ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 803/2013

Deliberând asupra cauzei de față, În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 576/F din data de 26 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 11591/3/2012, Tribunalul București, secția I penală a respins ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul D.C. și, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare către stat, onorariul cuvenit avocatului din oficiu fiind avansat din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța aceasta sentință, Tribunalul a constatat ca, prin cererea înregistrata la data de 09 aprilie 2012, condamnatul D.C. a formulat cerere de revizuire a Sentinței penale nr. 296/2010 a Tribunalului București, secția I penală, întemeiată pe dispozițiile art. 408 2 C. proc.

pen., solicitând aplicarea, pe această cale, a prevederilor art. 320 1 din C. proc. pen., în raport cu decizia Curții Constituționale publicată la data de 02 decembrie 2011. Potrivit actelor dosarului, prin Sentința penală nr. 296/F din data de 08 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția I penală, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 272/A din data de 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3523/R din data de 10 octombrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a hotărât, în temeiul art. 2 alin. (1) și 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a), art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) raportat la art. 76 lit. a) din C. pen., condamnarea inculpatului D.C.

la pedeapsa principală de 6 ani închisoare. În temeiul art. 86 4 alin. (1) raportat la art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1448/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București și s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse alături de pedeapsa anterior menționată, inculpatul având de executat astfel pedeapsa principală de 9 ani închisoare. În raport de cazul de revizuire invocat de condamnatul D.C., tribunalul a reținut că în temeiul art. 408 2 C. proc. pen., hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii dacă soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Așadar, pentru a fi incident cazul de revizuire invocat în speță, este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două condiții: pe de o parte, în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere să fi fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, pe care Curtea Constituțională să o fi admis, iar, pe de altă parte, hotărârea pronunțată în cauza respectivă să se fi întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte prevederi din actul atacat care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de acea dispoziție. În același timp, art. 408 2 C. proc. pen.

a fost introdus prin Legea nr. 177/2010 (pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală), care a abrogat alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, ce prevedea suspendarea judecării unei cauze în care era invocată o excepție de neconstituționalitate, pe perioada soluționării acesteia de către Curtea Constituțională. Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 408 2 C. proc. pen. apare, astfel, ca un remediu - aplicabil, în mod evident, doar celor care au invocat o excepție de neconstituționalitate - pentru nesuspendarea judecării cauzei, prevăzută de fostul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Referitor la prima condiție menționată, Tribunalul a constatat că nu este îndeplinită, întrucât, din conținutul dosarului primei instanțe și al dosarelor instanțelor de apel și recurs, rezultă cu certitudine că, pe fondul cauzei, nici inculpatul (în prezent revizuent), nici celeilalte părți, nici reprezentantul Ministerului Public și nici instanțele respective, din oficiu, nu au ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. În acest context, Tribunalul a considerat lipsită de relevanță împrejurarea că, prin Deciziile nr. 1470/2011 și nr. 1483/2011 ale Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor respective, întrucât acele decizii nu pot fi aplicate în dosarul în care revizuentul a fost condamnat, art. 408 2 C. proc.

pen. prevăzând în mod expres că numai hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 408 2 alin. (5) raportat la art. 408 1 alin. (10) C. proc. pen., Tribunalul a apreciat inadmisibilă cererea de revizuire dedusă judecății, respingând-o ca atare. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel în termenul legal revizuentul D.C. În fața instanței de apel, revizuentul apelant a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 408 2 C. proc.

