ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1617/2014

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 623 din 22 august 2013 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 26580/3/2013, s-a respins, că inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 704/2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 282 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de petentul revizuent N.M. A fost obligat revizuentul la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că petentul N.M.

a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 704/2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 282 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând drept motive de revizuire greșita constatare că ar avea mențiuni în cazierul judiciar din țara de origine - Israel, neaudierea tuturor martorilor și neasigurarea dreptului la apărare în fața instanței de recurs. Tribunalul a constatat că, prin Sentința penală nr. 704 din 13 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 334 C. proc. pen. anterior, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 33 lit. a) din același cod, în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2) din același cod. În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. c), art. 76 alin. (1) lit. a) și art. 80 din același cod, a condamnat pe inculpatul N.M. la pedeapsa închisorii de 7 ani. În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din același cod, pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 65 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din același cod, pe o durată de 4 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 350 C. proc. pen. anterior, a menținut starea de arest a inculpatului. În baza art. 88 C. pen. anterior, a dedus din pedeapsă durata reținerii și a arestării preventive de la data de 19 octombrie 2009 la zi. Prima instanță a constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, deoarece motivele invocate de revizuent nu se încadrează în cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen. anterior. S-a reținut că revizuentul nu a invocat elemente de fapt noi, ci a solicitat reanalizarea aceleiași situații de fapt, pe baza acelorași probatorii ce au fost avute în vedere de instanța care s-a pronunțat anterior, nefiind astfel posibil ca, pe calea revizuirii, să se readministreze și reaprecieze probatoriul în cauza în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, s-a reținut că, pe calea revizuirii, nu se poate efectua o readministrare sau o prelungire a probatoriului și nici nu se pot remedia eventuale încălcări ale dreptului la apărare. În același sens, instanța a constatat că, prin Decizia nr. L.X. (60) din 24 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen. este inadmisibilă. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, revizuentul N.M., care a criticat soluția instanței pentru motive de netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel expuse oral, revizuentul a reiterat solicitarea de admitere a cererii de revizuire și de rejudecare a cauzei, invocând, suplimentar, și existența unei cauze de atenuare a pedepsei, că urmare a unui denunț pe care l-ar fi formulat anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Prin Decizia penală nr. 244/A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul N.M. împotriva Sentinței penale nr. 623 din 22 august 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 26580/3/2013. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a fost obligat apelantul revizuent la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerul Justiției. Examinând actele dosarului și sentința apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 371 C. proc.

pen. anterior, curtea de apel a apreciat că apelul este nefondat. A fost avut în vedere că prima instanță a reținut în mod just că motivele ce stau la baza cererii de revizuire nu se circumscriu vreunuia dintre cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen. anterior. Similar primei instanțe, instanța de prim control judiciar a constatat că revizuentul N.M. tinde, pe calea revizuirii, fie la modificarea tratamentului sancționator (prin invocarea unor împrejurări ce ar justifica, în opinia sa, reducerea cuantumului pedepsei), fie la reexaminarea legalității hotărârii definitive de condamnare (prin repunerea în discuție a modalității în care și-a exercitat dreptul la apărare în fața instanțelor ordinare), or, revizuirea este o cale extraordinară de atac, a cărei admisibilitate este strict condiționată de existența vreunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 394 lit. a) - e) C. proc.

pen. anterior, acest remediu procesual fiind destinat, în mod esențial, înlăturării unor grave erori de fapt pe care le-ar putea conține o hotărâre penală definitivă și poate fi admisibilă în condițiile expres și restrictiv prevăzute de lege. S-a mai reținut că acest caracter extraordinar al procedurii exclude posibilitatea repunerii în discuție a unor chestiuni ce țin de tratamentul sancționator ori de maniera în care a fost aplicată în speță legea de procedură, deoarece s-ar nesocoti astfel dispozițiile art. 393 și urm. C. proc. pen. anterior, ce sunt de strictă interpretare și aplicare. În egală măsură, s-a reținut că reevaluarea conținutului și a efectelor pe care le-ar avea un eventual denunț al condamnatului excede limitelor și specificului acestei căi extraordinare de atac, nefiind posibilă în actualul cadru procesual, aceasta deoarece formularea unui denunț nu tinde la dovedirea unor fapte sau împrejurări noi în sensul art. 394 lit. a) C. proc.

pen. anterior, de natură a dovedi netemeinicia soluției de condamnare, ci doar la reconfigurarea limitelor tratamentului sancționator. Prin urmare, s-a constatat că revizuentul nu a invocat vreunul dintre motivele de revizuire expres prevăzute de art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, concluzia primei instanțe în sensul inadmisibilității cererii fiind legală. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuentul N.M., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac și cazurile de casare pe care le apreciază că fiind incidente în speță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 23 octombrie 2013, cu prim termen de judecată stabilit la 3 martie 2014, dată la care dosarul s-a amânat pentru termenul din 12 mai 2014 când, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, recurentul revizuent a depus la dosar o serie de înscrisuri, printre care și memorii în susținerea admisibilității cererii de revizuire. Cu prilejul concluziilor formulate oral în fața instanței, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul revizuent a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. anterior și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, susținând că se poate modifica pedeapsa aplicată revizuentului, conform reglementărilor din noul C. pen.

Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului revizuent și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Prealabil, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Astfel fiind, Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează. În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București la data de 23 septembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat că a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. anterior stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc.

pen. anterior. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. anterior prevede în alin. (2 1 ) că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 din același cod, dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen. anterior, intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat că a două cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. anterior - în sfera căruia au fost circumscrise criticile de către apărătorul recurentului revizuent cu prilejul susținerii căii de atac promovate -, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. anterior, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. anterior. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că recurentul revizuent condamnat și-a motivat recursul doar oral, la data de 12 mai 2014, în ziua judecății, încălcându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. anterior. că urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen. anterior, precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) din același cod, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumeră printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor prin prisma acestui caz de casare, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 385 10 alin. (2) C. proc.

pen. anterior. Pe de altă parte, se reține că, în concret, recurentul revizuent, prin promovarea cererii de revizuire, a tins la modificarea tratamentului sancționator, în sensul reducerii pedepselor ce i-au fost aplicate, ca urmare a intervenirii unei legi penale mai favorabile, solicitare care, însă, nu poate fi analizată în actualul cadru procesual, putând fi valorificată, eventual, în procedura reglementată de art. 6 C. pen. În acest context, având în vedere și împrejurarea că Înalta Curte, în urma examinării căii de atac în limitele impuse de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nu identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunțate în cauză, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul N.M.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul revizuent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, că nefondat, recursul declarat de revizuentul N.M. împotriva Deciziei penale nr. 244/A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2014. Procesat de GGC - NN