administrative, acte care reflectă rezultatul votului, este prevăzută de disp. art. 25 alin. (3) și 4 din Legea nr. 33/2007, anume cererea de anulare a alegerilor pentru fraudă electorală, ce nu poate fi însă incidentă în cauză. Așa cum judicios a reținut și judecătorul fondului, odată cu definitivarea rezultatelor alegerilor, prin întocmirea procesului-verbal al C., în lipsa unei dispoziții legale speciale, cererea de anulare a acestor rezultate este inadmisibilă. Aceeași soluție de respingere a acțiunii se impune și cu privire la solicitarea A. referitoare la anularea Adresei B. din 29 mai 2014 (cu consecința neacceptării pârâtului D. pentru reprezentarea României ca membru în Parlamentul European), precum și la emiterea de către această autoritate a unei notificări către Parlamentul European prin care să fie modificată notificarea emisă la 11 iunie 2014 și prin care să fie înștiințat Parlamentul European cu privire la neîndeplinirea de către pârât a condițiilor necesare pentru deținerea calității de europarlamentar, din perspectiva disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010. Judecătorul fondului a explicat convingător că potrivit disp. art. 19 din Legea nr. 33/2007, C. verifică îndeplinirea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege pentru candidaturile depuse și emite decizie prin care admite sau respinge candidaturile depuse. În concluzie, așa cum am arătat deja, o astfel de verificare a fost efectuată, candidatura pârâtului D. fiind respinsă de C. prin Decizia nr. 27/D din 2 aprilie 2014, decizie care a fost ulterior, în mod definitiv, desființată cu consecința admiterii candidaturii respective. Argumentul decisiv pe care s-a fundamentat soluția de respingere a solicitării A. a fost reprezentat de faptul că prin hotărârile judecătorești pronunțate s-a statuat asupra dreptului pârâtului de a fi ales pentru Parlamentul European, constatare ce se bucură de puterea lucrului judecat, conform disp. art. 431 alin. (2) C. proc. civ. În acord cu prima instanță, se constată că potrivit dispozițiilor Legii nr. 33/2007: „validarea” se referă la rezultatul și procedura de desfășurare a alegerilor, validarea mandatului fiecărui membru ales fiind de competența Parlamentului European, conform dispozițiilor art. 3 din Regulamentul de Procedură a Parlamentului European și nu a autorităților naționale din statele membre în care s-au desfășurat alegerile. În aceste condiții, în cauză nu suntem în prezenta unui refuz nejustificat (în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004) al B. exprimat prin Adresa din 29 mai 2014, având în vedere că autoritatea electorală națională nu are competență în validarea mandatului de europarlamentar al pârâtului, ci doar transmite lista membrilor din România pentru Parlamentul European, eventualele cazuri de incompatibilitate prevăzute în art. 7 alin. (1) și (2) din Actul din 1976, în care se află membrii din România și hotărârea prin care se constată demisia persoanelor aflate în incompatibilitate conform disp. art. 9 alin. (3) din Legea nr. 33/2007 (incompatibilitățile ce vizează calitatea de membru în Parlamentul European și funcțiile de deputat sau senator în Parlamentul României, membru al Guvernului sau funcțiile prevăzute de art. 81, 82; Cartea I, Titlul IV, cap. III din Legea nr. 161/2003), ceea ce nu este cazul în speță. Potrivit competenței sale prevăzute de art. 9 alin. (7) din Legea nr. 33/2007, B. a comunicat Parlamentului European lista celor 32 de deputați aleși ca membrii din România, la alegerile din 25 mai 2014, listă menționată în procesul-verbal din data de 25 mai 2014, întocmit de C. și publicat în M. Of. al României nr. 399, Partea I din 29 mai 2014 (prin Notificarea 8167 din 11 iunie 2014), neavând aptitudinea legală de a modifica această listă, în sensul înlăturării mandatului obținut de candidatul independent D. 1.3. Recursul incident declarat de pârâtul D.; Recurentul-pârât D. critică soluția instanței de fond exclusiv sub aspectul respingerii excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului legitim al A., susținând că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 3, art. 8, art. 9 din Legea nr. 176/2010 și art. 1 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. a), o) și r) din Legea nr. 554/ 2004. Soluția instanței de fond de respingere a celor două excepții invocate este corectă urmând a fi însușită și de instanța de control judiciar. În acord cu opinia primei instanțe, prin acțiunea reclamantei se solicită cenzurarea refuzului nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, refuz asimilat actului administrativ unilateral în conformitate cu disp. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamanta A. și pârâtele C. și B. având calitatea de autorități publice. În aceste condiții este evident că reclamanta A. are calitate procesuală activă. Noțiunea de interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noțiunea de „interes” în sensul de condiție de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul procesual civil (folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii). Stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept sau interes legitim se face pe baza probelor administrate și constituie o problemă de fond în litigiul administrativ. În acest sens s-a pronunțat și judecătorul fondului, apreciind că dovada vătămării invocată de subiectul de sezină constituie o chestiune de fond și ca atare nu poate fi valorificată pe calea unei excepții procesuale. În ceea ce privește excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 prin raportare la dispozițiile art. 3 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 7 și 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că, având în vedere argumentele expuse cu privire la menținerea soluției instanței de fond, soluționarea acesteia nu se mai impune. În concluzie, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală astfel că va fi menținută, urmând să fie respinse ca nefondate recursul declarat de A. și recursul incident declarat de D., potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.