pen., cu referire concretă la prevederile alin. (1) al articolului respectiv, susținând că acestea încalcă principiul constituțional al egalității în fața legii, reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât instituie un tratament juridic diferențiat, în ceea ce privește posibilitatea de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive, pe motivul declarării neconstituționale a unui text de lege pe care aceasta s-a întemeiat, după cum autorul unei asemenea cereri a invocat sau nu excepția de neconstituționalitate a acelui text în cauza în care a fost pronunțată hotărârea respectivă. Cu privire la calea de atac exercitată împotriva sentinței Tribunalului, revizuentul apelant a reiterat cererea de aplicare, pe calea revizuirii hotărârii definitive de condamnare, a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen. (astfel cum acestea au fost constatate a fi constituționale prin deciziile Curții Constituționale din data de 08 noiembrie 2011). Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivul invocat în susținerea căii de atac deduse judecății, precum și din oficiu, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele cauzei, Curtea de Apel a constatat că apelul cu care a fost sesizată este nefondat deoarece, astfel cum, în mod corect, a constatat și Tribunalul, în speță, nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire deduse judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 408 2 C. proc. pen., întrucât, contrar prevederilor alin. (1) al articolului respectiv, în cauza în care s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare a revizuentului nu a fost invocată, nici de către acesta, nici de către alți subiecți procesuali, excepția de neconstituționale a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., declararea neconstituționalității acestora, în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, prin Deciziile nr. 1470/2011 și nr. 1483/2011 ale Curții Constituționale, realizându-se ca urmare a admiterii excepțiilor de neconstituționalitate invocate de alți petenți, în alte cauze. De asemenea, deciziile anterior menționate, ambele pronunțate de Curtea Constituțională la data de 08 noiembrie 2011 și publicate în M. Of. la data de 02 decembrie 2011, au putere numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 republicată, astfel că ele nu pot produce efecte în alte cauze decât cele în care au fost invocate excepțiile de neconstituționalitate admise, definitiv judecate anterior, cum este și cea în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare a cărei revizuire se solicită în speță.

Față de considerentele expuse, întrucât Sentința penală atacată este legală și temeinică, neconstatându-se, nici din oficiu, motive de desființare a acesteia, Curtea, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul D.C. Cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea constată că este admisibilă, în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, întrucât a fost ridicată de către o parte din proces, în fața unei instanțe de judecată legale învestite cu judecarea acestuia și se referă la o dispoziție dintr-o lege în vigoare (art. 408 2 alin. (1) C. proc. pen.), care are legătură cu soluționarea prezentei cauze, constituind chiar temeiul juridic al cererii de revizuire deduse judecății și care nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În consecință, Curtea, având în vedere prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 republicată, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția respectivă, opinând, pe fondul ei, că aceasta este nefondată, sens în care a apreciat, contrar susținerii autorului său, că limitarea posibilității de invocare a efectelor unei decizii de admitere a unei excepții de neconstituționalitate la cauzele în care această excepție a fost ridicată mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârilor pronunțate în acele cauze nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, astfel cum este reglementat în ari 16 alin. (1) din Constituție, întrucât, pe de o parte, această limitare nu presupune un tratament juridic diferit pentru părți aflate în aceeași situație juridică (ci, dimpotrivă, asigură tuturor autorilor aceleiași excepții de neconstituționalitate posibilitatea de a invoca decizia de admitere a acesteia în cauzele în care au ridicat-o, în cadrul procedurii de revizuire instituite prin dispozițiile art. 408 2 C. proc.

pen.), iar, pe de altă parte, ea corespunde atât naturii specifice a revizuirii (care, fiind o cale extraordinară de atac, permite încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive numai în situații excepționale, care au o strictă legătură cu cauza în care hotărârea respectivă a fost pronunțată), cât și motivației expres declarate, conform expunerii de motive privind Legea nr. 177/2010, a reglementării cazului de revizuire invocat, respectiv aceea de a compensa, exclusiv în cauzele în care a fost invocată o excepție de neconstituționalitate, înlăturarea efectului suspensiv al acesteia pentru judecată, realizată prin abrogarea fostului alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 și art. 303 alin. (6) C. proc.

pen., conform legii anterior menționate. Împotriva Deciziei penale nr. 242/A din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, în termenul legal a declarat recurs revizuentul D.C. În susținerea recursului, revizuentul condamnat a arătat în esență că cererea sa este admisibilă având în vedere faptul că Legea nr. 202/2010 a apărut ulterior audierii sale și că instanța ar fi trebuit să îi pună în vedere posibilitatea de a beneficia de prevederile art. 320 1 C. proc. pen., îndată ce acestea au intrat în vigoare.

