ÎCCJ, Decizia nr. 327/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 327/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 327/2016

Asupra

recursului de față constată următoarele:

Prin Decizia nr. 10 din 19 ianuarie

2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a respins contestația

formulată de A. ca neîntemeiată, cu motivarea că, în ceea ce

privește cererea contestatoarei de conexare a Dosarului nr. x/1/2015 aflat

pe rolul aceleiași instanțe la cauza de față, această

instanță nu este competentă să se pronunțe, deoarece

nu sunt întrunite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 139 C.

proc. civ., având în vedere că cererea de conexare se

soluționează de către ultima instanță sesizată în

sens cronologic, care se pronunță asupra sa prin încheiere, ce poate

fi atacată numai odată cu fondul, iar ultima instanță

sesizată în sens cronologic este cea din Dosarul nr. x/1/2015.

Cu privire la

încălcarea principiului neretroactivității legii civile,

susținerile contestatoarei au fost înlăturate, reținându-se că

actul administrativ cu caracter individual emis pentru executarea în concret a

legii se aplică retroactiv, respectiv din momentul nașterii dreptului

(atunci când în discuție este executarea unui drept), chiar Ordinul nr. 168/2013,

favorabil contestatoarei, deși a fost emis la data de 18 iunie 2013, s-a

aplicat retroactiv începând cu data promovării efective la Înalta Curte de

Casație și Justiție, 15 iunie 2013.

Referitor la

presupusul paralelism al Ordinelor nr. 168/2013 și nr. 211/2014, Înalta

Curte a respins apărarea contestatoarei, apreciindu-se că aplicarea

concomitentă a ordinelor privește chestiuni diferite, fiind astfel

evitat paralelismul interzis de art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, iar îndreptarea

erorilor de calcul din actele administrative reprezintă o instituție

juridică diferită de revocarea sau anularea actelor administrative,

starea de fapt justificând emiterea unui nou act administrativ prin care

să se stabilească procentul legal de majorare salarială rezultat

din dobândirea calității de judecător al Înaltei Curți de

Casație și Justiție cu o vechime mai mare de 20 ani.

Pe fondul

contestației, s-a învederat că aspectul litigios al cauzei

privește cuantumul indemnizației de încadrare cuvenite

contestatoarei, judecător cu vechimea în magistratură de 20 ani

împlinită la data de 01 septembrie 2012, începând cu data promovării

la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv 15 iunie 2013,

având în vedere majorarea pentru vechime în funcție și sporul pentru

vechime în muncă.

Cum la data

de 15 iunie 2013 contestatoarea a dobândit o singură clasă în plus,

diferența de salarizare nu putea fi mai mare de 2,5% și, raportat la

obiectul judecății, aplicarea în 2012 și 2013 a unor legi de

salarizare speciale (O.U.G. nr. 80/2010 în anul 2012 și O.U.G. nr. 84/2012

în anul 2013) este irelevantă deoarece acestea derogă de la

legea-cadru doar în ce privește coeficientul de ierarhizare (element al

salarizări nelitigios în prezenta cauză), consecința acestor

dispoziții fiind aceea că încadrarea contestatoarei în clasa de

salarizare corespunzătoare vechimii în muncă (inclusiv în ce privește

gradația) se face conform dispozițiilor legii-cadru.

Împotriva

acestei decizii, contestatoarea A. a formulat recurs, solicitând admiterea

acestuia, casarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii

contestației, astfel cum a fost modificată și precizată,

invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În

susținerea motivelor de recurs, s-a arătat că, în mod nelegal,

prima instanță a respins cererea de conexare a cauzelor ce

formează obiectul Dosarelor nr. x/1/2015 și nr. x/1/2015, întrucât

erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc. civ., iar

solicitarea de conexare a fost făcută atât în fata instanței învestite

cu judecata cauzei înregistrate sub nr. x/1/2015, cât și în fața

instanței învestite cu judecata cauzei înregistrate sub nr. x/1/2015,

aceasta din urmă având obligația de a dispune înaintarea cauzei

pentru a exista posibilitatea discutării cererii.

