ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2048/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.03.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 629.500 RON, transferată în cursul anului 2014 din conturile reclamantei în contul pârâtei, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1992/21.06.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 629.500 RON, reținând că în perioada aprilie- decembrie 2014 pârâta, în calitate de administrator al societății reclamante, a transferat în contul său mai multe sume de bani din patrimoniul reclamantei, în mod nejustificat, neprimind apărările pârâtei în sensul că încasarea sumei aflate în discuție s-a făcut cu titlu de dividende.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1374A/19.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, iar în subsidiar, schimbarea deciziei recurate și modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

În motivare, recurenta, după ce a prezentat situația de fapt, a susținut că nu poate fi reținută răspunderea sa patrimonială, în calitate de administrator, deoarece nu a săvârșit nicio faptă prejudiciabilă pentru societate, ci a distribuit dividendele ce i se cuveneau, în calitate de asociat unic, având certitudinea că situația este clară și legală din punct de vedere contabil.

Recurenta a susținut că sunt nereale afirmațiile intimatei referitoare la faptul că ar fi recunoscut calitatea sa de debitor al societății și că sumele ar fi fost acordate cu titlu de împrumut.

Sub acest aspect, a arătat că din probele administrate nu rezultă că ar fi fost încheiat vreun contract de împrumut, iar înscrisurile depuse la dosar nu pot avea valoarea unei astfel de convenții, deoarece nu este specificat cu ce titlu a fost acordată suma; de asemenea, a susținut că nu recunoaște existența contractului. De altfel, a mai afirmat că nici nu există un termen de rambursare a împrumutului și nici intimata nu a solicitat acest lucru, în baza art. 2.162 C. civ.

A mai susținut recurenta că acordarea tuturor sumelor de bani s-a făcut cu acordul și la propunerea administratorului de fapt, C., acesta având controlul total asupra societății reclamante.

După redarea prevederilor art. 2.158 C. civ., recurenta a susținut că dovada contractului de împrumut presupune, pe lângă proba predării bunului, dovedirea nașterii obligației de restituire a sumei de bani stabilite în sarcina sa, iar în lipsa unei astfel de probe, faptul predării bunului poate primi orice interpretare, chiar și aceea a plății unei datorii anterioare.

Or, din actele dosarului nu rezultă că recurenta și-ar fi asumat o atare obligație, iar dovada unei astfel de obligații nu putea fi făcută decât prin înscrisuri, potrivit art. 1.191 C. civ.

Așadar, în lipsa unui contract încheiat, nu pot fi aplicate prevederile art. 2.163 C. civ., instituția prescripției fiind fundamentală în această materie, dar nici nu se poate aprecia asupra unui termen de restituire, astfel încât instanța să o poată obliga pe recurentă la restituirea sumelor ajunse la scadență.

Prin urmare, recurenta a susținut că în mod corect instanța de fond a reținut că nu reiese că între părți s-ar fi născut un raport juridic de împrumut, întrucât nu există vreun înscris în acest sens.

A mai arătat recurenta că intimata s-a mai adresat instanței de judecată în vederea stabilirii unui termen pentru restituirea împrumutului, pe calea ordonanței președințiale, fără a invoca răspunderea civilă delictuală sau îmbogățirea fără justă cauză.

În raport cu această împrejurare și cu actuala cerere de chemare în judecată, recurenta a apreciat că asociatul cesionar exercită un abuz de drept.

Recurenta a arătat că, la momentul cesionării părților sociale ale societății reclamante, cesionarul a cunoscut în întregime situația financiar-contabilă.

În atare condiții, pornind de la temeiul acțiunii care constă în răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză, recurenta a solicitat instanței să constate că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru niciuna dintre cele două instituții, iar instanța de apel în mod eronat s-a raportat la norme de drept material neaplicabile speței.

În continuare, recurenta a susținut că pentru atragerea răspunderii administratorului este necesar a fi îndeplinite o serie de condiții, printre care și existența unui prejudiciu. Or, instanța de apel, deși a respins apelul, nu a analizat în ce măsură sunt îndeplinite aceste condiții, limitându-se la a indica, la modul general, texte de lege cu privire la interdicțiile administratorului, nemotivând soluția.

A subliniat că, în speță, prejudiciul nu există, întrucât administratorul de fapt a cunoscut în orice moment situația societății, având acces la toate documentele acesteia.

Referitor la îmbogățirea fără justă cauză, recurenta a învederat, de asemenea, că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege și că este îndeplinită condiția bunei sale credințe.

Pentru argumentele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul nu a fost timbrat.

Prin încheierea din 12.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea recurentei de reexaminare a taxei judiciare de timbru.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Luând în examinare, cu prioritate, chestiunea timbrajului, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a pus în vedere recurentei, sub sancțiunea anulării cererii, să depună la dosar, în termen de 10 de zile de la comunicarea adresei, dovada achitării taxei de timbru de 5.050 RON.

Constatând că recurenta nu s-a conformat obligației de achitare a taxei judiciare de timbru până la termenul de judecată stabilit în cauză - 21.10.2020, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1374A/19.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.