ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1617/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1617/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 623 din 22 august

2013 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr.

26580/3/2013, s-a respins, că inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinței

penale nr. 704/2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 282 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, formulată de petentul revizuent N.M.

A fost obligat

revizuentul la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că petentul N.M. a solicitat

revizuirea Sentinței penale nr. 704/2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 282 din 29

ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând drept motive de

revizuire greșita constatare că ar avea mențiuni în cazierul judiciar din țara

de origine - Israel, neaudierea tuturor martorilor și neasigurarea dreptului la

apărare în fața instanței de recurs.

Tribunalul a

constatat că, prin Sentința penală nr. 704 din 13 octombrie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 334 C. proc. pen.

anterior, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea

prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplic. art.

41 alin. (2) și art. 33 lit. a) din același cod, în infracțiunea prev. de art.

215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2)

din același cod.

În baza art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2), art.

74 alin. (1) lit. c), art. 76 alin. (1) lit. a) și art. 80 din același cod, a

condamnat pe inculpatul N.M. la pedeapsa închisorii de 7 ani.

În baza art. 71 C.

pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din același cod, pe durata executării

pedepsei principale.

În baza art. 65 alin.

(2) C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din același cod, pe o durată

de 4 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 350 C.

proc. pen. anterior, a menținut starea de arest a inculpatului.

În baza art. 88 C.

pen. anterior, a dedus din pedeapsă durata reținerii și a arestării preventive

de la data de 19 octombrie 2009 la zi.

Prima instanță a

constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, deoarece motivele invocate

de revizuent nu se încadrează în cazurile strict și limitativ prevăzute de art.

394 C. proc. pen. anterior.

S-a reținut că

revizuentul nu a invocat elemente de fapt noi, ci a solicitat reanalizarea

aceleiași situații de fapt, pe baza acelorași probatorii ce au fost avute în

vedere de instanța care s-a pronunțat anterior, nefiind astfel posibil ca, pe

calea revizuirii, să se readministreze și reaprecieze probatoriul în cauza în

care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, s-a

reținut că, pe calea revizuirii, nu se poate efectua o readministrare sau o

prelungire a probatoriului și nici nu se pot remedia eventuale încălcări ale

dreptului la apărare. În același sens, instanța a constatat că, prin Decizia

nr. L.X. (60) din 24 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât

cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen. este inadmisibilă.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel, în termen legal, revizuentul N.M., care a criticat

soluția instanței pentru motive de netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor

de apel expuse oral, revizuentul a reiterat solicitarea de admitere a cererii

de revizuire și de rejudecare a cauzei, invocând, suplimentar, și existența

unei cauze de atenuare a pedepsei, că urmare a unui denunț pe care l-ar fi

formulat anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Prin Decizia penală

nr. 244/A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a fost respins,

ca nefondat, apelul declarat de revizuentul N.M. împotriva Sentinței penale nr.

623 din 22 august 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a

penală, în Dosarul nr. 26580/3/2013.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. anterior, a fost obligat apelantul revizuent la 400 RON

cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în

sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerul Justiției.

Examinând actele

dosarului și sentința apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din

oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu

dispozițiile art. 371 C. proc. pen. anterior, curtea de apel a apreciat că

apelul este nefondat.

A fost avut în vedere

că prima instanță a reținut în mod just că motivele ce stau la baza cererii de

revizuire nu se circumscriu vreunuia dintre cazurile de revizuire prevăzute de

art. 394 alin. (1) C. proc. pen. anterior.

Similar primei

instanțe, instanța de prim control judiciar a constatat că revizuentul N.M.

tinde, pe calea revizuirii, fie la modificarea tratamentului sancționator (prin

invocarea unor împrejurări ce ar justifica, în opinia sa, reducerea cuantumului

pedepsei), fie la reexaminarea legalității hotărârii definitive de condamnare

(prin repunerea în discuție a modalității în care și-a exercitat dreptul la apărare

în fața instanțelor ordinare), or, revizuirea este o cale extraordinară de

atac, a cărei admisibilitate este strict condiționată de existența vreunuia

dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 394 lit. a)

- e) C. proc. pen. anterior, acest remediu procesual fiind destinat, în mod

esențial, înlăturării unor grave erori de fapt pe care le-ar putea conține o

hotărâre penală definitivă și poate fi admisibilă în condițiile expres și

restrictiv prevăzute de lege.