Un alt motiv

de recurs privește faptul că prima instanță nu a

răspuns în niciun fel motivului de nelegalitate ce a vizat încălcarea

principiilor securității raporturilor juridice și a

protecției încrederii legitime, iar înlăturarea susținerilor

privind încălcarea principiului neretroactivității legii

consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României contravine

jurisprudenței unitare a secției de contencios administrativ, a

instanței supreme.

Astfel,

deși textul legal se referă expres la „ lege" nu este de

conceput că alte acte normative ori actele administrative pot înfrânge un

principiu extrem de important al vieții juridice: neretroactivitatea

normelor de drept; în considerarea principiilor securității și

protecției încrederii legitime, principii fundamentale în

jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a

Curții de la Strasbourg, actele administrative individuale legale, care au

creat drepturi în favoarea particularilor, pe care aceștia le-au dobândit

cu bună-credință, trebuie considerate irevocabile, aceasta fiind

situația primului ordin de salarizare, respectiv Ordinul nr. 168 din 18

iunie 2013, prin care a fost stabilită indemnizația de încadrare

brută lunară la data promovării la Înaltei Curții de Casație

și Justiție, care beneficiază de prezumțiile de legalitate,

veridicitate si autenticitate, care a produs și produce efecte juridice,

nefiind anulat ori revocat și la care nu se face nicio referire în cel

de-al doilea ordin de salarizare, contestat în cauză.

S-a

considerat că este inadmisibil ca, pentru aceeași perioadă de

activitate, o persoană să aibă salarii diferite, în baza a

două ordine diferite emise de același angajator, ambele ordine fiind

în vigoare și beneficiind de prezumția de legalitate, veridicitate

și autenticitate, revocarea sau anularea primului ordin nemaiputând fi

dispuse.

Totodată,

s-a susținut că hotărârea recurată nu conține nicio motivare

sub aspectul nelegalității Hotărârii Colegiului de conducere al

Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 16 din 2 iulie

2015, determinată de invocarea prevederilor art. 256 C. muncii, iar

interpretarea dispozițiilor legale în materia salarizării este

nelegală, deoarece drepturile salariale trebuia stabilite la nivelul maxim

al indemnizației lunare a judecătorilor încadrați la Înalta Curte

de Casație și Justiție, care beneficiază de aceeași

vechime în funcție și în muncă, începând cu data de 15 iunie 2013.

Prin

încheierea din28 noiembrie 2016, în complet de filtru, s-a admis în principiu

recursul dedus judecății și s-a acordat termen de judecată

a recursului la data de 28 noiembrie 2016.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului,

cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei,

precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente.

Critica

referitoare la nelegala respingere a trimiterii cererii de conexare nu poate fi

primită, deoarece conexitatea este o măsură de administrare a

justiției, lăsată la aprecierea instanței, putând fi

încuviințată doar în acest scop și spre a evita pericolul unei

contrarietăți de hotărâri.

În ceea ce

privește susținerile reclamantei cu referire la necesitatea

asigurării unui regim salarial care să nu fie diminuat ca urmare a

aplicării etapizate a legilor anuale de salarizare, Înalta Curte

reține că nu poate fi invocată încălcarea principiilor

securității raporturilor juridice și a protecției

încrederii legitime.

Sunt avute,

astfel, în vedere, considerentele Deciziei nr. 669 din 26 iunie 2012 a

Curții Constituționale în care, analizându-se constituționalitatea

art. 6 din Legea nr. 285/2010, s-a statuat că „ avansarea personalului

încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare

tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor

potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la

data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate

potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul

juridic al unor drepturi câștigate.”

Or,

reclamanta din prezenta cauză nu poate opune un drept câștigat, cât

timp acesta a fost stabilit pe baza acelorași legi care au guvernat

și ordinul contestat, fiind necesar controlul de legalitate pentru a se

verifica dacă aplicarea legii a fost realizată corect prin actul

administrativ din litigiul de față.