În raport de critici le invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat este ne fondat pentru următoarele considerente: Revizuirea este o cale extraordinară de atac prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau violările cu caracter continuu ale drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului constatate printr-o hotărâre de condamnare a statului român de către Curtea Europeană sau încălcările dispozițiilor constituționale în cazul în care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate. Pentru a putea invoca cazul de revizuire prevăzut de art. 408 2 C. proc. pen., este necesar ca hotărârea a cărei revizuire se cere să se întemeieze pe dispoziția declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesare și evident nu pot fi disociate de dispoziția declarată neconstituțională.

în speță, revizuentul condamnat a solicitat aplicarea prevederilor art. 320 1 C. proc. pen. și reducerea pedepsei dispusă prin sentința a cărei revizuire a solicitat, în considerarea Deciziei nr. 1470 din data de 8 noiembrie 2011 a Curții Constituționale. Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 296/F din data de 08 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția I penală, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 272/A din data de 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3523/R din data de 10 octombrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus, în temeiul art. 2 alin. (1) și 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a), art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) raportat la art. 76 lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului D.C.

la pedeapsa principală de 6 ani închisoare. în temeiul art. 86 4 alin. (1) raportat la art. 83 din C. pen., a fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1448/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București și s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse alături de pedeapsa anterior menționată, inculpatul având de executat astfel pedeapsa principala de 9 ani închisoare În fața instanței de apel, inculpatul D.C. a solicitat judecarea sa în baza art. 320 1 C. proc. pen., articol introdus prin Legea nr. 202/2040, Curtea de Apel București în mod corect a respins solicitarea inculpatului reținând faptul că „Reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă a închisorii în cazul recunoașterii vinovăției este condiționată de desfășurarea întregii activități de judecată după procedura simplificată prevăzută de art. 320 1 C. proc.

pen. Totodată, având în vedere temeiurile deciziei Curții Constituționale invocate și raportat la cazul de revizuire prevăzut de art. 408 2 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta nu este incident în cauză în condițiile în care excepția de neconstituționalitate admisă trebuia invocata în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere. Se constată că în Dosarul penal nr. 24031/3/2009 nu a fost invocată excepția neconstituționalității prevederilor ce reglementează procedură simplificată. Pe de altă parte, invocarea de către revizuent a Deciziei Curții Constituționale nr. 1470 care referă la principiului aplicării legii penale mai favorabile, nu poate fi primită având în vedere faptul că aplicarea prevederilor art. 320 1 C. proc.

pen. presupune întrunirea cumulativă a anumitor condiții procedurale referitoare la momentul procesual în care poate fi invocat și atitudinea de recunoaștere a faptelor. În cauză, revizuentul a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. în apel, fază procesuală în care aplicarea unei astfel de proceduri nu poate fi solicitată. Pe de altă parte, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.470 din data de 8 noiembrie 2011 „Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului'hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis în idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. în aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Dispozițiile Deciziei nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 a Curții Constituționale produc efecte de la data publicării sale în M. Of., dată ulterioară Deciziei nr. 3523/R din data de 10 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a rămas definitivă Sentința penală nr. 296/F din data de 08 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția I penală, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 272/A din data de 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București. Astfel, în considerarea acestui fapt și având în vedere condițiile în care poate fi invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 408 2 C. proc. pen. precum și considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul formulat de revizuentul condamnat D.C.

împotriva Deciziei penale nr. 242/A din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat D.C. împotriva Deciziei penale nr. 242/A din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă Pronunțată în ședință publică, azi 05 martie 2013. Procesat de GGC - LM