ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 76/2016

Decizia nr. 76/2016

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 162/F din 16 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, în Dosarul nr. x/2/2015, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către revizuientul A. împotriva sentinței penale 380/F din 06 septembrie 2013 a Curții de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013.

Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 260 lei, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției.

A fost obligat revizuientul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

La data de 31 iulie 2015 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București cererea de revizuire formulată de revizuientul A. cu privire la hotărârea de condamnare a sa pronunțată în Anglia pentru fapte și împrejurări care nu au fost avute în vedere de instanță la momentul pronunțării hotărârii, solicitând audierea unor martori și a părții vătămate, cu care ulterior s-a și căsătorit.

În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că a fost condamnat, pe nedrept, în primă instanță de către Tribunalul Regal Manchester prin sentința din data de 26 ianuarie 2011, sentință modificată și pronunțată la 20 iulie 2011 de către Curtea Regală de Apel Londra, recunoscută de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 380/F din 6 septembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013.

Totodată, inculpatul a apreciat că nu există probe din care să reiasă că se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat, respectiv viol și loviri și alte violențe, acestea nefiind dovedite cu acte și martori.

La termenul din data de 09 septembrie 2015 Curtea de Apel București, în baza art. 459 C. proc. pen., a pus în discuție admisibilitatea cererii de revizuire.

Inculpatul a arătat că cererea de revizuire este admisibilă și a solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea autorităților competente din Anglia, iar reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se constate că cererea de revizuire este vădit inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 245 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Examinând cererea formulată de petentul A., precum și actele dosarului, prin prisma admisibilității cererii de revizuire. Curtea de Apel București a constatat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Revizuirea este un remediu procesual împotriva erorilor judiciare care pot fi cuprinse în hotărârile penale definitive.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. pen.: „Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: . e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia"

Prin finalitatea sa proprie, revizuirea înlătură eroarea judiciară sub orice formă s-a produs: achitarea neîntemeiată a unei persoane care a săvârșit o faptă penală sau condamnarea unei persoane nevinovate, trasă pe nedrept la răspundere penală.

Curtea de Apel București a constatat că deși motivele invocate de revizuent se încadrează în prevederile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., acestea nu vizează o hotărâre de condamnare sau achitare pronunțată de o instanță penală, întrucât sunt contestate dispozițiile cuprinse în două hotărâri judecătorești definitive prin care Curtea de Apel București a dispus recunoașterea unei hotărâri penale străine de condamnare și transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei (în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 4079 din 07 decembrie 2009).

Mai mult decât atât, s-a reținut că nici pe fond cererea formulată de revizuent nu este întemeiată, întrucât cele două hotărâri contestate nu cuprind dispoziții corelative contradictorii și care să se excludă reciproc, ci vizează recunoașterea aceleiași hotărâri penale străine de condamnare și transferare a două persoane condamnate pentru săvârșirea acelorași fapte, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei. Modalitatea în care fiecare instanță a ales să aplice dispozițiile legale privind conversiunea condamnării pronunțate în străinătate, în final ajungându-se ca unul dintre inculpați să execute 15 ani, iar celălalt 20 ani, nu constituie temei pentru revizuirea sentințelor menționate.

S-a mai reținut și faptul că prin Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată într-un recurs în interesul legii (după rămânerea definitivă a celor două sentințe a căror revizuire se cere) s-a constatat existența unei practici neunitare la nivelul instanțelor și s-a stabilit că instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român. De asemenea, potrivit art. 154 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 republicată, în cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), instanța de judecată adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când:

a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;

b) durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

Conform art. 154 alin. (9) din același act normativ, pedeapsa stabilită de instanța română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent și nu va agrava situația persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.

Prin urmare, Curtea de Apel București a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către revizuientul A.

Împotriva sentinței penale nr. 162/F din 16 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Il-a penală, în Dosar nr. x/2/2015 a declarat apel revizuentul condamnat A.

În susținerea căii de atac, apelantul revizuent condamnat a susținut că sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru admisibilitatea cererii de revizuire, hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat fiind definitivă. A arătat că depus probe la dosarul cauzei în sensul că una dintre victime a devenit soția sa și, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege, solicită reaudierea persoanelor din cauză.