Un motiv de

nelegalitate a ordinului atacat se referă la încălcarea principiului

neretroactivității legii și al securității

raporturilor juridice, reflectate în prevederile art. 15 alin. (2) din

Constituție, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Principiul

neretroactivității legii civile reclamă determinarea legii

aplicabile la momentul la care acte sau fapte juridice s-au ivit, s-au

săvârșit ori s-au produs, acestea fiind guvernate de legea în vigoare

la data ivirii noilor situații juridice.

În

situația de față, ambele ordine emise de Înalta Curte de

Casație și Justiție (Ordinul nr. 168/2013 și Ordinul nr. 211/2014)

sunt guvernate de aceleași legi civile, însă, fără să

menționeze explicit, cel de-al doilea ordin îl modifică pe primul în

ceea ce privește procentele majorării pentru vechimea în funcție

și sporului pentru vechimea în muncă cuvenite judecătorului cu o

vechime în funcție mai mare de 20 de ani, începând cu data promovării

la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Corectarea

adusă prin ordinul contestat poate fi și implicită,

fără a fi vorba de un paralelism a două ordine de salarizare

și fără a revoca sau anula efectele ordinului inițial, din

conținutul notei de calcul în cadrul căreia au fost defalcate sumele

care compun cuantumul indemnizației brute, astfel cum aceasta a fost

stabilită în aplicarea prevederilor Legii nr. 284/2010, ale Legii nr. 285/2010

și ale celorlalte acte normative incidente în salarizarea unitară a

personalului bugetar din anul 2010 până în prezent, reieșind că

diferența salarială ce o vatămă pe reclamantă provine

din avansarea sa în gradul corespunzător vechimii în funcție, prin

împlinirea pragului necesar pentru a trece într-o altă treaptă, la

majorarea aferentă vechimii în funcție fiind acordat un procent de

2,5%.

Dispozițiile

art. 256 C. muncii au fost avute în vedere de prima instanță la pct.

2.2. din decizia recurată, în cadrul căruia s-a analizat paralelismul

celor două ordine, menționându-se expres că repararea pagubei,

ca și consecință juridică a corectării greșitei

executării a legii, poate fi supusă unor termene sau condiții, a

căror analiză depășește obiectul prezentei

judecăți, deoarece Ordinul nr. 211/2014 nu a dispus nimic în acest

sens.

Cu privire la

interpretarea eronată a dispozițiilor legal în materia

salarizării, se reține că reîncadrarea reclamantei, potrivit

prevederilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, s-a realizat

prin raportare la clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în

muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea - cadru,

fiind aplicate corespunzător aceste dispoziții și pentru

vechimea în funcție, astfel că se constată corecta stabilire a

salariului prin includerea în cuantumul său a majorărilor aferente numărului

de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit

la art. 10 alin. (5) din legea-cadru.

Potrivit

dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, ”diferența

dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de

bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de

încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a

coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare.”

În

consecință, cum la data de 15 iunie 2013 contestatoarea a dobândit o singură

clasă în plus, în mod corect, prima instanță a stabilit că

diferența de salarizare nu putea fi mai mare de 2,5%, dreptul acesteia

decurgând din lege și nu din ordinele anterioare.

În

privința plății efective a drepturilor salariale, se reține

că dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010

opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a

coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare

din anexele Legii cadru nr. 284/2010, devenind astfel aplicabile prevederile art.

2 din Legea nr. 285/2010.

În

legătură cu acest text de lege este de observat că a făcut

obiectul chestiunii de drept ce a fost dezlegată prin Decizia Înaltei Curții

de Casație și Justiție nr. 32/2015, noțiunea de

funcție similară în raport cu care se face plata drepturilor

salariale vizând aceste drepturi acordate unei persoane cu același grad

profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă

și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, neputând fi luată

în calcul, după acest moment, jurisprudența aferentă anilor

2010-2011 invocată de recurentă în susținerea motivelor de

recurs.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că Ordinul nr. 211/2014 a fost emis

cu aplicarea corectă a legilor în vigoare la momentul reîncadrării

reclamantei pe funcție, astfel că sunt neîntemeiate criticile de

nelegalitate aduse actului administrativ contestat în cauză, motiv pentru

care recursul declarat de A.

împotriva Deciziei nr. 10 din 19 ianuarie

2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal,

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 10 din 19 ianuarie

2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2016.