S-a mai reținut că

acest caracter extraordinar al procedurii exclude posibilitatea repunerii în

discuție a unor chestiuni ce țin de tratamentul sancționator ori de maniera în

care a fost aplicată în speță legea de procedură, deoarece s-ar nesocoti astfel

dispozițiile art. 393 și urm. C. proc. pen. anterior, ce sunt de strictă

interpretare și aplicare.

În egală măsură, s-a

reținut că reevaluarea conținutului și a efectelor pe care le-ar avea un

eventual denunț al condamnatului excede limitelor și specificului acestei căi

extraordinare de atac, nefiind posibilă în actualul cadru procesual, aceasta

deoarece formularea unui denunț nu tinde la dovedirea unor fapte sau

împrejurări noi în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, de natură a

dovedi netemeinicia soluției de condamnare, ci doar la reconfigurarea limitelor

tratamentului sancționator.

Prin urmare, s-a

constatat că revizuentul nu a invocat vreunul dintre motivele de revizuire

expres prevăzute de art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, concluzia primei

instanțe în sensul inadmisibilității cererii fiind legală.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuentul N.M., fără a indica

motivele ce stau la baza promovării căii de atac și cazurile de casare pe care

le apreciază că fiind incidente în speță.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la

data de 23 octombrie 2013, cu prim termen de judecată stabilit la 3 martie

2014, dată la care dosarul s-a amânat pentru termenul din 12 mai 2014 când,

prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, recurentul revizuent a depus

la dosar o serie de înscrisuri, printre care și memorii în susținerea

admisibilității cererii de revizuire.

Cu prilejul

concluziilor formulate oral în fața instanței, apărătorul desemnat din oficiu

pentru recurentul revizuent a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. anterior și a solicitat admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța care a

pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, susținând că se poate

modifica pedeapsa aplicată revizuentului, conform reglementărilor din noul C.

pen.

Concluziile formulate

de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului revizuent și ultimul

cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei

hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Prealabil, se reține

că, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și

pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții

procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a

legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului

potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă

potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Astfel fiind, Înalta

Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar și din

oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel

cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru

considerentele care urmează.

În cauză, se observă

că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București la

data de 23 septembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie

2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor

de recurs prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. anterior, astfel cum

au fost modificate prin actul normativ menționat.

Consacrând efectul

parțial devolutiv al recursului reglementat că a doua cale de atac ordinară,

art. 385

6

C. proc. pen. anterior stabilește în alin. (2) că instanța

de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de

art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului

declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța

nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare

prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care

le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se

circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

9

C. proc. pen. anterior.

Instituind, totodată,

o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen.

anterior prevede în alin. (2

1

) că instanța de recurs nu poate

examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

din același cod, dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre

aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului

termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu

singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.

Prin Legea nr. 2/2013

s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele

cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial

sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen. anterior, intenția clară a legiuitorului,

prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul

judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat că a două cale

ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce privește cazul

de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen. anterior - în sfera căruia au fost circumscrise criticile de către

apărătorul recurentului revizuent cu prilejul susținerii căii de atac promovate

-, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio

modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art.

385

9

alin. (3) C. proc. pen. anterior, a fost exclus din categoria

motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară,

pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar,

respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385

10

alin. (1) și

(2) C. proc. pen. anterior.

Verificând

îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că recurentul revizuent

condamnat și-a motivat recursul doar oral, la data de 12 mai 2014, în ziua

judecății, încălcându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen. anterior. că urmare, față de această împrejurare,

Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385

10

alin. (2

1

)

C. proc. pen. anterior, precum și de cele ale art. 385

9

alin. (3)

din același cod, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu

mai enumeră printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din

oficiu și pe cel reglementat de pct. 17

2

al art. 385

9

C.

proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor prin prisma acestui caz de

casare, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen. anterior.

Pe de altă parte, se

reține că, în concret, recurentul revizuent, prin promovarea cererii de

revizuire, a tins la modificarea tratamentului sancționator, în sensul

reducerii pedepselor ce i-au fost aplicate, ca urmare a intervenirii unei legi

penale mai favorabile, solicitare care, însă, nu poate fi analizată în actualul

cadru procesual, putând fi valorificată, eventual, în procedura reglementată de

art. 6 C. pen.

În acest context,

având în vedere și împrejurarea că Înalta Curte, în urma examinării căii de

atac în limitele impuse de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nu

identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunțate în cauză, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuentul N.M.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul revizuent va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, că

nefondat, recursul declarat de revizuentul N.M. împotriva Deciziei penale nr.

244/A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

revizuent la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 12 mai 2014.

Procesat

de GGC - NN