Analizând hotărârea apelată, Înalta Curte constată următoarele:

Revizuientul A. a formulat o cerere de revizuire împotriva hotărârii de condamnare pronunțată în Anglia, respectiv sentința din data de 26 ianuarie 2011 pronunțată în primă instanță de către Tribunalul Regal Manchester, modificată și pronunțată la 20 iulie 2011 de către Curtea Regală de Apel Londra, recunoscută de Curtea de Apel București, secția a Il-a penală, prin sentința penală nr. 380/F din 6 septembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013.

Condamnatul a solicitat revizuirea hotărârii instanței străine, cererea sa întemeindu-se pe cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză), menționând că există fapte și împrejurări care nu au fost avute în vedere de instanță la momentul pronunțării hotărârii, solicitând audierea unor martori și a părții vătămate, cu care ulterior s-a și căsătorit.

Se observă că judecarea apelului se realizează din perspectiva soluției pronunțate prin sentința apelată - fiind vorba despre soluționarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă ca inadmisibilă și nu de soluționarea fondului cauzei.

Raportat la particularitățile cauzei, în mod corect a reținut Curtea de Apel București că cererea de revizuire este inadmisibilă.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 144 alin. (3) raportat la art. 133 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, rezultă neechivoc că statul de condamnare este cel care păstrează prerogativa unei revizuiri a. fondului hotărârii definitive, statului de executare recunoscându-i-se doar posibilitatea de a dispune asupra aspectelor ce țin exclusiv de executarea acesteia după transfer. Aceasta întrucât, așa cum în procedura de recunoaștere reglementată de Legea nr. 302/2004, statul de executare nu are nicio competență de a statua asupra legalității ori temeiniciei soluției de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea acestei hotărâri cu normele interne (adaptându-le, atunci când este cazul, la exigențele legii interne), cu atât mai mult aceluiași stat de executare nu i-ar putea fi recunoscute, în procedura de revizuire, prerogative suplimentare de repunere în discuție a fondului soluției.

Potrivit art. 13 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, numai statul de condamnare are dreptul de a statua asupra oricărei forme de recurs vizând revizuirea hotărârii.

Așadar, soluționarea cererii de revizuire a hotărârii pronunțate de autoritățile judiciare britanice nu este de competența organelor judiciare române.

Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar reține că motivele invocate de revizuent se încadrează, formal, în cazul prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia), Înalta Curte are în vedere că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

Potrivit dispozițiilor art. 452 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă. Din conținutul prevederilor legale menționate, rezultă că sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătorești care conțin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmărește înlăturarea erorilor de fapt pe care le conțin hotărârilor judecătorești. Or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanța se pronunță asupra raportului juridic de drept substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanța rezolvă acțiunea penală și pronunță, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Sub aspectul laturii civile, sunt supuse revizuirii hotărârile în care s-a pronunțat o soluție de admitere sau respingere (ca nefondată sau inadmisibilă) a acțiunii civile exercitată în cadrul procesului penal.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile prevăzute de dispozițiile art. 452 alin. (1) C. proc. pen.

Prin sentința penală nr. 380/F din 6 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București având ca obiect transferarea persoanei condamnate A. și a fost recunoscută sentința din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Regal Manchester, modificată prin sentința pronunțată la 20 iulie 2011 de către Curtea Regală de Apel Londra.

În baza art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 a fost convertită pedeapsa nedeterminată cu închisoarea aplicată condamnatului A. prin sentința penală recunoscută în pedeapsa închisorii în cuantum de 18 ani.

S-a dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 18 ani închisoare.

S-a dedus din durata pedepsei perioada executată din 26 ianuarie 2011 la zi, precum și cele 519 zile de arest preventiv.

După cum se poate observa, prin sentința penală nr. 380/F din 6 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Il-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013 nu s-a rezolvat fondul cauzei, aceasta fiind o hotărâre pronunțată în procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Drept urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 162/F din 16 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosar nr. x/2/2015.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul revizuent la plata sumei de 330 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 162/F din 16 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosar nr. x/2/2015.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 330 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 01 martie 2016.